Intenţia e în construcţie

Într-o parţial ordonată instrucţie de interpret, am ajuns la insatisfacţia metodelor consacrate, dar şi la nemulţumirea unor intuiţii vag formulate.Textul admirat opune rezistenţă seducţiei hermeneutice monotone sau îşi multiplică trufaş deschiderile şi ascunderile despre care nu se poate vorbi în termenii unor izotopii, tropi, tipologii narative sau reţele obsedante ?

Deschizând cartea în care Paul Cornea şi-a reunit în 2008 comunicări făcute în colocvii şi conferinţe, m-am oprit la „Intenţie şi intenţionalism” (229-242), prezentată în 1999 la Paris.Pornind de la un articol al lui Paisley Livingston publicat în New Literary History în 1998, autorul analizează noua poziţie intenţionalistă ca reflex al revenirii la autor, al redescoperirii subiectului şi al reevaluării hermeneuticii.paul-cornea,delimitari-si-ipoteze
Aderând la aforismul lui Gadamer – „Sensul unui text îl depăşeşte pe autor, şi nu ocazional , ci întotdeauna” – Paul Cornea consideră conceptul de „intenţie” operant mai degrabă în analiza actelor de vorbire şi nu a vastelor ansambluri romaneşti.Mai potrivită îi pare a fi înţelegerea intenţiei în termeni de „proiect creator”, construit pe măsură ce se desfăşoară.Între „a spune” şi „ a vrea să spui” se interpun elementul inconştient dar şi „o anume derivă imprevizibilă a productivităţii scriiturii” (232).În acest context, biografismul nu poate oferi decât o modestă contribuţie informaţională (pe nedrept blamată de structuralişti) coroborată cu alte repere contextuale (opere asemănătoare/diferite , structurile de limbaj ale epocii, orizontul de aşteptare ş.a.).
Paul Cornea optează pentru elucidarea intenţionalităţii textuale (concept vehiculat şi de Umberto Eco) , a „jocului strategiilor puse în lucru”.Intenţia e relaţionată şi cu o tipologie tripartită a configuraţiilor textuale, în care rolul autorului ar fi de „proprietar” (în clasa asertivelor referenţiale), „conducător de joc” (clasa ficţiunilor) şi „experimentator ludic”(clasa autoreferentialelor).

Postura teoretică a lui Paul Cornea sugerează o resituare conceptuală atât monografilor suficienţi , cât şi docţilor analişti ai structurilor acronice .Nu cred că intenţionalitatea ar putea fi aruncată în zona superfluului sau a naivităţii interpretative, în măsura în care reflectă onesta încercare a lectorului de a se apropia de diferenţa operei.Doar blocajul într-un originar utopic, speculativ reconstituit spre autofelicitarea hermeneutului învingător, necesită o eficientă rezistenţă.
Lucida remarcă finală a lui Paul Cornea nu dezavuează importanţa dezbaterii, fiindcă aceasta din urmă vizează practicile reflexive ale lecturii, nu cele pur hedoniste :

„…toată agitaţia din jurul intenţionalismului se petrece exclusiv în mediul academic .Nu e nevoie să consultăm oracole pentru a înţelege că publicul larg se apropie de literatură aşa cum a făcut-o şi până acum :dezordonat, capricios, persistând să citească «sălbatic»(şi probabil excesiv) , făra să-i pese de contexte originare, de lămurirea literalităţii, de vreo aşa-zisă «adecvare» interpretativă”(241).


Anunțuri