Tirania privirii

Nostalgia  reflectării

                     Costisitoare şi infidele la început, oglinzile au traversat etape de fabricare şi transformare a procesului de producţie care le-au adus la multitudinea de forme şi întrebuinţări de astăzi. Făcute în antichitate din aliaj de aramă şi cositor sau aur, argint, obsidian, ele şi-au îmbunătăţit calitatea reflectării odată cu perfecţionarea obţinerii unei sticle plate, subţiri şi deschise la culoare în Evul Mediu. In această istorie a unui obiect neliniştitor, Sabine Melchior Bonnet[1] surprinde relaţia subiectului cu propria reflecţie, implicând construcţia unei identităţi şi în final a disipării ei anamorfozate. Autoarea evocă ideea de imitaţie înşelătoare a imaginii reflectate, dar şi pe cea a sursei revelatorii, a unei cunoaşteri enigmatice plasate în oglinda antichităţii.

                     Simbolistica spirituală a oglinzii, cultivată de Evul Mediu pleacă de la ideea răsfrangerii divinităţii in chipul uman, reflectarea implicând astfel o cale spre cunoaşterea lui Dumnezeu,  în perioada umanistă accentul mutându-se pe orgoliul afirmării individuale, pe ipostaza omului ca subiect si obiect al oglindirii. Se trece apoi de la oglinda morală, a curtoaziei şi a bunelor maniere din perioada clasică, accentuând un « narcisism colectiv », la punerile în scenă ale identităţii ce favorizează artificiul şi derealizeză subiectul în figura simptomatică a dandy-ului. În secolul al XX-lea relaţia individului cu reflexia lui devine conflictuală, generând dedublarea, alienarea şi revelaţia unor identităţi multiple, deseori ireconciliabile.

                     Riscurile reflectării, devenite evidente pentru omul contemporan, pleacă de la relaţia subiect-obiect, dintre un înlăuntru şi un înafară, spaţiu ambiguu în care se inserează iluzia asemănării sau a deformării, apariţia demonilor interiori, autodelectarea, performarea exploratorie, conformarea la standarde construite mediatic…

                    Oglinzile trecutului reprezentau, alături de privirea celuilalt, singurele spaţii de confruntare cu propria imagine, în timp ce în contemporaneitate indivizii îşi multiplică fotografic chipurile, risipindu-le apoi în agonalul virtual, în profiluri, cronologii, comunităţi care să le acorde vizibilitate şi reacţii. Miza nu mai este aceea a  autocunoaşterii, a reflecţiei problematizante asupra lumii din oglindă, ci a proiecţiei ajustate tehnic, idealizate scenografic şi expulzate prolific în anarhia facebookului.

Noua oglindă (virtuală)

                       Privirea din oglindă e scrutătoare, vivace, ea se mişcă o dată cu trupul pe care-l contemplă şi pe care nu-l poate fixa nicicând într-un imobilism perfect. Inlocuită cu ecranul, oglinda pierde această potenţialitate, acest mister şi devine alegere a ipostazei, a rolului, a gesticii , care ar putea promova o identitate. Din figura mişcătoare şi complexă, privirea alege un crâmpei pe care-l înregistrează triumfal şi-l livrează apoi utilizatorilor facebookului, ca pe o ofrandă a siguranţei de sine, a narcisismului jovial şi autogratifiant.

                       Teodor Baconski[2] deplânge apariţia unui « lumpen proletariat al vedetismului », « voioarismul generalizat », « iresponsabilitatea funciară », « identitatea falsificată », ‘universalitatea emotiilor umane şablonizate ». Demonii facebookului sunt plasaţi în ograda noului tip uman, ‘arivistul semi-urbanizat, necioplit şi agresiv din pricina complexului său de inferioritate », în timp ce utopia dominanţei culturii înalte este emanată de discursul autorului cu un autoritarism sarcastic ce se doreşte exclusiv validat. Riscurile judecăţii de tipul high vs low culture sunt deja cunoscute, unilateralitatea si generalizarea propriei viziuni, secondate de argumente academice, nu pot ţine loc de analiză cu instrumentar adecvat obiectului ,ȋn locul judecăţilor  de valoare fondate pe argumenteale autorităţii.

                         Faptul că identitatea se construieşte diferit nu implică ideea falsităţii ei, decât in ordinea pragmatică a valorificării datelor din buletin. Epurarea imprefecţiunilor, automăgulirea prin mania selfie-ului ar putea reprezenta noul « stadiu al ecranelor » în construcţia identităţii, o replică la teoria lacaniană, aşa cum remarca Serge Tisseron[3].

Tirania privirii

                            Fiecare imagine, captată fotografic şi postată, conţine informaţie utilizată în sedimentarea identitară, însă rămâne întrebarea cum capătă sens această cumulare infinită. Contemporaneitatea refuză ideea eului suveran, inchis în propria-i esenţă ca într-o citadelă care-l apără de precaritatea existenţei, abstracţionism descartian, subminat în secolul al XIX-lea, cum observă Joseph Dunne[4]. Eul mistificat, alienat, demascat de marxism şi psihanaliză, se cere ulterior regăsit prin autoanaliză sau demers terapeutic, spre a fi in secolul al XX-lea transformat în mediu de manifestare a jocului predeterminat al limbajului sau în produsul practicilor sociale dominante. Descentrarea eului, dispersarea lui duce la o căutare reînnoită a esenţei, dar printr-o paradoxală cedare în faţa deposedării, prin construcţia în relaţionare şi diferenţiere, în exhibiţionism vizual, în transformarea intimităţii.

                             A te defini în raport cu o privire inseamnă a te ajusta treptat la străfulgerările ei libidinale, dar şi la întunecatele ei sentinţe.Înseamnă a-i anticipa clipirile mulţumite, a le provoca pentru a deveni obiectul ei de sastisită contemplare, crezând că devii un subiect împănat cu valoare. Traseul de la privire la imaginea postată pentru a o încânta şi a-i stimula reacţiile admirative (like-uri, emoticoane, comentarii etc) conţine deci o anticipare a aspiraţiilor celuilalt, pe baza căreia este captată la început imaginea. Această captare iniţială selectează zone corporale considerate cu potenţial gratifiant pentru privirea tiranică, lumini şi umbre care transmit melancolii, senzualităţi sau fruste emoţii umane, mimate în raport cu sine, atunci când e vorba de selfie sau în raport cu celălalt…Doar o imagine obţinută fără ştirea celui surprins poate eluda această înscenare rapidă a propriei  identităţi , somată să se înghesuie expresiv şi măgulitor într-o imagine, apoi în alta….

                             Joseph Dunne prezintă procesul construcţiei eului ca fiind bazat în primul rând nu pe reflexivitate, ci pe confirmare în raport  cu ceilalţi, mediată de un discurs descriptiv, validant, care-i oferă iniţial copilului ceea ce încă nu poate cunoaşte. Sedimentarea amintirilor propriilor acţiuni şi reacţii la acestea generează o naraţiune identitară ce implică situarea într-un spaţiu moral şi într-o perspectivă unitară.

                             Coerenţa poveştii este cea care oferă astfel o identitate hrănită cu explicaţii, justificări şi….imagini. Oglinda facebookului aduce validări unui eu cu o infantilitate permanentizată, care-si compune obsedant o poveste vizuală, trasându-şi drumurile prin labirintul urban, prin restaurante, malluri, destinaţii turistice, evenimente culturale, schitându­-şi un pseudoscenariu iniţiatic, vidat de semnificaţii gnoseologice. Absenţa autoanalizei, gestica grandilocventă sau provocatoare lasă toate aceste cărări neasumate identitar, călătorul parcurgându-le parcă în transă, cu simţurile amorţite, dar cu ochii măriţi, în căutare de posturi care să îmblânzească tirania privirii celuilalt. Are această căutare inconştientă a sensului legitimat ( în raport cu o lume în mare parte necunoscută, listată hiperbolic) nevoie de o judecată intransigentă, de un blam în raport cu o moralitate vetustă ? Fără îndoială că nu…., însă o cartografiere a modului de constituire a poveştilor vizuale, de exhibare şi şablonizare a intimităţii ar fi necesară pentru a demasca fantomatica privire care, însetată de imaginile noastre, ne conformează la fanteziile sale pe care credem că le anticipăm. Nu cumva tirania privirii ne-ar apărea atunci ca o tiranie a oglindirii ?!

[1] Sabine Melchior-Bonnet, Istoria oglinzii, trad. de Luminiţa Brăileanu, Bucureşti, Univers, 2000.

[2] Teodor Baconschi, Facebook. Fabrica de narcisism, Bucureşti, Humanitas, 2015.

[3] Serge Tisseron, Lumea virtuală.Avataruri şi fantome, trad. de Alina Bodnaru, Editura Trei, 2013, p. 31.

[4] Joseph Dunne, „Beyond Sovereignty and Deconstruction: The Storied Self,” in Philosophy and Social Criticism, vol. 21, nr. 5-6, 1995.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s