Cum poate cineva să fie om de cultură astăzi ?

Nu ştiu de ce şi-a imaginat Lascaris că aş avea ceva interesant de spus despre o polemică ce bântuie prin împrejurimi.Mai degrabă a fost o ironie provocatoare, folosită ca să mă pună la lucru, căci altfel zău nu aş fi scris despre asta.

Intrebarea pe care am folosit-o ca titlu îi aparţine lui Andrei Pleşu (previzibil şi necesar, nu?) şi a fost rostită în 1982 într-o conferinţă reprodusă în « Minima moralia ».De ce o reiau acum ? Pentru că termenul « cultură » e vânturat în atacuri lingvistice, revendicări de legitimare bloggeristică, constatări de deces ale variantei înalte.

Andrei Pleşu observă falimentul culturii ca seducţie salvatoare sau ca exemplaritate morală : « …treci printr-un moment greu şi te trezeşti că tot ce ai citit nu poate să-ţi ofere nici o proptea, că lecturile tale devin pură bibliografie, raft plin de cărţi fără nici o eficacitate existenţială :nu te poţi sprijini pe nici un autor »(90); « Întâlnim nenumăraţi oameni de cultură admirabili prin cunoştinţele lor, dar pe care, omeneşte vorbind, nu dai doi bani « (91).  andrei-plesuReţinem de aici implicita accepţiune a termenului şi privim către cele patru motive pentru care merită să faci cultură (rezumarea înţelepciunii lui Constantin Noica, altfel cum ?) :
◦ « cultura e singura sursă certă a unei bucurii permanente » (amendată de Pleşu cu pericolul evaziunii şi absenţa « organului » bucuriei la unii oameni) ;
◦ « cultura e adevărata formă de manifestare a spiritului », de a instaura sens şi ierarhie în lumea aparenţelor (Pleşu observă pericolul artificialului, al medierii) ;
◦ « cultura e instanţa funciarmente eliberatoare ( cu observaţia importanţei simţului orientării) ;
◦ « disciplina culturii e o formă foarte eficientă de igienă a scrisului ».

Dincolo de faptul că nu ader decât la ultimele două motive (şi acolo, cu precizări), ar fi mai importante concluziile conferinţei.Caracteristicile culturii contemporane sunt astfel inadecvarea la real, accentuarea preocupării pentru planul limbajului în detrimentul conţinutului, de aici necesitatea unei dimensiuni care să o transceadă.Dacă nu mai e suficientă în sine, ca absolut, cultura rămâne în viziunea lui Pleşu « cel mai bun mod de a aştepta o soluţie pe care nu o ai ».

Inadecvarea ne  răneşte dacă păstrăm sensul restrâns al culturii, lărgit şi îmbogăţit de ceva timp ,dar păstrat ca dragă relicvă in inimile noastre.Privind înapoi, sesizez că autorul nu implică o definiţie antropologică, etnologică, sociologică sau filosofică .E o umanistă încălcare a rigorilor, un impresionism taxabil, dar mai ales ( şi aici e buboiul ce varsă atâta purulenţă în blogurile noastre) e o accepţiune de secol nouăsprezece, în descendenţa steguleţelor iluministe şi a elitismului de rămaşiţă aristocratică sau de uzurpare burgheză.

De la hărnicia câmpenească ( colĕre = a cultiva pământul) până la cea a spiritului (sens folosit începând cu secolul al XVIII-lea – scurt istoric în Denys Cuche, « Notiunea de cultură în ştiinţele sociale ») e un parcurs la fel de captivant ca cel de la definitia lui Matthew Arnold din 1882 – « the best that has been thought and said in the world » – la cea a lui Raymond Williams din 1958 – « a whole way of life ».Pentru Arnold, ceea ce rămâne în afara culturii este numit « anarchy » şi este asociat cu « the raw and uneducated masses », cultura fiind accesibilă doar celor puţini :

The highly instructed few, and not the scantily instructed many, will ever be the organ to the human race of knowledge and truth.Knowledge and truth in the full sense of the words, are not attainable by the great mass of the human race at all. ( vezi textul la http://www.library.utoronto.ca/utel/nonfiction_u/arnoldm_ca/ca_titlepage.html )

Tipul de evaluare utilizat mai sus aparţine suficienţei mândre a intelectualilor (umanişti, în special) care-şi absolutizează judecăţile, încercând să impună o aristocraţie spirituală pentru a-şi legitima condiţia ameninţată deja la sfârşitul secolului al XIX-lea cu răsturnarea ierarhiilor valorice.Această evaluare persistă în spaţiul românesc, marcat de sincronizări parţiale, întuneric comunist cu iluminări culturale subversive, resincronizări într-o ebrietate perpetuă.

Mutaţia sugerată mai sus, adusă de Williams în « Culture and Society » este importantă pentru că depăşeşte limitarea culturii la zona artelor , atrăgând atenţia şi asupra necesităţii aplicării unor standarde interne culturii populare (şi nu a criteriilor valorice tradiţionale, cu scopul marcat al azvârlirii în deriziune).Dar aici sunt multe de spus, o întreagă direcţie de cercetare (studiile culturale), nu e cazul unor dezvoltări didactice , însă aş insera o încercare de conturare a termenului, paradigmatică pentru evoluţia recentă ( de aici: http://www.polirom.ro/catalog/carte/concepte-fundamentale-din-stiintele-comunicarii-si-studiile-culturale-731/ ) :

concepte-fundamentale-din-stiintele-comunicarii-si-studiile-culturale1concepte-fundamantale-din-stiintele-comunicarii-si-studiile-culturale2

Suntem departe de concepţia muzeistică, de valorile sacramentale, de interpretările univoce şi chiar de pluralismul postmodern.Întorcându-mă la motivele lui Pleşu îmi amintesc de reveria adolescentină (a lecturilor haotice, bovarice, iniţiatice…) rămasă în suflet , după ce maturitatea (relativă şi ea ) aduce înţelegerea dinamicii schimbării. Produsul culturii de hârtie se vede acum incapabil de a decoda cultura cotidiană, cultura creativităţii derizorii , a sensurilor răspândite mediatic, asumându-şi cu o aroganţă anxioasă obtuzitatea atât de combătută.

Nu-mi voi nega adolescenţa, iluzia , adăparea constantă la cultura înaltă (termen impropriu, dar încă util în context) care informează reflecţiile mărunte scrise aici, dar nici nu pot închide fandosit ochii, când paradoxal , singura insulă de comunicare cu atingere culturală (fără bifări în curriculum vitae aducătoare de premii şi parale, ambiţii ascensionale şi căciuleli zilnice – cum bine zice Lascaris – ) care mi-a mai rămas e aici, în bloggăreala asta difuză şi confuză.

Anunțuri

Mărirea şi declinul (în desfăşurare al) discursurilor evaluative (Intro)

Observând resuscitarea evaluărilor de tot felul în spaţiul nostru cultural, dar şi a bătăliei pentru ierarhii, m-am hotărăt să-mi fac puţină ordine în idei şi să aduc în discuţie câteva opinii altfel pe nedrept ignorate .

În “Critica facultăţii de judecare”, Kant a plasat aprecierea estetică pe un teren în aparenţă contradictoriu, pentru a eluda un relativism a cărui dominaţie e astăzi încă la modă.Evitând simultan limitarea obiectivă si fluctuaţia subiectivă a impresiilor, filosoful le-a reunit într-un concept numit universalitate subiectivă.Conform acestuia, judecata estetică are pretenţia universalităţii, din moment ce satisfacţia produsă de obiectul contemplat generează subiectului aşteptarea acordului celorlalţi, referitor la respectiva apreciere.
Caracterul dezinteresat al judecăţii estetice, precum şi simţul comun implicat nu validează aprecierea ca general valabilă, ci doar permite subiectului să-şi trâmbiteze, în mod justificat, perspectiva.
Gerard Genette reconsideră viziunea kantiană în ”Opera artei(II).Relaţia estetică”, concluzionând că aprecierea este în mod constitutiv obiectivistă, pentru că altfel s-ar anula pe sine : dacă eu consider un obiect frumos, nu pot admite în acelaşi timp că plăcerea mea e pur subiectivă, îndoindu-mă de propria judecată în momentul apariţiei acesteia (2000,p.98).
Criteriile aprecierii intră automat în joc şi subiectul nu se poate îndoi de ele decât atunci când (şi dacă) îşi teoretizează relaţia cu obiectul, într-un moment ulterior.
Aprecierea unui produs cultural îşi arată complexitatea nu doar în termenii relaţiei obiect-subiect, dar şi în raport cu factorii care o condiţionează.Există, conform viziunii lui Genette, o judecată primară de genul “Nu ştiu ce este, dar e frumos / urât “, şi una secundară, fondată pe indicii şi informaţii adiacente ce compun un punct de referinţă pentru obiectul perceput.Primul tip nu este inferior celui de-al doilea, în ciuda diferenţei de cantitate a datelor perceptive, deoarece implicarea emoţională e la fel de plenară.                                    
Considerarea relaţiei estetice a unui subiect cu un obiect ca “bună” sau “rea”, în acord cu o anumită cunoaştere exterioară ( a contextului apariţiei, a celorlalte produse ale autorului etc) nu pare justificată decât de nevoia personală a evaluatorului de a se evidenţia şi de a se detaşa de o lume concepută ca masă nediferenţiată.In mod obişnuit, funcţionează astfel prejudecăţile culturale ce consideră o experienţă estetică intelectualizată ca fiind validă , în timp ce una senzualistă ca fiind inoportună şi lipsită de valoare.
In altă ordine de idei, câmpul cultural e guvernat, după cum susţine Pierre Bourdieu în « Regulile artei »(1998,p.300), de un principiu al ierarhizării externe ce permite succesul comercial sau recunoaşterea socială a unor autori , dar îi încarcă în acelaşi timp cu dezaprobarea (frustrată, spun unii) colegilor de breaslă.Principiul de ierarhizare internă nu face concesii nevoilor publicului, permiţând existenţa în interiorul câmpului a unor “valoroşi” validaţi exclusiv de comunitatea artisitică, ştiinţifică etc.
In acest context, chiar şi o evaluare “naivă” a unui produs artistic nu poate fi situată în afara dinamicii culturale, pentru că are o natură subiectivă construită chiar de poziţia pe care respectivul (naiv) o ocupă în relaţie cu acel câmp.
Dezbaterea asupra distincţiei cultură înaltă – cultură populară a strâns multe evaluări care şi-au pretins la vremea lor universalitatea subiectivă, depăşind însă pe alocuri judecata de gust, cordial discutată, pentru a se deda judecăţii de valoare cu rol premonitoriu, ce avertiza omenirea cu privire la pericolele incomensurabile aduse de cultura populară.

Dar despre orbirea şi anxietatea intelectualilor va urma…