Melancolie chihlimbarie

Nu voi scrie despre calabalâcul postmodernist ȋncărcat ȋn poştalion, cu melanjuri, acrobaţii, variaţiuni, intertextualităţi şi alte portocale rotite ȋn aer cu dexteritate, spre delectarea cititorului erudit. Căci ele sunt deja inventariate elogios, pe bună dreptate, de pene metodic ascuţite. Nu voi scrie nici despre modele culturale, reflexe mentalitare, balcanism, trubadurism, biografism, mozaic dobrogean şi alţi topoi, căci prin multe ficţiuni călătoriră aste deşertăciuni filologice (dragi nouă până la indigestie), dar mai rar le-am găsit topite astfel, foarte departe de tehnicitate devitalizată sau aranjament cu flori ornamentale. Dar intrând ȋn zona asta, de ontologie pulsatilă, ȋn care dialogurile sau reflecţiile personajului ating un fel de stare de graţie maieutică a limbajului, ȋnseamnă să mă confrunt cu riscuri discursive pe care le eludez cu laşitate: căderea ȋn sentimentalism (hm, prejudecata căderii), analize psihologizante nerelevante (căci ce e aceea interioritatea personajului etc), ȋn tentative de pragmatică conversaţională (căci savuroase presupoziţii, deducţii şi alte alea), ȋn consideraţii de microfilosofie conjugală, parentală ş. a.m.d

Pentru că acolo unde scriitura e magistral orchestrată să evoce registre sufleteşti, atingeri infinitezimale ȋntre lumi şi ȋntâlniri providenţiale , acolo nu se poate vorbi despre…decât ȋntr-o terminologie fadă sau ȋntr-o ȋnduioşare ridicolă. Dar autorul şi-a asumat curajos toate riscurile, pe cele ale prea-puţinului  sau prea-multului unei cărţi, pe cel al poveştii de dragoste de dat la topit, pe cel al soluţiei interpretabile de către lector ȋn cheie naivă, pe cel al parodiei benigne, al scrierii (aproape) imposibile despre copii, al eufoniei care ţine ȋn hăţuri epicul  şi al ȋncrederii ȋn cititor ca “gazdă perfecta” şi ca “ochi luminos” – aşa cum ne mărturisea ȋntr-un ludic interviu. Şi cititorul?! Simţiri reci, harfe zdrobite, căci a lui nu e muzica, cel mult staţionarea fascinată ȋn chihlimbar şi ȋmpărtăşirea din frumuseţea melancolică a lumii transfigurate.

P.S.  Trecând prin “fanta detaliului”, cititorul rătăceşte pierdut ȋn tuneluri, ȋn propriile amintiri, reale sau imaginare, prin retrageri din damblaua iubirii, prin ȋntreţinerea afrodisiacă a propriilor fisuri sufleteşti ce-l atrag irepresibil pe celălalt, prin inaderenţa şi solidaritatea purificată a afecţiunii părinteşti, prin ȋmbrăţişări melodice, prin butaforia aruncată strategic peste sunetul ȋntâmplărilor, prin plonjarea letală ȋn universul fiinţei disfuncţionale, prin desfrâul refulat sentimental, prin hermeneutica gestuală a orgasmului, prin hărţile schimbătoare ale trupului iubit, prin fleacurile fundamentale, prin ȋndreptarul bulversant de transmis progeniturilor, prin diagnosticul de tristeţe autentică eronat formulat, prin sistemul lumii, necuprins şi scuipat ȋn gură, prin frici, nostalgii, obsesii şi poveşti cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, cititorul “zăcu ȋn camera lui, neprimind pe nimeni” şi tăcu.

Reclame

Ghidul teoretizării cuminţi cu exemplificări dintr-o doctorală rescriere a rescrierii

Cum rumeg ȋn ultimul timp teoretizări, criticări, rescrieri şi alte lemnării de catapultare ȋn comunitatea interpretativă (că, deh, vorba lui Fish, “interpretation is the only game in town”), am ȋnceput să cedez iar viciului demontării cesuleţului din cufăr şi , de ce nu, a jucărelelor critice de orice fel (ei, cu vârsta am mai rafinat procedura, adică am revenit la retorica aristoteliană 🙂 ).

Iată o versiune cuminte, organizată, informată şi necesară ca tematică, având ȋn vedere “deficienţa bibliografică” ȋn această zonă a cercetării româneşti:

  • Cum facem prezentul studiu indispensabil : actualitatea temei rescrierii + importanţa noţiunii din vechime ȋn prezent + centralitate ȋn perioada actuală +export ȋn diverse arte → validarea propriului demers (vezi poza);
  • Acum să operaţionalizăm şi conceptul: prin argumente ale autorităţii ( Christian Moraru, Matei Călinescu, Gerard Genette, Liedeke Plate, Douwe Foukkema şi mulţi alţii) + cocktailul personal (paradoxurile rescrierii- ambivalentă şi oximoronică) cu citări extensive şi o uşoară amendare a transtextualitaţii teoretizate de Genette (introducerea funcţiei hipertextuale, pentru a include sugestii din modelul  lui Moraru, referitoare la raportul dintre socio-politic şi literar ȋn rescriere) + zborul teoriei la distanţa convenabilă ȋn raport cu planeitatea textelor alese ( 5- Ion Eremia, Gulliver ȋn ţara mincinoşilor, Mircea Horia Simionescu, Redingota, Mihai Zamfir, Educaţie târzie, Gheorghe Crăciun, Puppa russa, Matei Vişniec, Domnul K eliberat);
  • Ce am obţinut: analiza textelor, consecventă premisei că “rescrierile româneşti nu funcţionează subversive, ci reprezintă un detur, o distragere a cenzurii , pentru a lansa, prin ricoşeu, o lovitură la adresa ideologiei comuniste”, nu ȋmbrăţişează cu intrepiditate (probabil fatală) relaţiile in(fidele) dintre hipotext şi hypertext, nu staţionează la umbra detaliului semnificativ, nu plonjează ȋn ameţitoare deconstrucţii, ci recuperează pentru istoria literară informaţii eludate, aduce ȋn joc concept necesare, deschizându-i arena pentru revizitări.

Anestezie selectivă

Am încercat să redirecţionez corpul acesta cu toate licorile, de la cafele de toate tăriile băute în căuş, până la arzătoare de grumaji turnate furtunos sau sorbite în amestecuri îmblânzitoare. Singurul efect notabil: GREAŢA, încăpăţănată, abstinentă în revărsări, prietenoasă în persistenţa ei, obtuză în exalările ei de lehamite. Poate trebuie schimbat orificiul anestezierii, mi-am zis. Ceva mai volatil, cu acţiune insesizabilă poate păcăli monstrul mai uşor, agăţându-l apoi în cârlig ca pe-un trofeu fantomatic. Si-atunci  m-am cufundat olfactiv in Eau Du Soir, dulcegărie răsfăţată, cu învelitoare kitschoasă, în încercări succesive de transferare a hoitului în alte dimensiuni. Problema rămâne persistenţa şi localizarea efectului, aşa ca plec în căutarea anestezicului selectiv, căruia să-i explic frumos că am o listă de zone beligerante cărora doresc să le facă un stop-cadru şi să le lase aşa şi altele pe care vreau să le anime cu pişcoturi şi pocale.

Goliciunea printre cărţi

O evă cu un aer senzual-şăgalnic, cocoţată metodic pe scările de acces la rafturile librăriei,  stârnind din mijlocul cărţilor, plăcute bulversări ale simţurilor (majoritar masculine)…”Cum este posibilă această trivializare a relaţiei diafane, noncarnale dintre carte şi cititor?” se revoltă cei care au făcut o substituire a activităţii erotice cu lectura compensatoare, declarându-se „spiritualizaţi” din proprie voinţă, forţaţi de fapt de împrejurări să-şi uite trupul în debaraua cu produse de igienizat locuinţa.
„Tipa arată mişto!” pot spune cei care nu zăresc volumele din fundal, trăindu-şi emoţia estetică într-un mod unilateral, dar autentic.”La cum arată, fata asta mai şi citeşte?” se întreabă cei hrăniţi cu stereotipuri, bun-simţ cu valabilitate medie şi oarece frustrări previzibile.”Ce locaţie cool pentru nişte fotografii nud !” ar spune pasionaţii de pictoriale, artă vizuală, aşezatul borcanelor în dulap etc.”Bună strategie publicitară a librăriilor D.!”, ar observa cei din branşa comercianţilor” sau „Tipa asta vrea să-si promoveze o imagine de sexy-clever-misterious-… woman” ar considera consumatorii şi creatorii de tipologie feminină intens mediatizată.  
Interesant e faptul că nimfa se plasează cu o înduioşătoare decenţă pe fundalul unor cărţi cu accesibilitate pronunţată ( librăriile D. nici nu au statutul unor sanctuare păstrătoare de tezaur ezoteric) şi acela că, magic descinsă în zona jucăriilor, ea îşi voalează splendorile imposibil de tăgăduit, în fineţuri vestimentare, ruşinată parcă de trezitele ecouri ale copilăriei sau ale maternităţii viitoare. În rest, goliciunea printre cărţi nu poate fi decât benefică resuscitării atenţiei deturnate, a simţurilor adormite, a dorinţelor de armonie elevato-trupească, a întreţinerii de relaţii intime cu Valorile Culturii, abandonate altfel unor perversiuni discursive rar finalizate orgasmatic.

Despre gol

Golul ce s-a înstăpânit aici nu e reflexul vreunei lentori sau al unei agitaţiuni din spatele scenei Inrăspărului, ci al contagiunii unei bătălii incurabile cu normalitatea, purtată în numele unui suflet pe care sper să-l pot salva parţial de splendoarea propriei făpturi.

Întâmplător (sau pornind de fapt de la încercarea de a aprofunda teoriile receptării ), regăsesc în cartea lui Wolfgang Iser, „Actul lecturii”, conceptualizarea seacă a golului în cadrul interacţiunii text-cititor. Mă întreb dacă acest narcisism al sistematizării ar putea fi vreodată depăşit, dacă figura lectorului poate fi altceva decât rezultatul unui joc cu matriţe refolosite şi rebotezate. Afirmând că golurile doar semnalizează posibilitatea unor asocieri sau combinaţii între anumite segmente ale textului, neavând un conţinut intrinsec, autorul lasă întredeschisă uşa către tărâmul cititorului-detectiv, logician impasibil, curios până la extenuare, imaginativ în limitele posibilului şi ale necesarului. În această împrejmuire imbatabilă, eroarea nu poate fi decât „ocuparea completă a golului cu propriile proiecţii”, când, de fapt, fără acest vinovat mecanism, urmărirea înşiruirii de litere ar fi doar o plictisită exersare a abilităţilor vizuale. 
La polul opus, savurez odorurile de psihanaliză masticată entuziast şi grăbit de Norman Holland care, în „Five Readers Reading” ne oferă experienţa literară în funcţionarea ei concretă, întâmplătoare şi totuşi atent oblăduită de maestrul de ceremonii care-i aşază pe lectori pe scăunele identice. Dacă reacţia pozitivă în raport cu opera este condiţionată de capacitatea cititorului de a găsi în aceasta material care să se potrivească mecanismelor proprii de apărare şi adaptare (temei identitare), putem purcede la realizarea unor recensământuri tematice, urmate de o tipologie autohtonă şi de o serie de comisii responsabile cu valorizări şi măsuri drastice.

Prefer momentan golul neacoperit de elucidări impozante sau umpleri mişeleşti cu moloz, chiar dacă mâine, dând dovadă de o impostură previzibilă,  mă voi alinia interpreţilor nevizitaţi de har ai tăcerii.

Stilistice

Tentând la dezalcătuirea stilistică a unor pastişe (mateine, evident) am orbecăit într-un domeniu al insatisfacţiilor profunde, cel al teoriei autodizolvante. Din cartea lui Antoine Compagnon am ales aici capitolul despre stil, fiindcă fuga de locurile comune şi confruntarea cu necesitatea lor mă nelinişteşte constant. 115117

Defectul capital al conceptului de stil e tocmai multipla sa utilizare, asociată ambiguităţii si chiar caracterului contradictoriu. Stilul se deplasează de la individualitate, caracter singular, la categorie, clasă, grup de procedee expresive. Aspectele noţiunii, sintetizate de autor, se referă la stil ca normă, ca ornament, abatere, gen sau tip, simptom. Moştenind conceptul după dispariţia retoricii în secolul al XIX-lea, stilistica a fost astfel supusă criticilor, dar şi resituărilor metodologice. « Contestarea stilului a vizat în principal definirea lui ca alegere conştientă între diverse posibilităţi,  ea fiind de fapt derivată din critica intenţiei »(211). Sinonimia (ca posibilitate de a spune acelaşi lucru în moduri diferite) a fost considerată « suspectă şi iluzorie » în măsura in care separă în mod artificial forma şi fondul, limbajul şi gândirea. De aici, lingvistica şi-a arogat rolul descrierii obiective şi sistematice a textului, departe de plonjările interpretative ale stilisticii, suspectate de Stanley Fish de circularitate (interpretarea impune o descriere prealabilă, iar descrierea implică o interpretare). Însă revirimentul noţiunii pare să ignore fragilitatea acesteia :

« Despre el [stil] se vorbeşte în continuare, iar atunci când îl reducem la unul din cei doi poli ai săi (individual sau colectiv), celălalt apare şi el neîntârziat, ca prin farmec, de pildă la Barthes, în perioada sa timpurie, care, între limbă şi stil, reinventa scriitura, ori la Riffatere, care, tot într-o perioadă timpurie, revaloriza abaterea ca agramaticalitate. Există un caracter manifest al faptelor de stil, pe care îl confirmă chiar pastişele, fie că sunt cele ale lui Proust, Reboux şi Muller, care speculează idiotismele scriitorilor, fie că e vorba de exerciţiile de stil ale lui Queneau, ce recurg la numeroase turnuri sintactice şi variaţii de vocabular, de la registrul academic până la cel argotic »(224).

După Compagnon, cel care rezolvă această aporie este Nelson Goodman, care nu mai consideră esenţială sinonimia exactă şi absolută, ci doar condiţia ca « lucrul care se spune să poată varia într-o manieră nonconcomitentă cu modurile de a spune »(225). De la « există mai multe moduri de a spune acelasi lucru » se trece la « există moduri destul de diferite de a spune aproximativ acelaşi lucru ».
Pentru Compagnon, elementele inevitabile şi insurmontabile ale stilului, care au revenit în prim-plan, sunt reprezentate de variaţia formală pe un conţinut (mai mult sau mai puţin) stabil, ansamblul de trăsături caracteristice unei opere ( care permit identificarea ei şi recunoaşterea autorului), alegerea între mai multe scriituri.
Dar care sunt elementele ce determină această variaţie şi cum poate fi aproximat acest conţinut (în măsura în care dualitatea formă-conţinut supravieţuieste, chiar camuflată) ?
Ansamblul de trăsaturi nu ne întoarce oare la ornamentica textului, la colecţionarea de tropi, expresii idiomatice, rarităţi lexicale ? Unde se situează oare alegerea, în inconştient, în impregnările sociale, în sforţarea conştientă, în contaminarea în raport cu modelele…?

Custode al unui discurs şablonard

“Custode al unui discurs”, aceasta e definiţia dată de Terry Eagleton teoreticianului literaturii, criticului, profesorului… Nu furnizor al unei doctrine, hermeneut sau măcar lector ingrat, ci vanitos, şablonard promotor al normelor de ordonare a operelor şi cuvintelor.terry-eagleton

Dacă “aparenta sa generozitate [a criticii] la nivelul semnificatului este egalată numai de intoleranţa la nivelul semnificantului”(232), aceasta înseamnă pentru Eagleton acumularea unei puteri nu lipsite de ameninţări. Extinderea nelimitată a discursului critic, sugerând posibilitatea substituirii şi chiar a arbitrariului a generat necesitatea protecţiei prin rigoare şi prin alte câteva ingrediente fatale :

“Ea [critica] a crezut că, dacă adaugă un strop judicios de analiză istorică sau dacă înghite o doză de structuralism care nu dă dependenţă dincolo, ar putea exploata aceste abordări altfel străine ei, pentru a-şi prelungi propriul capital spiritual pe cale de dispariţie. Cu toate acestea, situaţia s-a răsturnat acum. Căci nu te poţi angaja într-o analiză istorică a literaturii fără să recunoşti  faptul că literatura însăşi este o invenţie istorică de dată recentă; nu poţi opera cu instrumente structuraliste asupra Paradisului pierdut fără să recunoşti că exact aceleaşi instrumente pot fi folosite şi pentru Daily Mirror. Critica se poate susţine astfel numai cu riscul de a-şi pierde obiectul definitoriu; are alternativa de neinvidiat de a-l sugruma şi sufoca. Dacă teoria literară îşi împinge prea departe propriile implicaţii, atunci îşi demonstrează singură inexistenţa. Aş sugera că acesta este cel mai bun lucru pe care ea îl poate face “(233-234).

Conştientizarea caracterului iluzoriu şi recuperarea unor  “concepte valoroase” (situate de autor la confluenţa dintre retorica tradiţională şi deconstructivism, feminism, structuralism ş.a.), propuse de Eagleton, reprezintă o salvare la fel de discutabilă. În primul rând, golurile conceptuale ale diverselor teorii sunt pradă unei critici facile, din moment ce ele îşi semnalează prezenţa ca fundamente ale altor teorii care-şi propun să analizeze exact teritoriile eludate de primele. Analiza comparativă devine astfel o banală suprapunere de problematici, din perspectiva unui prezent care consideră că a extenuat filonul teoretic.

Recuperarea selectivă pune şi ea problema ghiveciului conceptual, a competenţei parţiale, confuze, dar şi a transformării obiectului literar (la fel de iluzoriu !) în maşinărie construită exclusiv pentru a fi demontată simultan, din direcţii opuse, cu efectul trivial al înşiruirii de piese pe caldarâm.

Despre ce mai e vorba?

rarebookBabilonie cotidiană, solicitări reale sau construite (dintr-un fatal perfecţionism), hârtii, hârtii, extenuare de bătălie pierdută.Fiindcă toate acestea nu au ce căuta aici şi fiindcă ele nu mai permit fiinţei să se recompună prin lectură şi zacere, tăcerea s-a instaurat autarhic.

Dar cineva s-a oferit să-mi facă rost de nişte cărti (o să-i dedic un text de mirare şi mulţumire), schimb pasional mailuri cu simpatici amazoni şi amazoane, care mă trimit de la un link la altul, îmi inventez rude în ţări luminate, în care poştasul zâmbitor îţi aduce coletul cu used books on theory and criticism.

Deocamdată, privesc « Ultimele insemnări ale lui M.C. … », unul din cele două exemplare ajunse în metropola-mi de la Pontul Euxin, gândindu-mă la primul cumpărător, un venerabil bibliofil care a descoperit cartea într-o librărie pentru copii. La « Humanitas », mutată la « Casa modei », printre cârpe franjurate şi metale răsucite, vânzătorul îmi oferă mândru un DSM (« biblia » psihiatrilor, cum o numeşte), doar pentru că cerusemn o carte despre agresivitate.Mă apăr luând « literele » în braţe şi îmi povesteşte despre retururi şi republicări. Cam despre asta e vorba.