Misterul “divinei ţaţe”

In capitolul “Sub pecetea tainei timide” din studiul “De la Mateiu citire…”, Barbu Cioculescu face justa observaţie a prezenţei personajului Masinca Drângeanu în toate romanele lui Mateiu, inclusiv în cel doar început, ”Soborul ţaţelor”.Ipoteza criticului, asumată cu “minimă acoperire” este că autorul “a zămislit acest personaj fără greutate în intrigă, de pasaj, ca un semn de recunoştinţă faţă de Marica. Soţia s-ar fi putut simţi flatată de a se recunoaşte, fie şi sub semnalmentele unei femei cu bogată viaţă erotică – ea fusese, până la mariaj, fată bătrână”(141).
E o cale hermeneutică inspirată criticului de imaginea serenităţii domestice de la Sionu, dătătoare de temperate avânturi scriitoriceşti, dar şi de “gerontofilia bine cunoscută” (orientare dedusă totuşi de un nespecialist, pe baza unor date lacunare, interpretate parţial).
Dincolo de faptul că orientarea sexuală în sine, mai ales atunci când iese din conformismele mulţimii , implică zone ale fiinţei ce nu au de-a face (doar) cu fiziologia , mai există şi motivaţiile extraerotice (arivismul, dorinţa de asocieri cu prestanţă ş.a.) care, încărcate cu energii libidinale pot determina alegeri în consecinţă.E o ipoteză ce necesită documentare şi prin urmare, un proiect iniţiat.

Barbu Cioculescu insistă asupra asocierii ( Masinca- Marica), invocând drept argument bârfele eternilor vecini iscoditori :
„De prisos a spune că în epocă, mariajul cu Marica fusese rău văzut în societate, se bârfise pe seama lui, câteodată chiar sub propriu-i nas.Cei ce locuiesc acum luxosul apartament de la etaj al vilei Maricăi îşi amintesc remarcile bunicilor – locuind la parter – când se scuturau cearceafurile menajului, pe ferestre. “Miroase a peşte”, spunea locatarul de la parter.Cei doi ştiau şi înfruntau opinia publică.Ce alt model ar fi putut avea « divina ţaţă » ?(142)

Dacă în istoria lui Gogu Nicolau criticul identifică « un mister absolut » şi citează dezlegarea lui Ion Vartic din « Sâmburele de cireaşă al celui din urmă senior », în cea de-a doua sugerează iar nişte deconspirări de personaje.Comisarul Daniel Zorilă ar fi bunicul patern al poetului Constant Tonegaru, »locuinţa mătuşii mele » trimite la aceea care-i destinase lui Mateiu moştenirea însuşită de tată (mătuşa Lenci). »Podul Târgului de Afară » invocat în descrierea priveliştii observate de la fereastra locuinţei mătuşii e găsit de Barbu Cioculescu în « Istoria Bucurescilor » a lui Ionnescu-Gion, în care este redată descrierea cu note macabre ( aici erau spânzuraţi condamnaţii la moarte) iar despre casa Anei Melic ni se aminteşte că Mateiu vorbise şi în corespondenţă.

In figura ministrului e notată evidenta similitudine cu Paşadia, apoi asocierea cu Alexandru Lahovary (făcută de Şerban Cioculescu), iar cea a « vorbitorului veninos » e relaţionată cu parlamentarul Barbu Delavrancea.

Ultima istorisire a conului Rache – cea care a iscat verva detectivistică şi epigonicele însăilări – îi oferă criticului o previzibilă asamblare de indicii : domniţa ar putea fi « albina », însoţitorul lui Nazone – o femeie costumată în bărbat iar finalul ar consta în deconspirarea răufăcătorilor , urmată de dispariţie, sau în avertizarea lor, cu aceeaşi consecinţă.
In opoziţie cu ideea lui Nicolae Manolescu – a romanului terminat – şi cu cea a lui Al.Călinescu a « amânării sau a ocultării romanului », Barbu Cioculescu propune o ipoteză bazată (din nou) pe surse biografice. Modelui Lenei Ceptureanu ar fi de găsit în Eliza Băicoianu, iubirea târzie a lui Mateiu, consemnată în Jurnal, cu argumentul considerat hotărâtor : « Numele de Ceptureanu vine de la localitatea Ceptura, de lânga Băicoi « (suprapunerea a fost observată şi de Alexandru Paleologu).marica-sion

E adevărat că Mateiu întocmeşte o fişă biografică a Elizei şi parcurge etapele unei cristalizări a erosului, cu aplomb adolescentin, cu retrageri şi purificări atent regizate.Dar construit de text şi reconfigurat de cititor, personajul creează în general iluzia unei psihologii umane şi a consistenţei fotografice.In cuvintele ce-l alcătuiesc regăsim frânturi existenţiale, stereotipii aparţinând tipologiilor vehiculate în epocă sau lecturilor autorului, proiecţii (în sensul psihanalitic, al elementelor refuzate în scop autoprotector), fantezii de idealizare a sinelui, resentimente, întruchipări libidinale şi alte semnificative nimicuri.

Pentru Barbu Cioculescu însă , « rămâne limpede că Mateiu I.Caragiale a început scrierea acestei povestiri având-o pe Lena Ceptureanu drept eroină, sub imboldul ardentelor sentimente ce dau bărbatului impresia că femeia de care este îndrăgostit trebuie salvată, ocrotită la pieptul său .Este ceea ce urma să facă Teodor *** într-un moment de gravă cumpănă pentru Lena.Numai că Eliza Băicoianu , în loc să-i cadă în braţe Autorului, lăsându-se salvată dintr-o legătură pe care acesta o socotea declasată, l-a evitat până la sfidare, trezindu-i furia.[…] Interesul Autorului pentru încheierea episodului ce urma să sfârşească romanul scăzu, cu fiecare deziluzie ce se adăuga, el se întoarse la cucoana Masinca – pe numele modelului Marica – lăsată de izbelişte cu « Şcoala ţaţelor »(154).

Absenţa unor minime clarificări în final, chiar cu păstrarea echivocului, îl îndeamnă pe critic să se întrebe : « Să nu ne bată gândul, meschin, ce e drept, că Autorul intrase într-un impas ? Culmea ar fi ca paragraful final, atât de poetic şi care pare sortit a pune punctul final, să nu fi fost sortit acelei întrebuinţări sau să fi aparţinut unui prim proiect ,părăsit de Autor, cu alţi comedianţi dacă nu altfel manevraţi »(154).

Să fie întoarcerea spăşită la « divina ţaţă » sensul acestui mister ?

Un tap sentimental si o vanatoare de influente

Zeul iubirii (Tapul),aparut in 1921,sub semnatura lui Felix Aderca (deci in intervalul spre care mi se indreapta lecturile), promite la inceput o atingere eseistica a romanescului, o ironie demitizanta, insa acestea se dovedesc un fel de preambul semiteoretic,parasit pentru senzualismul dulceag : Simteam totusi inanitatea vietii nostre din instinct.Ne coplesea nobilul nostru egoism, ne enerva estetica indelung cizelata si am fi dorit o spurcaciune sincera,omeneasca,ca o palma aducatoare de sange in obrazul anemic.

„Spurcaciunea sincera” nu se transforma in experienta erotica dionisiaca a tapului dezlantuit , disecata de naratorul-personaj,ci in pendulare : recuperarea sentimentului nemaculat sexual,materializat (culmea dostoievskiana !) de o „functionara” la bordel, fosta prietena din copilarie ,alaturi de atractia (oglindita de mai multe personaje masculine) dominanta fata de provinciala disponibila si frustrata (marcata de o tentativa de viol).Oferindu-si gratiile de „mireasa multipla”, aceasta din urma simuleaza fecioria, fapt „abject” pentru naratorul-personaj ,dar justificat de o psihanalizare superficiala.

Incertitudinile si reflectiile se topesc in resemnarea cu paseismul structural al femeii (cele doua il pararesc pe naratorul-personaj printr-o intoarcere simbolica in trecut) si cu revenirea ciclica a masculinitatii la ipostaza instinctuala,dionisiaca.

Eliberandu-ma de protocolul erotic al fictiunilor interbelice (mai bine scriam despre H.Bonciu,amestec interesant si ignorat),ma opresc la cartea lui Alexandru George ,aparuta in 1981,”Mateiu I.Caragiale” ( firul destinului,ce sa-i fac).

Pornind de la caracterul de fictiune memorialistica al operei mateine,criticul considera importanta raportarea la persoana autorului dar descopera,in mod paradoxal, o totala inadvertenta intre cele doua niveluri.Observand, cu justete, ca Perpessicius noteaza doar „aspectele trandafirii” ale relatiei dintre tata si fiu,Alexandru George ajunge in tabara celor care sustin ca „Mateiu si-a conceput opera sa si si-a construit un personaj exterior si interior in oponenta sau violenta negatie a modelului patern.”

Iata perpetuat un poncif al criticii operei mateine,aflat in concurenta cu fratele sau dialectic – sustinerea filiatiei paterne realiste – si in total dezacord cu ideea racordarii mateine la familia de spirite decadente a lui Baudelaire,Huysmans,Barbey d’Aurevilly ,Villiers de l’Isle-Adam.Alexandru George se salveaza din aceasta goana dupa influente (ca doar istoria literara nu accepta prapuri pe teren necartografiat) sustinand modernitatea demersului matein prin destructurarea structurii compozitionale traditionale. Si iata cum,la bogata lista de influente alcatuita de Perpessicius ( de la decadentii mentionati pana la ai nostri I.Ghica, Al.Odobescu,A.Pann) se mai adauga si…Marcel Proust.Memorie involuntara la Mateiu Caragiale,pentru care scrisul reprezinta „dificultatea invinsa”?!

Tocmai cand eram de acord cu integrarea in modernism (dar nu cu modelul proustian!) ,Al.George pare sa aiba remuscari pentru fermitatea sa critica si introduce pe fereastra elementele realiste sub pretextul naturii duble a obstinatului,relativizand in final orice integrare  a operei si a personajelor ,caci lumea Crailor e „o plasmuire situata voit dincolo de bine si de rau.”Ei da,mai degraba nietzschean decat proustian!

Despre om descoperim ca nu avea psihologie de scriitor profesionist (slava domnului !),ii placeau mesele copioase (in stare senioriala, vegheata de Marica Sion ) ,ca regreta spre sfarsitul vietii ca nu avea urmasi (asta nu,stingerea stirpei era programatica la Mateiu ).

Un fragment dintr-o scrisoare din 13 ianuarie 1937, a Maricai Sion catre Al.Rosetti (cel care donase manuscrisele Fundatiei pentru Literatura si Arta,facandu-le accesibile doar cu aviz special), e induiosator prin grija nelinistita,justificata din pacate,a sotiei :

Mi s-a luat asta-vara tot ce s-a gasit in sertarile lui, pana si agendele, zicand ca ar servi sa se vada care a fost activitatea sa.

V-as ruga, d-le Rosetti, sa dati ordine ca tot ce nu va este de folos sa mi se inapoieze,deoarece prefer sa ramana in familie toate hartiile sale, decat sa se ravaseasca prin redactie.

Ce redactie,ca au disparut chiar de la Fundatie, nu inainte ca Serban Cioculescu si Perpessicius (avizatii) sa-si faca niste copii a caror istorie nu o relatez acum din motive de imbufnare  ( o face Ion Iovan in „Mateiu Caragiale.Portretul unui dandy roman”).