Despre elite si trasuri (II)

Cartea arhitectului Paul Emil Miclescu apartine unei memorialistici contaminate de romanesc,chiar daca acesta din urma e negat prin evidentierea la inceput a ‘sinceritatii” marturisirilor.Fictionalul e intotdeauna implicat de astfel de scrieri,chiar daca nu paratextual ,ca o conventie progrmatic impusa cititorului,ci doar prin efectele rememorarii.Fascinanta relatie cu trecutul personal,cohorta de mistificari,luminoasa idealizari,necesare refulari se materializeaza in acest caz prin vocea unei eruditii temperate de umor si lina nostalgie.Chiar daca,nascut in 1901 si decedat in 1994,autorul asista la marirea si caderea unui modus vivendi apartinand familiilor nobile,scrisul sau nu se deda regretului melodramatic sau virulentei protestatare (desi asista la distrugerea spatiilor arhitecturale ce poarta amprenta familei sale).Poate ca daca ar fi facut-o,cartea nu ar mai fi aparut in anul de (diz)gratie 1985…

Reprezentantii semnificativi ai arborelui sau genealogic sunt evocati fotografic ,la sfarsitul cartii,dar si transformati in personaje charismatice,unilaterale doar prin pozitivitatea lor.Provenind din familia Grecianu(dupa tata) si Miclescu (dupa mama ),autorul se situeaza atat in descendenta unui paharnic,a unui aga,apoi a unui istoric,genealog si senator (bunicul sau) dar se inrudeste in acelasi timp cu un logofat,un Mitropolit al Moldovei,un deputat in Divanul ad-hoc si cu un director al Cailor ferate romane (tatal sau).

Si iata cum se intalnesc cele doua carti :una teoretizeaza ceea ce alta povesteste.In cea de-a doua apare o elita cu toate atributele ei aureolare,innobilata in plus de subiectivitatea celui crescut in umbra ei protectoare.Nu m-as deda la analize stilistice ale descrierilor numeroase,supuse toate patimii recuperatoare si justificatoare a trecutului.Mai degraba,as oferi un exemplu,un cadru cu aristocratie rafinata si mahala balcanica,reunind contrariile (nu intr-un proces alchimic,asa cum a reusit romanicierul Mateiu I.Caragiale ),sintetizand eclectismul Bucurestiului de altadata:„Pornind din galeria mansardei,sa trecem dar in fata vitrinelor cu ciubuce,cu narghilele,cu imamele de chihlimbar si cu tabachere de tot felul ,ca sa patrundem in biblioteca cea rotunda si inalta ca o turla de biserica,in care Tata-Mosu se retragea can voia sa fie la adapost de vizitele inoportune,se sacaielile gospodariei,de zgomotele casei,de toate micile mizerii,adica,ale vietii de toate zilele…

Poate  ca de aceea mi s-a parut intodeauna ca in biblioteca din mansarda era ceva deosebit de atragator.Sau  fiindca era situata in partile cele mai inalte ale casei,cu vedere pe trei parti si vesnic insorita.Dar mai avea ea inca un farmec:cu mobilierul ei tapitat cu bumbi si ciucuri,cu perdele cu draperii de catifea si cu dagherotipurile familiei pe pereti,era in atmosfera ei ceva care aducea aminte de povestile doamnei de Segur,nascuta rostopcin.Apoi mai era scara aceea mica de fier,rasucita,care urca pana la un balcon circular,la inaltimea rafturilor cu carti.de unde ,privind in jos,vedeam mormantul lui Napoleon in Domul Invalizilor…Din balconul acela ,trecand printr-o mica incapere -un fel de columbariu plin de hrisoave-,puteai iesi pe o terasa de fier ca o punte de vapor,cu banci de-a lungul bastingajului si vara adumbrita de un velum.De acolo vedeai intreg Madritul ca din zborul pasarii…

In fund,acolo unde se sfarsea gradina,zidurile varuite ale grajdurilor,ale soproanelor de trasuri,ale locuintelor servitorimii si argatimii,brau alb de acareturi in jurul curtii gospodariei,pavata cu bolovani de rau intre care cresteau iarba si troscot ca in curtea unui schit de munte.Mai departe,carciumi,dugheni si hanuri de-a lungul soselei Stefan cel Mare si apoi casele mahalagiilor tot mai razlete,pana se pierdeau in campul peticit cu lanuri de grau si porumb,impadurit inspre Tei si inspre Herstrau,care se intindea dincolo de zavoaiele colentinei cat vedeai cu ochii,pana in zare.”(p.76-78 )

Si daca in final autorul indeamna la cunoasterea trecutului materializat arhitectonic,macar sub forma plimbarii duminicale,o nota de subsol (a ingrijitorului editiei ) noteaza ‘pustiirea megalomana ceausista” care a sters cea mai mare parte a traseului paseist sugerat de Miclescu.Iar astazi,calea reconstituirii decadente in imaginatie pare sa ramana singura calatorie posibila,interesul pentru Bucurestiul „povestirilor desuete”ale lui Paul Emil Miclescu fiind la randul lui desuet (eufemistic vorbind).

Anunțuri

Despre elite si trasuri (I)

Volumul coordonat de Mihai Dinu Gheorghiu si Mihaita Lupu ofera o perspectiva de tip puzzle asupra fenomenului elitelor,piesele apartinand participantilor la o conferinta din 2006 (30 apar in volum),venind din sfera istoriei,sociologiei,politicii,resurselor umane.Focalizarea asupra „mobilitatii’ pare sa presupuna eludarea definitiilor,tipologiilor,aprofundarea mecanismelor de recrutare si perpetuare.Importanta este pentru participanti miscarea elitelor,de la calatoriile de studii la universitatile straine (partea I),pana la conversia marginalilor si a opozantilor din vechea nomenclatura in elite de tranzitie (partea a III-a).

O viziune unitara si interdisciplinara asupra elitelor romanesti nu se poate realiza inca din cauza persistentei zonelor problematice in comunism si mai ales in postcomunism.Dincolo de mitologii,ideologii si aderente politice personale,cercetatorul nu pare pregatit sa se confrunte cu interdisciplinaritatea decat sub forma participarii la „mese rotunde”.Teama  de diletantism,sechelele educative generate de sistemul de invatamant?Oricum,notele de subsol ofera bibliografie pentru cei interesati de incercari si reusite notabile in domeniu.

Totusi,unitatea cartii este ar putea fi conturata de prefata lui Victor Karady ,in care sunt disociate ‘elitele puterii” si „elitele de serviciu” si sunt discutate  cele trei rupturi in continuitatea elitelor romanesti :miscarea de eliberare nationala si unitate statala sub conducerea elitei liberal-conservatoare ,redistribuirea elitelor dupa modificarile teritoriale si noile reguli de selectie impuse de regimul comunist.Interesul meu indreptandu-se actualmente ferm catre perioada interbelica,ma opresc la doua texte din prima parte.

Ion Bulei  analizeaza sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului urmator pornind de la ideea unei democratizari echivalate de contemporani cu piederea rangurilor boieresti.Pe de alta parte,”din cei 18 prim-ministri dintre 1866 si 1914 ,17 sunt din familii boieresti si doar unul,Titu Maiorescu,nu e boier”.In elita politica intra si personalitati apartinand elitelor de serviciu,insa aceasta tendinta de amestec e validata prin meritele (cum sunt acestea dovedite ar trebui dezbatut)  celor acceptati.Autorul concluzioneaza ca „aristocratii sunt primii care aduc Occidentul la noi”,afirmatie nuantata de studiul urmator ,realizat de Lucian Nastasa,despre migratia studenteasca si transferurile culturale in perioada 1864-1948.In primul rand accesul la universitatile straine oferea un capital cultural bazat pe prestigiul institutiei,neluandu-se neaparat in calcul daca pregatirea individului acoperea valoarea emanata de diploma.Pentru unii era mai importanta experienta paraculturala,relatiile de salon ce construiau solidaritati in egala masura legitimante .

De fapt,distinctia intre tipurile de capital (social,cultural,economic,simbolic) utilizata de Pierre Bourdieu in relatie cu legitimarea gusturilor unor categorii sociale sau cu pozitiile artistilor in cadrul campului cultural mi se pare foarte importanta pentru analiza elitelor.Fenomenele de compensare simbolica  a lipsei de capital social sau economic (sau cel invers,de propulsare pe baza capitalului social sau politic) de exemplu pot fi discutate in raport cu locul unor autori romani in cadrul campului literar, pentru a depasi viziunea mitologizanta sau dezinteresul obtuz (vag structuralist) pentru biografic ,considerat un reziduu ce impiedica receptarea estetica a operei.Eugen Negrici a declansat cu „Iluziile literaturii romane” aceasta reeevaluare, insa mai mult la un nivel sentimental,cel mult cu incercari de analiza a imaginarului colectiv,insa benefica pentru redimensionarea discursului critic.

Intorcandu-ma la studiul lui Nastasa notez lipsa unei oferte universitare suficient specializate in tara ca motivatie pentru aceste calatorii de studii.La intoarcere,studiosul se reintegra intr-o populatie care la 1899 inregistra un grad de analfabetism de 70,6 % ( intre 7-15 ani) si de 80,3% (peste 15 ani),dupa un deceniu inregistrandu-se o crestere de 17%.De aici poate,incapacitatea comunicarii dintre elite si restul populatiei,segmentarea cultura inalta-cultura populara (receptarea primei fiind preponderent interna, apartinand oamenilor cu aproximativ aceeasi pregatire) ,intarita actualmente de ceea ce Patapievici considera in „Despre idei si blocaje” o  depreciere a culturii generale .Dupa imperialismul culturii generale si inexistenta formelor specializate de cultura,ne confruntam astazi  cu situatia in care „Romania depreciaza ce mai are inca valoros si jura pe ce nu stie inca sa faca.”(p.142)