Misterul “divinei ţaţe”

In capitolul “Sub pecetea tainei timide” din studiul “De la Mateiu citire…”, Barbu Cioculescu face justa observaţie a prezenţei personajului Masinca Drângeanu în toate romanele lui Mateiu, inclusiv în cel doar început, ”Soborul ţaţelor”.Ipoteza criticului, asumată cu “minimă acoperire” este că autorul “a zămislit acest personaj fără greutate în intrigă, de pasaj, ca un semn de recunoştinţă faţă de Marica. Soţia s-ar fi putut simţi flatată de a se recunoaşte, fie şi sub semnalmentele unei femei cu bogată viaţă erotică – ea fusese, până la mariaj, fată bătrână”(141).
E o cale hermeneutică inspirată criticului de imaginea serenităţii domestice de la Sionu, dătătoare de temperate avânturi scriitoriceşti, dar şi de “gerontofilia bine cunoscută” (orientare dedusă totuşi de un nespecialist, pe baza unor date lacunare, interpretate parţial).
Dincolo de faptul că orientarea sexuală în sine, mai ales atunci când iese din conformismele mulţimii , implică zone ale fiinţei ce nu au de-a face (doar) cu fiziologia , mai există şi motivaţiile extraerotice (arivismul, dorinţa de asocieri cu prestanţă ş.a.) care, încărcate cu energii libidinale pot determina alegeri în consecinţă.E o ipoteză ce necesită documentare şi prin urmare, un proiect iniţiat.

Barbu Cioculescu insistă asupra asocierii ( Masinca- Marica), invocând drept argument bârfele eternilor vecini iscoditori :
„De prisos a spune că în epocă, mariajul cu Marica fusese rău văzut în societate, se bârfise pe seama lui, câteodată chiar sub propriu-i nas.Cei ce locuiesc acum luxosul apartament de la etaj al vilei Maricăi îşi amintesc remarcile bunicilor – locuind la parter – când se scuturau cearceafurile menajului, pe ferestre. “Miroase a peşte”, spunea locatarul de la parter.Cei doi ştiau şi înfruntau opinia publică.Ce alt model ar fi putut avea « divina ţaţă » ?(142)

Dacă în istoria lui Gogu Nicolau criticul identifică « un mister absolut » şi citează dezlegarea lui Ion Vartic din « Sâmburele de cireaşă al celui din urmă senior », în cea de-a doua sugerează iar nişte deconspirări de personaje.Comisarul Daniel Zorilă ar fi bunicul patern al poetului Constant Tonegaru, »locuinţa mătuşii mele » trimite la aceea care-i destinase lui Mateiu moştenirea însuşită de tată (mătuşa Lenci). »Podul Târgului de Afară » invocat în descrierea priveliştii observate de la fereastra locuinţei mătuşii e găsit de Barbu Cioculescu în « Istoria Bucurescilor » a lui Ionnescu-Gion, în care este redată descrierea cu note macabre ( aici erau spânzuraţi condamnaţii la moarte) iar despre casa Anei Melic ni se aminteşte că Mateiu vorbise şi în corespondenţă.

In figura ministrului e notată evidenta similitudine cu Paşadia, apoi asocierea cu Alexandru Lahovary (făcută de Şerban Cioculescu), iar cea a « vorbitorului veninos » e relaţionată cu parlamentarul Barbu Delavrancea.

Ultima istorisire a conului Rache – cea care a iscat verva detectivistică şi epigonicele însăilări – îi oferă criticului o previzibilă asamblare de indicii : domniţa ar putea fi « albina », însoţitorul lui Nazone – o femeie costumată în bărbat iar finalul ar consta în deconspirarea răufăcătorilor , urmată de dispariţie, sau în avertizarea lor, cu aceeaşi consecinţă.
In opoziţie cu ideea lui Nicolae Manolescu – a romanului terminat – şi cu cea a lui Al.Călinescu a « amânării sau a ocultării romanului », Barbu Cioculescu propune o ipoteză bazată (din nou) pe surse biografice. Modelui Lenei Ceptureanu ar fi de găsit în Eliza Băicoianu, iubirea târzie a lui Mateiu, consemnată în Jurnal, cu argumentul considerat hotărâtor : « Numele de Ceptureanu vine de la localitatea Ceptura, de lânga Băicoi « (suprapunerea a fost observată şi de Alexandru Paleologu).marica-sion

E adevărat că Mateiu întocmeşte o fişă biografică a Elizei şi parcurge etapele unei cristalizări a erosului, cu aplomb adolescentin, cu retrageri şi purificări atent regizate.Dar construit de text şi reconfigurat de cititor, personajul creează în general iluzia unei psihologii umane şi a consistenţei fotografice.In cuvintele ce-l alcătuiesc regăsim frânturi existenţiale, stereotipii aparţinând tipologiilor vehiculate în epocă sau lecturilor autorului, proiecţii (în sensul psihanalitic, al elementelor refuzate în scop autoprotector), fantezii de idealizare a sinelui, resentimente, întruchipări libidinale şi alte semnificative nimicuri.

Pentru Barbu Cioculescu însă , « rămâne limpede că Mateiu I.Caragiale a început scrierea acestei povestiri având-o pe Lena Ceptureanu drept eroină, sub imboldul ardentelor sentimente ce dau bărbatului impresia că femeia de care este îndrăgostit trebuie salvată, ocrotită la pieptul său .Este ceea ce urma să facă Teodor *** într-un moment de gravă cumpănă pentru Lena.Numai că Eliza Băicoianu , în loc să-i cadă în braţe Autorului, lăsându-se salvată dintr-o legătură pe care acesta o socotea declasată, l-a evitat până la sfidare, trezindu-i furia.[…] Interesul Autorului pentru încheierea episodului ce urma să sfârşească romanul scăzu, cu fiecare deziluzie ce se adăuga, el se întoarse la cucoana Masinca – pe numele modelului Marica – lăsată de izbelişte cu « Şcoala ţaţelor »(154).

Absenţa unor minime clarificări în final, chiar cu păstrarea echivocului, îl îndeamnă pe critic să se întrebe : « Să nu ne bată gândul, meschin, ce e drept, că Autorul intrase într-un impas ? Culmea ar fi ca paragraful final, atât de poetic şi care pare sortit a pune punctul final, să nu fi fost sortit acelei întrebuinţări sau să fi aparţinut unui prim proiect ,părăsit de Autor, cu alţi comedianţi dacă nu altfel manevraţi »(154).

Să fie întoarcerea spăşită la « divina ţaţă » sensul acestui mister ?

Cioculeştii în Ţara Mateiului

Asistând la demonstraţia ironiilor tăioase şi a inutilelor aplicaţiuni etice ale tatălui în raport cu opera mateină, Barbu Cioculescu pare să fi descoperit în “De la Mateiu citire” (volum apărut la editura Bibliotheca din Târgovişte, în 2005) intimitatea fecundă a interpretului cu textul.
Sperând (cu naivitatea unui matein diletant) în dezvăluiri de pasaje necunoscute din Jurnal (văzut în splendoarea-i virgină de cei doi iluştri, Şerban Cioculescu si Panaitescu-Perpessicius), m-am trezit, de la paginile 8-9, cu plachia oedipiana şi usturoiul ştampilei ereditare, meniu obligatoriu al studiilor despre Mateiu :

“Prin naştere, ca fiu al genialului Ion Luca Caragiale, Mateiu a dobândit situaţia de neinvidiat a copiilor de mari personalităţi, postproduse ale capodoperei, de către o natură ce şi-a sleit pe alt teren virtualităţile.”

“În paragraful pe care Perpessicius nu l-a transcris pentru posteritate scria că dacă părintele prodig ar mai fi trăit, în starea de iresponsabilitate în care se afla, ar fi ajuns să recite pe la bâlciuri – cel puţin aşa îşi amintea Şerban Cioculescu, care avusese sub ochi copia integrală a Jurnalului.”

Competenţele în comparatismul genetic şi în diagnosticarea sterilităţii/fecundităţii scriitorului în funcţie de viabilitatea odraslelor tămâiate fac parte din predispoziţiile criticii noastre exersate în misterele dinastiei Caragialeştilor.Dar tot în primul capitol, ”Omul, un pas înaintea operei “, Cioculescu –fiul restabileşte echilibrul discursului critic, excluzând ideea profesionalizării programatice a scrisului matein şi, odată cu ea, spectrul sterilităţii şi cântărirea tomurilor.
Relaţia cu tatăl e în sfârşit onorabil tranşată într-un articol inclus în Anexe :”De la Ion Luca Caragiale la Mateiu şi…viceversa.’’Atrăgând atenţia asupra efectelor de autocenzură şi respectiv pitoresc prezente în amintirile Ecaterinei Logadi (Ţuschi) şi ale Cellei Delavrancea, autorul iniţiază o reinterpretare a actelor lui Mateiu în raport cu tatăl său. “Ura nestinsă şi netulburată” a fiului ar fi exprimată în Jurnal ca versiune autorizată pentru ochii posterităţii, ca act al apărării în faţa acuzelor de ratare (aduse de tată).caragiale-cu-fiul-sau2

“Conduita ignobilă a tatei” nu mai reprezintă, în bilanţul Jurnalului motivaţia eşecului existenţial , ci doar un semn al împotrivirii lui Mateiu la ineleganţa decăderii finale a lui I.L.Caragiale (în urma excesului de alcool şi tutun).Negarea părintelui întâlneşte în ”Craii…” negarea artistului (prin aluzia la schiţele pe care le-ar fi scris Pirgu), condiţie a existenţei operei fiului :

“O contestare frontală a talentului de scriitor va veni însă numai din partea lui Mateiu şi iniţiativa acestei premiere ne spune multe despre spectrul întunecat al unei ranchiune ce nu va pieri prin denutriţie.Actul negator-denigrator, în fond – are într-însul ceva de deliberare politică, dezvăluind slăbiciunea urmaşului, în temerea de a nu fi defavorabil comparat cu strălucitul despot are s-a stins.O asemenea primejdie nu e numai de moment, ea trebuie jugulată în permanenţă (p.292).”

Urmează aplicarea (la ce bun?) unui ” test obişnuit din sertarele psihologiei, care opune doua tipologii umane, în raport cantitativ-calitativ”, rezultând înt-un şir de caracterizări opozitive de genul : A – retorul , B- taciturnul ; A – căsătorie din dragoste, la cald , B – căsătorie din calcul, încheiată prin mijlocire, la momentul cuvenit ş.a.m.d.(cel puţin al doilea A e evident contestabil : Caragiale nu s-a căsatorit cu Maria Constantinescu, lucrătoare la fabrica de tutun, ci cu Alexandrina Burelly, fiica unui important arhitect ).
Faptul că Mateiu nu a fost înţeles de către tatăl său e argumentat de Cioculescu ţinând cont că al doilea “năzuia pentru fiul său la ceea ce el nu putuse realiza : o situaţie stabilă, printr-un post bugetar asigurat de o diplomă superioară (p.295).”Dar Mateiu nu face decât să evite ( cu aristocratic dispreţ, nu cu spirit sprinţar-afacerist) ceea ce şi tatăl eludează, cu aceleaşi mijloace…
Uzând de un fin aparat (mie, recunosc, recunoscut) de măsurat amploarea sentimentelor, autorul concluzionează că « Mateiu nu şi-a iubit părintele « , având mai degrabă atitudinea « unui orfan, decât a unui bastard », a « copilului care respinge ingerinţele unui străin rău inspirat ce i se dă drept tată (p.295).”Orfan, n-aş zice… Mateiu a înlăturat de fapt prezenţa stânjenitoare a mamei (compunându-şi un al doilea certificat de naştere) şi folosind numele tatălui ca portiţă de ascensiune spre funcţia de sef de cabinet sau ca pretext pentru studii heraldice.
Din acţiunile lui I.L.Caragiale, Cioculescu detectează fibra de « părinte iubitor » (referindu-se la scrisori, ajutorul în publicarea Pajerelor), dar si eroarea de interpretare în ceea ce priveşte vocaţia fiului.

E un discurs în care taţii se coalizează ca supraeu obscur si supradimensionat, mustrând fiii (Barbu si Mateiu), chiar şi atunci când le justifică elanul negator.

Incursiunea în operă, cu altă aşezată ocazie.

Dragi mateini ,

După scotoceală şi planuri de expediţii în biblioteci îndepărtate , mi-a venit ideea întregirii solidare a unei bibliografii întocmite de Barbu Cioculescu şi redate în “Mateiu I.Caragiale –receptarea operei “,carte apărută în 2004 la editura Bibliotheca din Târgovişte.Adaug câteva studii apărute ulterior (sau neincluse din alte motive), cu gândul de a purcede şi la vânarea de articole (cu ajutor,de vă înduplecaţi).


Derşidan,Ioan,Mateiu I.Caragiale.Carnavalescul şi liturgicul operei, Bucuresti,Minerva,1997

Gheorghe, Glodeanu, Poetica misterului în opera lui Mateiu I.Caragiale, Cluj-Napoca, Dacia, 2003

Iovan,Ion,Ultimele insemnari ale lui Mateiu I.Caragiale,Bucuresti,Curtea Veche,2008

Mitchievici, Angelo, Mateiu I.Caragiale –fizionomii decadente, Bucureşti, Institutul Cultural Roman, 2008

Popescu,Dana Nicoleta,Mateiu I.Caragiale.Initiere si estetism, Excelsior Art,2005

Vartic, Ion, Clanul Caragiale, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2002.

Vianu, Ion, Investigaţii mateine, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2008

Cioculescu, Barbu,De la Mateiu citire..., Târgoviste, Ed. Bibliotheca, 2005

Boldea,Iulian, Fata si reversul textului,Ed. Ardealul, Tg.Mures, 1998

Savoiu,Benone, Mateiu I.Caragiale :omul si opera ,Ars Docendi,2007