Cum poate cineva să fie om de cultură astăzi ?

Nu ştiu de ce şi-a imaginat Lascaris că aş avea ceva interesant de spus despre o polemică ce bântuie prin împrejurimi.Mai degrabă a fost o ironie provocatoare, folosită ca să mă pună la lucru, căci altfel zău nu aş fi scris despre asta.

Intrebarea pe care am folosit-o ca titlu îi aparţine lui Andrei Pleşu (previzibil şi necesar, nu?) şi a fost rostită în 1982 într-o conferinţă reprodusă în « Minima moralia ».De ce o reiau acum ? Pentru că termenul « cultură » e vânturat în atacuri lingvistice, revendicări de legitimare bloggeristică, constatări de deces ale variantei înalte.

Andrei Pleşu observă falimentul culturii ca seducţie salvatoare sau ca exemplaritate morală : « …treci printr-un moment greu şi te trezeşti că tot ce ai citit nu poate să-ţi ofere nici o proptea, că lecturile tale devin pură bibliografie, raft plin de cărţi fără nici o eficacitate existenţială :nu te poţi sprijini pe nici un autor »(90); « Întâlnim nenumăraţi oameni de cultură admirabili prin cunoştinţele lor, dar pe care, omeneşte vorbind, nu dai doi bani « (91).  andrei-plesuReţinem de aici implicita accepţiune a termenului şi privim către cele patru motive pentru care merită să faci cultură (rezumarea înţelepciunii lui Constantin Noica, altfel cum ?) :
◦ « cultura e singura sursă certă a unei bucurii permanente » (amendată de Pleşu cu pericolul evaziunii şi absenţa « organului » bucuriei la unii oameni) ;
◦ « cultura e adevărata formă de manifestare a spiritului », de a instaura sens şi ierarhie în lumea aparenţelor (Pleşu observă pericolul artificialului, al medierii) ;
◦ « cultura e instanţa funciarmente eliberatoare ( cu observaţia importanţei simţului orientării) ;
◦ « disciplina culturii e o formă foarte eficientă de igienă a scrisului ».

Dincolo de faptul că nu ader decât la ultimele două motive (şi acolo, cu precizări), ar fi mai importante concluziile conferinţei.Caracteristicile culturii contemporane sunt astfel inadecvarea la real, accentuarea preocupării pentru planul limbajului în detrimentul conţinutului, de aici necesitatea unei dimensiuni care să o transceadă.Dacă nu mai e suficientă în sine, ca absolut, cultura rămâne în viziunea lui Pleşu « cel mai bun mod de a aştepta o soluţie pe care nu o ai ».

Inadecvarea ne  răneşte dacă păstrăm sensul restrâns al culturii, lărgit şi îmbogăţit de ceva timp ,dar păstrat ca dragă relicvă in inimile noastre.Privind înapoi, sesizez că autorul nu implică o definiţie antropologică, etnologică, sociologică sau filosofică .E o umanistă încălcare a rigorilor, un impresionism taxabil, dar mai ales ( şi aici e buboiul ce varsă atâta purulenţă în blogurile noastre) e o accepţiune de secol nouăsprezece, în descendenţa steguleţelor iluministe şi a elitismului de rămaşiţă aristocratică sau de uzurpare burgheză.

De la hărnicia câmpenească ( colĕre = a cultiva pământul) până la cea a spiritului (sens folosit începând cu secolul al XVIII-lea – scurt istoric în Denys Cuche, « Notiunea de cultură în ştiinţele sociale ») e un parcurs la fel de captivant ca cel de la definitia lui Matthew Arnold din 1882 – « the best that has been thought and said in the world » – la cea a lui Raymond Williams din 1958 – « a whole way of life ».Pentru Arnold, ceea ce rămâne în afara culturii este numit « anarchy » şi este asociat cu « the raw and uneducated masses », cultura fiind accesibilă doar celor puţini :

The highly instructed few, and not the scantily instructed many, will ever be the organ to the human race of knowledge and truth.Knowledge and truth in the full sense of the words, are not attainable by the great mass of the human race at all. ( vezi textul la http://www.library.utoronto.ca/utel/nonfiction_u/arnoldm_ca/ca_titlepage.html )

Tipul de evaluare utilizat mai sus aparţine suficienţei mândre a intelectualilor (umanişti, în special) care-şi absolutizează judecăţile, încercând să impună o aristocraţie spirituală pentru a-şi legitima condiţia ameninţată deja la sfârşitul secolului al XIX-lea cu răsturnarea ierarhiilor valorice.Această evaluare persistă în spaţiul românesc, marcat de sincronizări parţiale, întuneric comunist cu iluminări culturale subversive, resincronizări într-o ebrietate perpetuă.

Mutaţia sugerată mai sus, adusă de Williams în « Culture and Society » este importantă pentru că depăşeşte limitarea culturii la zona artelor , atrăgând atenţia şi asupra necesităţii aplicării unor standarde interne culturii populare (şi nu a criteriilor valorice tradiţionale, cu scopul marcat al azvârlirii în deriziune).Dar aici sunt multe de spus, o întreagă direcţie de cercetare (studiile culturale), nu e cazul unor dezvoltări didactice , însă aş insera o încercare de conturare a termenului, paradigmatică pentru evoluţia recentă ( de aici: http://www.polirom.ro/catalog/carte/concepte-fundamentale-din-stiintele-comunicarii-si-studiile-culturale-731/ ) :

concepte-fundamentale-din-stiintele-comunicarii-si-studiile-culturale1concepte-fundamantale-din-stiintele-comunicarii-si-studiile-culturale2

Suntem departe de concepţia muzeistică, de valorile sacramentale, de interpretările univoce şi chiar de pluralismul postmodern.Întorcându-mă la motivele lui Pleşu îmi amintesc de reveria adolescentină (a lecturilor haotice, bovarice, iniţiatice…) rămasă în suflet , după ce maturitatea (relativă şi ea ) aduce înţelegerea dinamicii schimbării. Produsul culturii de hârtie se vede acum incapabil de a decoda cultura cotidiană, cultura creativităţii derizorii , a sensurilor răspândite mediatic, asumându-şi cu o aroganţă anxioasă obtuzitatea atât de combătută.

Nu-mi voi nega adolescenţa, iluzia , adăparea constantă la cultura înaltă (termen impropriu, dar încă util în context) care informează reflecţiile mărunte scrise aici, dar nici nu pot închide fandosit ochii, când paradoxal , singura insulă de comunicare cu atingere culturală (fără bifări în curriculum vitae aducătoare de premii şi parale, ambiţii ascensionale şi căciuleli zilnice – cum bine zice Lascaris – ) care mi-a mai rămas e aici, în bloggăreala asta difuză şi confuză.

Anunțuri

Sfârşitul contemplării si noua experienţă estetică

Intervalul unei contemplări – atemporal şi autarhic, mediat de capriciile privirii, hrănind preliminariile unei cogniţii…In acest interval se insinuează distanţa estetică, blazon al privitorului rafinat, dezinteresat şi ascet, care nu-si permite decât plăcerea atrofiată şi victorioasă a intelectului.Relaţia estetică emblematizată de filosofia kantiană a generat cultivarea acestei eludări a sensualismului şi a hedonismului , ca o condiţie a existenţei ei şi ca apanaj al unei distincţii de ordin spiritual.

Dincolo de teoriile receptării sau de o estetică a cotidianului, subzistă, într-un sensus communis, presupoziţia superiorităţii acelei întâlniri dintre subiect si obiectul estetic care nesocoteşte aristocratic timpul evenimenţial , lasă în urmă determinările trupului şi îşi evocă narcisic instrumentele ce mediază apropierea(sau mai degrabă distanţarea) contemplativă.În raport cu aceasta , întâlnirea consumatorului cu obiectul său ar dezvălui o pervertire iremediabilă, indusă de prezenţa utilitarului,a rapidităţii şi a manipulării mediatice ce reduce individul la o pasivitate bulimică.În ciuda faptului că efectele mass-media s-au dovedit a fi mai mult decât dezvăluise teoria glonţului magic şi că trebuie luată în considerare complexitatea factorilor care condiţionează selectarea mesajelor receptate, consumul cultural rămâne polarizat iar relaţia estetică scindată.

Decrisparea experienţei estetice nu se poate produce decât prin eliminarea confundării acesteia cu aprecierea (ca etapă finală a sa) sau cu interpretarea critică, precum şi prin conştientizarea mecanismului ce-i permite să devină o marcă diferenţiatoare.Graţie acestei mărci,receptorii din interiorul câmpului cultural îşi consolidează ,cu o vulnerabilitate orgolioasă,o autonomie permanent ameninţată de câmpul puterii sau de cel economic ( mai nou si de cel bloggeristic).

Contemplarea estetică nu reprezintă decât pasul aproape inconştient pe care subiectul îl face către obiect, mobilizat de o trăire ambiguă, care se decantează (sau nu) prin înţelegere.Limitarea ei la ritualismul unei decriptări treptate şi formalizate a unor valori estetice anterior ataşate obiectelor (pentru că, dacă nu ar fi acolo, contemplarea s-ar transforma în privire indiferentă) nu face decât să-i genereze inoperanţa teoretică în raport cu noile forme de artă , cu elementele de estetică a cotidianului şi cu preeminenţa culturii populare.

Consumatorul grăbit, şcolit în managementul timpului (si mai putin in categoriile estetice) nu-şi mai îngăduie accesul nelimitat la propria durată, popasul contemplativ sau familiarizarea preliminară cu date adiacente care să faciliteze o receptare aprofundată.Supunerea relaţiei acestuia cu obiectul estetic (ce şi-a lărgit evident sfera de apartenenţă) unei judecăţi de valoare, pornind de la comparaţia cu cea discutata anterior (perpetuată de discursul filosofic de influenţă kantiană) e inadecvată pentru că nu-şi conştientizează anacronismul.Schimbarea paradigmelor culturale îşi are întotdeauna doza de nostalgie refractară, încorporata de apărătorii imutabilităţii cărora prezentul le neagă valorile şi le restabileşte statutul social.E natural ca aceştia să refuze redeschiderea întrebărilor existenţiale sau acceptarea flexibilă a drumului către periferia câmpului cultural.Această atitudine e de multe ori efectul a ceea ce Raymond Williams numea in „Culture and Society” iluzionarea (delusion) intelectualilor care cred că pot judeca toate produsele culturale prin raportare la propriile lecturi (aparţinând aşa-zisei culturi înalte), percepând consumul popular ca pe o realitate masificată.

Însă activitatea consumului se apropie de relaţia estetică prin gratuitatea alegerii obiectelor, aceasta nemaibazându-se pe raţiuni sau necesitaţi practice evidente, ci pe fascinaţia noului sau a persuasiunii mediatice.Consumul dezinteresat devine o practică a contemplării condensate, plurale (nu focalizate) şi comparative (un obiect în raport cu altele) care se justifică prin satisfacţia posesiunii emoţionale a calitătilor personificate de obiecte.El legitimează « barbaria » gustului denunţată de Kant, pentru că îşi impune imbatabil activitatea ca o componentă a existentei contemporane şi transformă relaţia estetică traditională prin simplul fapt că cele doua funcţionează la nivelul aceluiaşi individ.Suferă acesta din urmă o scindare a experienţei estetice, etalându-si succesiv si contradictoriu aplombul hermeneutic şi gestica uniformizată a consumului ?

Daca separarea ar fi netă, ea ar implica o rigiditate nemăgulitoare a individului care i-ar interzice acestuia contemplarea superficială, invadată de impresii nonestetice a unei opere de artă, dar şi privirea atentă, sustrasă, critică a unor obiecte de consum.Practici curente, acestea nu-şi gasesc legitimarea ca relaţii estetice pentru că-şi permit amalgamarea, ireverenţa, tranzitoriul, elemente ce ar putea ameninţa cultura înalta cu trivializarea.De fapt, n-ar reusi poate decât să o salveze de claustrare,specializare şi rigiditate – toate rezultate ale unui exces de rafinament devenit aproape letal.

Cultura populară eludeaza la rândul ei relaţia estetică traditională, pentru că aceasta i-ar putea submina teritoriul, acuzând-o de refuz al valorii şi de o nonşalanţă lipsită de profunzime.Însă manifestările culturii populare (ca proces prin care oamenii atribuie sensuri unor mesaje şi practici curente) trebuie să se elibereze de stigmatul non-valorii tocmai prin frenezia şi accesibilitatea defulărilor oferite.
Redefinirea relaţiei estetice din perspectiva actului contemplativ al receptorului ar plasa criteriul inoperant al « înălţimii » culturii în plan secund (ca o categorie restrânsa la dezbaterile începute la sfârsitul secolului al XIX-lea şi în mare parte lichidate de postmodernism) subliniind mai degrabă capriciile privirii.Ignoranţa sau distragerea ei plictisită nu anulează o relaţie estetică şi nici valoarea obiectului contemplat, aşa cum acribia atestată a contemplatorului profesionalizat nu certifică o relaţie estetică de un rang superior.Trăirea estetică nu mai trebuie definită in funcţie de factorii care o preced sau care o urmează si care, este adevărat, construiesc distinctii între privirea naivă şi cea doctă,între judecata de gust şi aprecierea critică.

Consumul nu mai are doar miza desfăşurării opulente a semnelor bunăstării şi a rangului social, ci a ajuns, aşa cum observa Gilles Lipovetsky in „Fericirea paradoxala” , să îmbunătăţească « capacităţile estetice ale indivizilor, distanţa privirii, sensibilitatea la frumos în afara oricărei perspective utilitare ».Aparenta scindare a experienţei estetice în raport cu obiectul contemplării şi respectiv cu cel al consumului menţine o opozitie nivelabilă din punct de vedere al privirii omului contemporan care e condamnat să vadă totul.

Privirea se grăbeşte, saltă sprintenă peste siruri de obiecte, bifează muzee şi supermarketuri, admiră si cumpără, se odihneşte extenuată in gol.Contemplarea îi este o raritate nerentabilă, o nostalgie denunţată de psihoterapii, o inadaptare malignă.În noile sale forme, ea este o anticameră a consumului, un filtru ajustabil la proprietăţile obiectului şi mai ales la stările de spirit ale subiectului.