Care mai e rostul intelectualilor ?

Traducere de Ioana Bot şi Anca Neamţu, prefaţa de Andrei Pleşu,Cluj-Napoca,Casa Cărţii de Ştiinţă,2005

Intelectualii, scindaţi între o “clasa cârtitoare”, melancolică, ce-şi oferă refugiul utopiei şi o alta, a „conştiinţei împăcate „a celor care explică si prognozează, afişându-şi triumfalist obiectivitatea.Literaţi şi oameni de ştiinţă.
Cu acest dualism îşi începe Wolf Lepenies eseul, sondând apoi procesul de istoricizare a naturii şi de de-moralizare a ştiinţelor care a marcat începând cu secolul al XVIII-lea conştiinţa europeană.
Renunţarea ştinţelor de a exprima judecăţi orientative în probleme politice şi morale (ca model al perspectivei ar servi « Discursul asupra metodei » al lui Descartes) s-a combinat cu o exploatare a naturii bazată pe legitimarea în termeni creştini (omul secolului al XVIII-lea avea orgoliul unui spirit misionar în cucerirea naturii ).
Lepenies consideră că acestea au favorizat apariţia problemelor demografice şi ecologice actuale iar soluţia ar fi renunţarea la ideologia progresului si adoptarea uneia care « sa îşi aproprieze sensurile limitei şi ale renunţării, ca valori culturale dezirabile »(78).
Ştiinţele sociale şi umane, revendicându-şi rolul orientativ, s-au văzut prinse între ştiinţificizarea (caracteristică ştiinţelor naturale) şi fanatismul propagandistic (prin oferirea de tipare de dezvoltare umană).
În Europa Centrală şi de Est ideea unităţii a fost asociată mai curând cu « viziunile intelectualilor decât cu socotelile administratorilor »(56), opoziţia împotriva regimurilor comuniste perpetuând încrederea în « puterea ideilor şi eficacitatea literaturii ». Intelligentsia literară şi-a asumat o relevanţă politică, polarizată astfel :

În ţările sărace vom găsi intelectuali cu un înalt credit moral, dar cu insuficiente competenţe specializate, în ţările bogate, în schimb, vom găsi experţi extraordinar de capabili, dar dotaţi cu o sensibilitate mediocră faţă de problemele morale (60) .

Criza resimţită în prezent de intelectuali, sursă a lamentărilor recurente (vezi acuitatea românească) e tranşată de Lepenies cu ironie afectuoasă :

Un subiect charismatic poate face carieră când convingerile sale îl expun pericolului de a deveni martir ; dar acesta este arareori cazul celor care suferă doar din pricină că nu îşi mai pot vinde cărţile şi tablourile (74).

Se pare că importanţa oamenilor de ştiinţă creşte în defavoarea literaţilor, iar istoria descoperirilor trece în plan secund în faţa « transformării rapide a vocabularului şi a imaginilor despre sine ».Nimic nou deci, doar autoreflexivitate până la dezgust :
Intelectualilor de astăzi nu le mai rămâne decât rescrierea rafinată şi comentariul de common sense(85).

Cât despre sfârşitul artei (dincolo de consemnarea erorii de interpretare a observaţiei lui Hegel : nu e vorba de sfârşit, ci de dispariţia finalităţii superioare), Lepenies exaltă în final reconsiderarea ultimelor bastioane, ca un tipic intelectual, melancolic şi utopic :

Arta, care a trebuit să compenseze multă vreme dispariţia dimensiunii magice şi mitice a lumii, trebuie să se descurce de-acum cu posibilul sfârşit al lumii.Arta trebuie să ne ofere surprize şi alternative, trebuie să amintească de trecut şi să ne convingă că va mai putea exista un viitor.Estetizarea universală este urmarea de-moralizării universale.La porţile adevăratului sfârşit nu mai este nici bine, nici rău, prieten sau duşman, ci numai arta (101).

Mărirea şi declinul (în desfăşurare al) discursurilor evaluative (Intro)

Observând resuscitarea evaluărilor de tot felul în spaţiul nostru cultural, dar şi a bătăliei pentru ierarhii, m-am hotărăt să-mi fac puţină ordine în idei şi să aduc în discuţie câteva opinii altfel pe nedrept ignorate .

În “Critica facultăţii de judecare”, Kant a plasat aprecierea estetică pe un teren în aparenţă contradictoriu, pentru a eluda un relativism a cărui dominaţie e astăzi încă la modă.Evitând simultan limitarea obiectivă si fluctuaţia subiectivă a impresiilor, filosoful le-a reunit într-un concept numit universalitate subiectivă.Conform acestuia, judecata estetică are pretenţia universalităţii, din moment ce satisfacţia produsă de obiectul contemplat generează subiectului aşteptarea acordului celorlalţi, referitor la respectiva apreciere.
Caracterul dezinteresat al judecăţii estetice, precum şi simţul comun implicat nu validează aprecierea ca general valabilă, ci doar permite subiectului să-şi trâmbiteze, în mod justificat, perspectiva.
Gerard Genette reconsideră viziunea kantiană în ”Opera artei(II).Relaţia estetică”, concluzionând că aprecierea este în mod constitutiv obiectivistă, pentru că altfel s-ar anula pe sine : dacă eu consider un obiect frumos, nu pot admite în acelaşi timp că plăcerea mea e pur subiectivă, îndoindu-mă de propria judecată în momentul apariţiei acesteia (2000,p.98).
Criteriile aprecierii intră automat în joc şi subiectul nu se poate îndoi de ele decât atunci când (şi dacă) îşi teoretizează relaţia cu obiectul, într-un moment ulterior.
Aprecierea unui produs cultural îşi arată complexitatea nu doar în termenii relaţiei obiect-subiect, dar şi în raport cu factorii care o condiţionează.Există, conform viziunii lui Genette, o judecată primară de genul “Nu ştiu ce este, dar e frumos / urât “, şi una secundară, fondată pe indicii şi informaţii adiacente ce compun un punct de referinţă pentru obiectul perceput.Primul tip nu este inferior celui de-al doilea, în ciuda diferenţei de cantitate a datelor perceptive, deoarece implicarea emoţională e la fel de plenară.                                    
Considerarea relaţiei estetice a unui subiect cu un obiect ca “bună” sau “rea”, în acord cu o anumită cunoaştere exterioară ( a contextului apariţiei, a celorlalte produse ale autorului etc) nu pare justificată decât de nevoia personală a evaluatorului de a se evidenţia şi de a se detaşa de o lume concepută ca masă nediferenţiată.In mod obişnuit, funcţionează astfel prejudecăţile culturale ce consideră o experienţă estetică intelectualizată ca fiind validă , în timp ce una senzualistă ca fiind inoportună şi lipsită de valoare.
In altă ordine de idei, câmpul cultural e guvernat, după cum susţine Pierre Bourdieu în « Regulile artei »(1998,p.300), de un principiu al ierarhizării externe ce permite succesul comercial sau recunoaşterea socială a unor autori , dar îi încarcă în acelaşi timp cu dezaprobarea (frustrată, spun unii) colegilor de breaslă.Principiul de ierarhizare internă nu face concesii nevoilor publicului, permiţând existenţa în interiorul câmpului a unor “valoroşi” validaţi exclusiv de comunitatea artisitică, ştiinţifică etc.
In acest context, chiar şi o evaluare “naivă” a unui produs artistic nu poate fi situată în afara dinamicii culturale, pentru că are o natură subiectivă construită chiar de poziţia pe care respectivul (naiv) o ocupă în relaţie cu acel câmp.
Dezbaterea asupra distincţiei cultură înaltă – cultură populară a strâns multe evaluări care şi-au pretins la vremea lor universalitatea subiectivă, depăşind însă pe alocuri judecata de gust, cordial discutată, pentru a se deda judecăţii de valoare cu rol premonitoriu, ce avertiza omenirea cu privire la pericolele incomensurabile aduse de cultura populară.

Dar despre orbirea şi anxietatea intelectualilor va urma…

Sfârşitul contemplării si noua experienţă estetică

Intervalul unei contemplări – atemporal şi autarhic, mediat de capriciile privirii, hrănind preliminariile unei cogniţii…In acest interval se insinuează distanţa estetică, blazon al privitorului rafinat, dezinteresat şi ascet, care nu-si permite decât plăcerea atrofiată şi victorioasă a intelectului.Relaţia estetică emblematizată de filosofia kantiană a generat cultivarea acestei eludări a sensualismului şi a hedonismului , ca o condiţie a existenţei ei şi ca apanaj al unei distincţii de ordin spiritual.

Dincolo de teoriile receptării sau de o estetică a cotidianului, subzistă, într-un sensus communis, presupoziţia superiorităţii acelei întâlniri dintre subiect si obiectul estetic care nesocoteşte aristocratic timpul evenimenţial , lasă în urmă determinările trupului şi îşi evocă narcisic instrumentele ce mediază apropierea(sau mai degrabă distanţarea) contemplativă.În raport cu aceasta , întâlnirea consumatorului cu obiectul său ar dezvălui o pervertire iremediabilă, indusă de prezenţa utilitarului,a rapidităţii şi a manipulării mediatice ce reduce individul la o pasivitate bulimică.În ciuda faptului că efectele mass-media s-au dovedit a fi mai mult decât dezvăluise teoria glonţului magic şi că trebuie luată în considerare complexitatea factorilor care condiţionează selectarea mesajelor receptate, consumul cultural rămâne polarizat iar relaţia estetică scindată.

Decrisparea experienţei estetice nu se poate produce decât prin eliminarea confundării acesteia cu aprecierea (ca etapă finală a sa) sau cu interpretarea critică, precum şi prin conştientizarea mecanismului ce-i permite să devină o marcă diferenţiatoare.Graţie acestei mărci,receptorii din interiorul câmpului cultural îşi consolidează ,cu o vulnerabilitate orgolioasă,o autonomie permanent ameninţată de câmpul puterii sau de cel economic ( mai nou si de cel bloggeristic).

Contemplarea estetică nu reprezintă decât pasul aproape inconştient pe care subiectul îl face către obiect, mobilizat de o trăire ambiguă, care se decantează (sau nu) prin înţelegere.Limitarea ei la ritualismul unei decriptări treptate şi formalizate a unor valori estetice anterior ataşate obiectelor (pentru că, dacă nu ar fi acolo, contemplarea s-ar transforma în privire indiferentă) nu face decât să-i genereze inoperanţa teoretică în raport cu noile forme de artă , cu elementele de estetică a cotidianului şi cu preeminenţa culturii populare.

Consumatorul grăbit, şcolit în managementul timpului (si mai putin in categoriile estetice) nu-şi mai îngăduie accesul nelimitat la propria durată, popasul contemplativ sau familiarizarea preliminară cu date adiacente care să faciliteze o receptare aprofundată.Supunerea relaţiei acestuia cu obiectul estetic (ce şi-a lărgit evident sfera de apartenenţă) unei judecăţi de valoare, pornind de la comparaţia cu cea discutata anterior (perpetuată de discursul filosofic de influenţă kantiană) e inadecvată pentru că nu-şi conştientizează anacronismul.Schimbarea paradigmelor culturale îşi are întotdeauna doza de nostalgie refractară, încorporata de apărătorii imutabilităţii cărora prezentul le neagă valorile şi le restabileşte statutul social.E natural ca aceştia să refuze redeschiderea întrebărilor existenţiale sau acceptarea flexibilă a drumului către periferia câmpului cultural.Această atitudine e de multe ori efectul a ceea ce Raymond Williams numea in „Culture and Society” iluzionarea (delusion) intelectualilor care cred că pot judeca toate produsele culturale prin raportare la propriile lecturi (aparţinând aşa-zisei culturi înalte), percepând consumul popular ca pe o realitate masificată.

Însă activitatea consumului se apropie de relaţia estetică prin gratuitatea alegerii obiectelor, aceasta nemaibazându-se pe raţiuni sau necesitaţi practice evidente, ci pe fascinaţia noului sau a persuasiunii mediatice.Consumul dezinteresat devine o practică a contemplării condensate, plurale (nu focalizate) şi comparative (un obiect în raport cu altele) care se justifică prin satisfacţia posesiunii emoţionale a calitătilor personificate de obiecte.El legitimează « barbaria » gustului denunţată de Kant, pentru că îşi impune imbatabil activitatea ca o componentă a existentei contemporane şi transformă relaţia estetică traditională prin simplul fapt că cele doua funcţionează la nivelul aceluiaşi individ.Suferă acesta din urmă o scindare a experienţei estetice, etalându-si succesiv si contradictoriu aplombul hermeneutic şi gestica uniformizată a consumului ?

Daca separarea ar fi netă, ea ar implica o rigiditate nemăgulitoare a individului care i-ar interzice acestuia contemplarea superficială, invadată de impresii nonestetice a unei opere de artă, dar şi privirea atentă, sustrasă, critică a unor obiecte de consum.Practici curente, acestea nu-şi gasesc legitimarea ca relaţii estetice pentru că-şi permit amalgamarea, ireverenţa, tranzitoriul, elemente ce ar putea ameninţa cultura înalta cu trivializarea.De fapt, n-ar reusi poate decât să o salveze de claustrare,specializare şi rigiditate – toate rezultate ale unui exces de rafinament devenit aproape letal.

Cultura populară eludeaza la rândul ei relaţia estetică traditională, pentru că aceasta i-ar putea submina teritoriul, acuzând-o de refuz al valorii şi de o nonşalanţă lipsită de profunzime.Însă manifestările culturii populare (ca proces prin care oamenii atribuie sensuri unor mesaje şi practici curente) trebuie să se elibereze de stigmatul non-valorii tocmai prin frenezia şi accesibilitatea defulărilor oferite.
Redefinirea relaţiei estetice din perspectiva actului contemplativ al receptorului ar plasa criteriul inoperant al « înălţimii » culturii în plan secund (ca o categorie restrânsa la dezbaterile începute la sfârsitul secolului al XIX-lea şi în mare parte lichidate de postmodernism) subliniind mai degrabă capriciile privirii.Ignoranţa sau distragerea ei plictisită nu anulează o relaţie estetică şi nici valoarea obiectului contemplat, aşa cum acribia atestată a contemplatorului profesionalizat nu certifică o relaţie estetică de un rang superior.Trăirea estetică nu mai trebuie definită in funcţie de factorii care o preced sau care o urmează si care, este adevărat, construiesc distinctii între privirea naivă şi cea doctă,între judecata de gust şi aprecierea critică.

Consumul nu mai are doar miza desfăşurării opulente a semnelor bunăstării şi a rangului social, ci a ajuns, aşa cum observa Gilles Lipovetsky in „Fericirea paradoxala” , să îmbunătăţească « capacităţile estetice ale indivizilor, distanţa privirii, sensibilitatea la frumos în afara oricărei perspective utilitare ».Aparenta scindare a experienţei estetice în raport cu obiectul contemplării şi respectiv cu cel al consumului menţine o opozitie nivelabilă din punct de vedere al privirii omului contemporan care e condamnat să vadă totul.

Privirea se grăbeşte, saltă sprintenă peste siruri de obiecte, bifează muzee şi supermarketuri, admiră si cumpără, se odihneşte extenuată in gol.Contemplarea îi este o raritate nerentabilă, o nostalgie denunţată de psihoterapii, o inadaptare malignă.În noile sale forme, ea este o anticameră a consumului, un filtru ajustabil la proprietăţile obiectului şi mai ales la stările de spirit ale subiectului.

Empatie bolnăvicioasă

Din meandrele criticii şi istoriei literare, prind iarăşi firul decadenţei.O constantă suparătoare mi-a  părut până acum afilierea decadentismului la esteticile învecinate temporal, motivată prin absenţa unui program unificator şi a unor aderenţi autoproclamaţi, iar ulterior înrămaţi.
Intervalul 1880-1890 e definit ca postromantism sau ca presimbolism, deci ca o mişcare izolată, minoră, tranzitorie.Totuşi Jean Pierrot observase în 1981 că decadentismul nu dispare odată cu fondarea simbolismului şi că se manifestă mai ales în proză, dar şi in pictură.
David Weir realizează deschiderea decadentismului către modernitate, accentuând statutul acestuia de dinamică a tranziţiei, nu imitativă sau inferioară valoric, ci deschizătoare de noi orizonturi.Într-o altă direcţie, George Schoolfield proiectează decadentismul de la nivelul unei mode literare manifestate exclusiv in spatiul francez, la cel al consolidării unui canon internaţional care-şi are reprezentanţi până în anii ’20 ai secolului trecut.

Conceptul ameninţă evident stabilimentul terminologic al istoriei literare ( ce mai e acela un « curent literar »? ), aceasta din urmă respingându-l cu doctă nepăsare sau plasându-l în subsoluri părăsite.Trebuie să existe o empatie bolnăvicioasă, un simţ al sublimei minorităţi şi o cantitate considerabilă de snobism care să-l împingă pe studios în zone neacoperite de centenare sau canonizări, ci rămase în luxuriantă aşteptare, cum ar fi rămas aceasta, de n-ar fi devenit muzeu : http://www.musee-moreau.fr/.

Dragi mateini ,

După scotoceală şi planuri de expediţii în biblioteci îndepărtate , mi-a venit ideea întregirii solidare a unei bibliografii întocmite de Barbu Cioculescu şi redate în “Mateiu I.Caragiale –receptarea operei “,carte apărută în 2004 la editura Bibliotheca din Târgovişte.Adaug câteva studii apărute ulterior (sau neincluse din alte motive), cu gândul de a purcede şi la vânarea de articole (cu ajutor,de vă înduplecaţi).


Derşidan,Ioan,Mateiu I.Caragiale.Carnavalescul şi liturgicul operei, Bucuresti,Minerva,1997

Gheorghe, Glodeanu, Poetica misterului în opera lui Mateiu I.Caragiale, Cluj-Napoca, Dacia, 2003

Iovan,Ion,Ultimele insemnari ale lui Mateiu I.Caragiale,Bucuresti,Curtea Veche,2008

Mitchievici, Angelo, Mateiu I.Caragiale –fizionomii decadente, Bucureşti, Institutul Cultural Roman, 2008

Popescu,Dana Nicoleta,Mateiu I.Caragiale.Initiere si estetism, Excelsior Art,2005

Vartic, Ion, Clanul Caragiale, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2002.

Vianu, Ion, Investigaţii mateine, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2008

Cioculescu, Barbu,De la Mateiu citire..., Târgoviste, Ed. Bibliotheca, 2005

Boldea,Iulian, Fata si reversul textului,Ed. Ardealul, Tg.Mures, 1998

Savoiu,Benone, Mateiu I.Caragiale :omul si opera ,Ars Docendi,2007

Poftiţi în parfumerie !

După proliferarea ghidurilor, dicţionăraşelor,a eroticii parfumurilor, a compatibilităţilor astrologice, a sfaturilor de la vânzătoare – preţioase ridicole – , a fumegărilor aromaterapiei sau a reclamelor insinuante ,s-ar zice că trăim într-o lume odorizată excesiv, cu simţurile rafinate de exerciţiul mirosului.Dar parcă toate acestea converg către o dâră persistentă de parfum monofonic…

Încercând sa aducă olfacţia în domeniul esteticii – patronate de nasurile năzuroase şi insensibile ale filosofilor – Mădălina Diaconu foloseşte argumentele parfumierilor Edmond Roudnitska,Robert R.Calkin,J.Stephen Jellinek.Prejudecata inferiorităţii mirosului e depăşita prin sublinierea calităţii acestuia de a deschide subiectul către lume (devenită smellscape),de a permite restituirea unei biografii (prin declanşarea amintirilor), de a facilita manifestarea unei inteligenţe practice (flerul).
Mirosul e o amprentă individuală,o sursa a discriminării (prin diferenţă),dar şi a plăcerii narcisice.Manifestările memoriei involuntare sunt evident exemplificate cu citate din Proust , cu amendarea comentariilor lui Paul Ricoeur (reunirea lui ipse şi a lui idem în condiţia subiectului rememorării ).
După ideea handicapului olfactiv indus de procesul civilizării,se pare că parfumeria a reînviat mitul bunului sălbatic (naturaleţe,prospeţime şi alte utopii).Autoarea recomandă constituirea unei “estetici interculturale” care să includă codurile olfactive ale civilizaţiilor extraeuropene (o minunăţie : orologiul cu parfum,folosit în Japonia,pe la 1860).
Eludez cu nonşalanţă feromonii,tipurile olfactive feminine,seducţia susţinută de parfum,mirosul morţii şi cel al nebuniei (pentru curioşii notorii pot face o analepsă ).
Parfumeria e definită de Roudnitska ca “arta abstractă prin excelenţă”,reflectând “viziunea interioară a compozitorului’ (vezi analogia cu muzica ,prezentă si la Huysmans,dar autoarea îl ceartă pe cel din urmă pentru considerarea activităţii parfumierului ca ţâşnire spontană de creativitate).Trecând prin şcoala parfumierilor (Institut Supérieur International du Parfum,de la Cosmétique et de l’Aromatique Alimentaire,din Versailles),ne familiarizăm cu ideile celor din Grupul Colisée referitoare la categorii de compoziţii şi metode de creaţie şi cu eroarea viziunii simpliste,supraetajate a parfumului.
Autoarea propune în final patru planuri ale receptării unui parfum,din care doar ultimele două ar putea fi considerate “estetice stricto sensu”: aprecierea pur sensibilă,forţa concret-evocatoare (amintirea),forţa fictiv-evocatoare (fantezie şi atmosferă ),analiza formală (sensibilitatea ca facultate de disociere).
Asta ar însemna că doar nasurile au acces la experienţa estetică si că formaţia filosofică a autoarei reprimă autarhia miresmelor.Ne întoarcem dară la ai noştri Baudelaire,Huysmans,Proust,Süskind…

Blănăresele în caleaşcă

Răsfoind cartea lui Frédéric Damé, „ Bucureştiul în 1906″ (cu o scurta prefaţă a lui Adrian Majuru , de citit cu http://www.librarie.net/autor/7858/Adrian-Majuru ) gasesc o « apreciere destul de curioasa despre caracterul civilizatiei romanesti »(p.332), preluata de la contele Charles de Mouy : « impregnaţi de atmosfera popoarelor celor mai rafinate, înzestraţi cu instituţii liberale gata făcute, au trecut de la o stare aproape barbară la o civilizaţie foarte avansată, fără sa fi cunoscut tranziţiile lente pe care forţa lucrurilor le-a impus majorităţii popoarelor »(p.333).Afirmaţia nu mai pare deloc « curioasă » după « Istoria civilizaţiei române moderne »(1925) a lui Eugen Lovinescu , în care integralitatea ( preluarea în masă, fără deliberare ) si caracterul revoluţionar (adoptarea bruscă a formelor culturii apusene, fără refacerea treptelor de evoluţie) sunt idei fondatoare.Efectele ar fi, după contele citat, absenţa unei fizionomii clar definite, a unei literaturi puternice, a unei industrii sau arhitecturi proprii, iar progresul ar însemna pentru români o perpetuă imitaţie. Să mai rostim astăzi cuvintele acestea ?

Pentru delectare cu obiceiuri si mentalităţi, am ales o povestioară cu tâlc, în care personajul principal e o caleaşcă , iar accesoriile neavenite – două blănărese :

În « Istoria fondării Bucureştiului », lucrare in care, printre multe naivităţi , există şi unele detalii foarte interesante, Papazoglu povesteşte că, în 1816, doamna ţării, soţia lui Caragea, văzu trecând pe sub ferestrele sale o caleaşcă nou-nouţă cu doi cai fercheşi din cale-afară. Vizitiul era îmbrăcat şi el în straie deosebite, iar în caleaşcă stăteau două femei necunoscute, care nu-i păreau a fi dintre doamnele boierimii oraşului.

Îl chemă pe « baş-ciohodar » şi-i porunci să fugă după caleaşcă şi s-o aducă la Curte.Porunca fu numaidecât îndeplinită.

Caleaşca suspectă fu adusă în curte şi cele două doamne fură rugate să coboare.Aflară atunci că erau nevestele a doi dintre cei mai bogaţi blănari din Bucureşti, Dedu şi Chiochina.

Doamna ţării le ceru să se întoarcă pe jos acasă, « unde aveau treburi de făcut şi copii de crescut ».Cât despre caleaşcă şi cai, acestea fură duse la grajdurile domneşti .

Domnul ţării,Caragea, aflând « ce se petrecuse »,îi chemă pe cei doi blănari, întrebându-i cum cutezau să aibă cai şi o caleaşcă de mare preţ.

Blănarii îi explicară că un negustor din Viena, care le datora 5.000 de franci şi nu putea să li-i plătească, le trimisese caii aceia şi caleaşca.

Domnitorul Caragea porunci să li se plătească 5.000 de franci comercianţilor şi păstră pentru el trăsura şi caii.

Abia în 1828 apar la Bucureşti primele birje (p.287-288).

Jucăreaua

Se pare că jucăreaua numită leapşa, odată pusă in mişcare, funcţionează cu de la sine putere.Zaza are din nou un amestec aici, întorcând cu graţie cheiţa : cuvinte preferate.
Cum n-am mai întocmit o artă poetică din adolescenţă ( când emiteam poezii programatice cu titluri de genul “Nerostire” – luptă cu limbajul în toată regula ) ,dar nici nu pot lua problema cuvintelor în uşor, voi proceda astfel :
a) automatisme, obsesii lingvistice, sinestezii de-a dreptul : anacronic, desuet, vetust, stirpe,subveriv,estetic (observ boala fricativei surde « s » ) ;
b) cuvinte ce iradiază sensuri doar in context : « Şi ne topeam în purpura asfinţitului… »(se subînţelege astfel citarea intregului text ) ; « I am terrified by this dark thing / That sleeps in me; /All day I feel its soft,feathery turnings,its malignity.”(Sylvia Plath, Elm ) ; “ Père Ubu : Merdre! “(Alfred Jarry, Ubu Roi );
c) invenţii personale nereproductibile (uz intern,afectuoase şi injurioase).

Sa mai glasuiasca cine doreste, eu sugerez mulliganoglu, pentru ca http://yistamate.wordpress.com/2008/09/30/ce-sunt-norii/.

Printisorul de stirpe daneza

Primind o leapsa de la Zaza cu Interior With Young Man Reading ( 1898) al lui Vilhelm Hammershøi, ma supun invitatiei de a ghici ce se afla scris pe coperta acelei carti aspru mangaiate de protagonist.

Intre lumini si umbre,sufletul printisorului de stirpe daneza adasta in romantica dualitate a trairilor .Tinuta sobra contrasteaza cu barbarismul adolescentin al chipului, austeritatea camerei cu nuditatea denotata de cadre. Cum Freud incepe sa publice la sfarsitul secolului al XIX-lea, e greu de crezut ca printisorul nostru ii putea citi textele, dar fara indoiala ii presimte conflictele si refularile.Trupurile din cadre evoca un erotism spiritualizat, prin lipsa carnatiei induse de culoare,dar sugereaza chiar si asa dorinta de eliberare dionisiaca.

Citind in picioare ( desi apare un scaun care prin pozitie l-ar fi orientat catre contemplarea nelinistita a trupurilor) , printisorul alege retragerea langa fereastra, poate intr-o asteptare infrigurata, temperata de lectura.Ce ar putea sa citeasca? Versuri ale vreunui romantic minor,memorate spre obtinerea desfatarii cu gratiile celei asteptate? Poate aforismele lui Schopenhauer, „Suferintele tanarului Werther” a lui Goethe sau „Julie si noua Heloisa” a lui Rousseau…Nu prea il vad citind premergatori ai decadentismului ca Baudelaire, Poe sau Gautier, nu are morga si nici „paradisul artificial” in care sa se desfasoare.