Din meandrele criticii şi istoriei literare, prind iarăşi firul decadenţei.O constantă suparătoare mi-a părut până acum afilierea decadentismului la esteticile învecinate temporal, motivată prin absenţa unui program unificator şi a unor aderenţi autoproclamaţi, iar ulterior înrămaţi.
Intervalul 1880-1890 e definit ca postromantism sau ca presimbolism, deci ca o mişcare izolată, minoră, tranzitorie.Totuşi Jean Pierrot observase în 1981 că decadentismul nu dispare odată cu fondarea simbolismului şi că se manifestă mai ales în proză, dar şi in pictură.
David Weir realizează deschiderea decadentismului către modernitate, accentuând statutul acestuia de dinamică a tranziţiei, nu imitativă sau inferioară valoric, ci deschizătoare de noi orizonturi.Într-o altă direcţie, George Schoolfield proiectează decadentismul de la nivelul unei mode literare manifestate exclusiv in spatiul francez, la cel al consolidării unui canon internaţional care-şi are reprezentanţi până în anii ’20 ai secolului trecut.
Conceptul ameninţă evident stabilimentul terminologic al istoriei literare ( ce mai e acela un « curent literar »? ), aceasta din urmă respingându-l cu doctă nepăsare sau plasându-l în subsoluri părăsite.Trebuie să existe o empatie bolnăvicioasă, un simţ al sublimei minorităţi şi o cantitate considerabilă de snobism care să-l împingă pe studios în zone neacoperite de centenare sau canonizări, ci rămase în luxuriantă aşteptare, cum ar fi rămas aceasta, de n-ar fi devenit muzeu : http://www.musee-moreau.fr/.
În răspăr 