Despre odiseea unei milionare ȋn pescăruşi

 

Darul de poezie nu se caută la…metafore, dar cum primitorul era ȋntr­-o pasă vag analitică s-au iscat niscaiva impresii.

Dacă titlul şi coperta volumului “Anotimpul de păsări” mă ameninţau cu ceva convenţionalism de pastel marin, plonjarea ȋn vânătoarea de nuanţe revelatoare din interior mi-a sedat verva sarcastică. Dialogul dintre text poetic şi imagine nu se bazează ȋn volum pe vreun transfer mimetic dintr-un cod ȋn altul , ci pe un dialog aproape socratic ȋn care oferta vizuală devine pretext meditativ. De fapt, proiectul ȋnchis ȋntre justificarea introductivă şi Epilog, ȋntre un martie şi un septembrie ca repere ale  unei “odisei statice”, reprezintă o veritabilă provocare iniţiatică. Fototextualizarea irepetabilului, surprins paradoxal ȋn repetabilitatea unor dimineţi petrecute ȋn proximitatea pescăruşilor, a presupus un ochi deprins cu disecarea (auto)analitică, cu ȋncetinirea programatică a ritmului existential.

Pornind de la condiţia umană sisifică, cea care a preferat “piatra”, amânând “zborul”, asumarea imaginii pescăruşilor ca “principiu universal” implică o schimbare de paradigmă pentru eul poetic, o opţiune pentru recuzita icarică, transbordată deseori ȋn contexte inedite. Interesant este faptul că imaginarul ascensional ( aparent epuizat ca potential poetic, pierdut ȋn catahreză şi recuperat postmodernist) este readus nonşalant ȋn acest volum, până la saturaţie, sub ochii cititorului. Dar scotocind prin metafore, vom descoperi ca atribute ale zborului o simbolică factorialitate şi o serie de mărci ale unei mitologii personale redimensionate treptat: eul poetic se identifică cu imaginea unei “sperietoare de umbre”, cu unul din “dalmaţienii cu aripi dungate”, cu semnatarul unui “contract cu pescăruşii”, cu novicele care ȋntâmpină intemperii şi amintiri aşteptând “saltul transparent” din final.

Proiectul care implica iniţial o joacă cu zborul timpului ȋn culorile mării a căpătat o miză mult mai profundă, a devenit gnoză, apoi euharistie şi introvertire necesară ascensiunii ȋn oglinda cu pescăruşi, ȋnsă toate readuse cu autoironie sub semnul inerent al limitei:

“ O singură conluzie, spre sfârşitul celor 6 luni de autoexil: este vorba despre limite.                      

Limita suportabilităţii aceluiaşi peisaj, a aceluiaşi loc, limita tehnologiei, a propriei voinţe şi a propriei persoane.

Pe toate acestea, mărturisesc, nu le-am depăşit.

Sunt neschimbată (nici mai frumoasă, nici mai bună; nici mai blândă, nici mai veselă, nici mai pricepută ȋn imagine). Ba chiar mult mai iritată de identificarea propriei limite, care poate fi totodată cea a clişeului, a mediocrităţii, a derizoriului, din care ţâşnesc, când şi când, periodice scântei (niciodată când depui un efort ȋn acest sens, ci mereu aleatoriu, ȋn neaşteptate surprize).Totul e să nu capete miză. Limitele fotografiei pot fi compensate cu text. Dar cum compensezi restul?…” (Iulia Vucmanovici, “Anotimpul de păsări”, Eikon, 2017).

Reclame