Decadenţa în aşternuturi

Dezbaterile s-au încins în aşa măsură la articolaşul anterior, încât au ajuns la distincţii subtile între susul şi josul cultural al revistei Elle.Wandering Elf susţinea că „Elle nu este cultura înalta, ci biblia lunară a frizeriţei cu pretenţii”, în timp ce Alex Leo Şerban numea revista “decentă şi cultivată’.Cum nu făcea parte din lecturile mele, am achiziţionat ultimul număr pentru a-mi clarifica dilema.

Aşa cum se lăfăie ea, decadenţa, în aşternurile de mătase ( vezi imaginea din revistă), tot aşa odihneşte şi cultura înaltă in paginile revistei.un-simplu-pat3

Jack Nachbar şi Kevin Lause susţineau în “Popular Culture”(1992) că Zeitgeistul îşi are structurile evident delimitate mai degrabă în cultura populară (decât în cea înaltă). Deocamdată, răsfoind revista, văd Geistul locurilor comune luate în serios, împachetate în promisiuni de juisări multiple.Privirile domnişoarelor-suport-de-produse nu s-au întunecat datorită Weltschmertz-ului sau spleenului, ci graţie abundenţei “dark chic” a fardului.
Printre parfumuri , ceasuri şi combinaţii vestimentare, arta e servită în capsule de “hot events”, cu formulări de lemn (uşor parfumat): “un proiect făra precedent”, ”muzica sfâşietoare şi electrizantă”, ”promit să ne încânte interpretând hituri celebre” ş.a.Un articol despre aglomeraţia în trafic debutează augmentativ cu pleonasmul “balamuc nebun”, minimalistele prezentări de carte sfârşesc participativ cu enunţuri ca “V-aţi prins?” sau “Well done!”.
Câteva vedete implicate în proiectul naturaleţii pierdute pozează fără machiaj (de fapt , machiate rezonabil) şi susţin cu nonşalanţă incomprehensibilitatea frumosului , precum şi sursa interioară a binecuvântărilor sale.O analiză a valenţelor lui “nu” în politeţea românească în  opozitie  cu cea a lumii civilizate e sursă de categorii umane, în timp ce moda anilor ’80 e prilej de plasare a eternului feminin între poveşti cu fascinaţia blugilor, a fabricilor pentru export, a casei de modă pentru zeităţi nomenclaturiste şi a trebuinţelor vieţii de model : “Viaţa era grea, pentru că nu aveam mai nimic.Aveam doar entuziasm, şi talent, şi dăruire.Farduri nu aveam foarte multe, accesorii găseai greu…”
Un interviu cu o scriitoare cunoscută se află sub semnul relaxant al poveştilor la cafea, cu învăţături şi terapii, articole intitulate “Femei în lupta cu Al-Quaeda”,”O zi în Parlamentul European, alături de…” se remarcă prin titluri cu funcţie de metatext ce a epuizat deja conţinuturile ce urmează a fi decodate.Un domn ce ne onorează cu prezenţa are două articole, unul despre pilulele care permit programarea ciclului menstrual şi altul despre teoria conspiraţiei, demonstrând competenţe divergente, un stil cool şi o previzibilitate şarmantă în trimiterile anti-bloggeristice.
O aşa-zisă « istorie a cool-ului » bucureştean porneşte de la o definiţie –exemplu : « un zid rămâne un simplu zid până când pare un graffiti pe el.Atunci devine un zid cool ».Intr-un articol despre fluctuanţa sexuală a căntăreţilor aflu că persoanele gay formează un public consumator de cultură populară, “loial, entuziast şi cu putere economică” , care ar vrea să îmbrăţişeze un artist căruia nu-i e frică să-i ia în braţe”, generând astfel strategii adecvate din partea celebrităţilor.
După imaginea edulcorată a câtorva ambasadori, 10 motive pentru care merită să ai copii, spectacole live, tendinţe green, pălării couture urmează iar doamnele cu Weltschmertz-ul mimat în ochi , de data aceasta împrumutat de la decorul elitist al Palatului Mogoşoaia.
Mă opresc aici, urmează fashion şi sfaturi de acoperire a trupurilor pentru noua elită.
Cei doi autori citaţi mai sus (Nachbar şi Lause ) consideră că participăm la trei tipuri de cultură – « folk culture », « popular culture », »elite culture » – relaţia între cele trei fiind considerată nonevaluativă şi fluidă (există elemente care circulă dintr-un tip în altul), însă e evidentă porţiunea imensă ocupată de cultura populară în existenţa cotidiană.Am înghiţit deci o feliuţă, îi las pe cunoscătorii mai gurmanzi să-i aprecieze gustul…

Anunțuri

Sfârşitul contemplării si noua experienţă estetică

Intervalul unei contemplări – atemporal şi autarhic, mediat de capriciile privirii, hrănind preliminariile unei cogniţii…In acest interval se insinuează distanţa estetică, blazon al privitorului rafinat, dezinteresat şi ascet, care nu-si permite decât plăcerea atrofiată şi victorioasă a intelectului.Relaţia estetică emblematizată de filosofia kantiană a generat cultivarea acestei eludări a sensualismului şi a hedonismului , ca o condiţie a existenţei ei şi ca apanaj al unei distincţii de ordin spiritual.

Dincolo de teoriile receptării sau de o estetică a cotidianului, subzistă, într-un sensus communis, presupoziţia superiorităţii acelei întâlniri dintre subiect si obiectul estetic care nesocoteşte aristocratic timpul evenimenţial , lasă în urmă determinările trupului şi îşi evocă narcisic instrumentele ce mediază apropierea(sau mai degrabă distanţarea) contemplativă.În raport cu aceasta , întâlnirea consumatorului cu obiectul său ar dezvălui o pervertire iremediabilă, indusă de prezenţa utilitarului,a rapidităţii şi a manipulării mediatice ce reduce individul la o pasivitate bulimică.În ciuda faptului că efectele mass-media s-au dovedit a fi mai mult decât dezvăluise teoria glonţului magic şi că trebuie luată în considerare complexitatea factorilor care condiţionează selectarea mesajelor receptate, consumul cultural rămâne polarizat iar relaţia estetică scindată.

Decrisparea experienţei estetice nu se poate produce decât prin eliminarea confundării acesteia cu aprecierea (ca etapă finală a sa) sau cu interpretarea critică, precum şi prin conştientizarea mecanismului ce-i permite să devină o marcă diferenţiatoare.Graţie acestei mărci,receptorii din interiorul câmpului cultural îşi consolidează ,cu o vulnerabilitate orgolioasă,o autonomie permanent ameninţată de câmpul puterii sau de cel economic ( mai nou si de cel bloggeristic).

Contemplarea estetică nu reprezintă decât pasul aproape inconştient pe care subiectul îl face către obiect, mobilizat de o trăire ambiguă, care se decantează (sau nu) prin înţelegere.Limitarea ei la ritualismul unei decriptări treptate şi formalizate a unor valori estetice anterior ataşate obiectelor (pentru că, dacă nu ar fi acolo, contemplarea s-ar transforma în privire indiferentă) nu face decât să-i genereze inoperanţa teoretică în raport cu noile forme de artă , cu elementele de estetică a cotidianului şi cu preeminenţa culturii populare.

Consumatorul grăbit, şcolit în managementul timpului (si mai putin in categoriile estetice) nu-şi mai îngăduie accesul nelimitat la propria durată, popasul contemplativ sau familiarizarea preliminară cu date adiacente care să faciliteze o receptare aprofundată.Supunerea relaţiei acestuia cu obiectul estetic (ce şi-a lărgit evident sfera de apartenenţă) unei judecăţi de valoare, pornind de la comparaţia cu cea discutata anterior (perpetuată de discursul filosofic de influenţă kantiană) e inadecvată pentru că nu-şi conştientizează anacronismul.Schimbarea paradigmelor culturale îşi are întotdeauna doza de nostalgie refractară, încorporata de apărătorii imutabilităţii cărora prezentul le neagă valorile şi le restabileşte statutul social.E natural ca aceştia să refuze redeschiderea întrebărilor existenţiale sau acceptarea flexibilă a drumului către periferia câmpului cultural.Această atitudine e de multe ori efectul a ceea ce Raymond Williams numea in „Culture and Society” iluzionarea (delusion) intelectualilor care cred că pot judeca toate produsele culturale prin raportare la propriile lecturi (aparţinând aşa-zisei culturi înalte), percepând consumul popular ca pe o realitate masificată.

Însă activitatea consumului se apropie de relaţia estetică prin gratuitatea alegerii obiectelor, aceasta nemaibazându-se pe raţiuni sau necesitaţi practice evidente, ci pe fascinaţia noului sau a persuasiunii mediatice.Consumul dezinteresat devine o practică a contemplării condensate, plurale (nu focalizate) şi comparative (un obiect în raport cu altele) care se justifică prin satisfacţia posesiunii emoţionale a calitătilor personificate de obiecte.El legitimează « barbaria » gustului denunţată de Kant, pentru că îşi impune imbatabil activitatea ca o componentă a existentei contemporane şi transformă relaţia estetică traditională prin simplul fapt că cele doua funcţionează la nivelul aceluiaşi individ.Suferă acesta din urmă o scindare a experienţei estetice, etalându-si succesiv si contradictoriu aplombul hermeneutic şi gestica uniformizată a consumului ?

Daca separarea ar fi netă, ea ar implica o rigiditate nemăgulitoare a individului care i-ar interzice acestuia contemplarea superficială, invadată de impresii nonestetice a unei opere de artă, dar şi privirea atentă, sustrasă, critică a unor obiecte de consum.Practici curente, acestea nu-şi gasesc legitimarea ca relaţii estetice pentru că-şi permit amalgamarea, ireverenţa, tranzitoriul, elemente ce ar putea ameninţa cultura înalta cu trivializarea.De fapt, n-ar reusi poate decât să o salveze de claustrare,specializare şi rigiditate – toate rezultate ale unui exces de rafinament devenit aproape letal.

Cultura populară eludeaza la rândul ei relaţia estetică traditională, pentru că aceasta i-ar putea submina teritoriul, acuzând-o de refuz al valorii şi de o nonşalanţă lipsită de profunzime.Însă manifestările culturii populare (ca proces prin care oamenii atribuie sensuri unor mesaje şi practici curente) trebuie să se elibereze de stigmatul non-valorii tocmai prin frenezia şi accesibilitatea defulărilor oferite.
Redefinirea relaţiei estetice din perspectiva actului contemplativ al receptorului ar plasa criteriul inoperant al « înălţimii » culturii în plan secund (ca o categorie restrânsa la dezbaterile începute la sfârsitul secolului al XIX-lea şi în mare parte lichidate de postmodernism) subliniind mai degrabă capriciile privirii.Ignoranţa sau distragerea ei plictisită nu anulează o relaţie estetică şi nici valoarea obiectului contemplat, aşa cum acribia atestată a contemplatorului profesionalizat nu certifică o relaţie estetică de un rang superior.Trăirea estetică nu mai trebuie definită in funcţie de factorii care o preced sau care o urmează si care, este adevărat, construiesc distinctii între privirea naivă şi cea doctă,între judecata de gust şi aprecierea critică.

Consumul nu mai are doar miza desfăşurării opulente a semnelor bunăstării şi a rangului social, ci a ajuns, aşa cum observa Gilles Lipovetsky in „Fericirea paradoxala” , să îmbunătăţească « capacităţile estetice ale indivizilor, distanţa privirii, sensibilitatea la frumos în afara oricărei perspective utilitare ».Aparenta scindare a experienţei estetice în raport cu obiectul contemplării şi respectiv cu cel al consumului menţine o opozitie nivelabilă din punct de vedere al privirii omului contemporan care e condamnat să vadă totul.

Privirea se grăbeşte, saltă sprintenă peste siruri de obiecte, bifează muzee şi supermarketuri, admiră si cumpără, se odihneşte extenuată in gol.Contemplarea îi este o raritate nerentabilă, o nostalgie denunţată de psihoterapii, o inadaptare malignă.În noile sale forme, ea este o anticameră a consumului, un filtru ajustabil la proprietăţile obiectului şi mai ales la stările de spirit ale subiectului.