Reversul decadent al modernismului

Citindu-l pe domnul şi aflând de preocupările-i moderniste (dar cu un mărturisit filon decadent) mă ambalez cu o tentativă de discriminare a termenilor (eşuată, evident, semn de echilibru sau de decadenţă?), cu necesare referinţe nietzscheene.

Afirmaţia lui Friedrich Nietzsche din „Cazul Wagner” ( Bucureşi: Ed.muzicală, 1983 ) – „…nimic nu e mai modern ca această morbiditate generalizată”–  ne solicită o abordare mai atentă a carierei semantice a unei relaţii încă neclare : cea dintre decadentism şi modernism. Trecerea unor termeni periodizanţi de la sensurile figurate, cu puternice conotaţii negative sau pozitive presupune, după Matei Călinescu, parcurgerea unui proces de istoricizare în urma căruia este posibilă sistematizarea conceptuală şi relativizarea.
In ceea ce priveşte relaţia menţionată, ea pare să debuteze cu o suprapunere a termenilor (decadent = modern) datorată referinţei amândurora la o contemporaneitate aflată în plină efervescenţă ideatică. Viziunea nietzscheană asupra decadenţei ne poate salva din reducţionismul constitutiv celor două tipuri discursive care valorizează in epocă fenomenul decadent: filiera teoriilor degenerării, conţinând blamarea fenomenului pe baze considerate ştiinţifice şi cea a atitudinii bipolare (combinând aderenţa şi respingerea ) venind din cadrul câmpului artistic.
Suprapunerea termenilor sugerată de afirmaţia lui Nietzsche se integrează unei dialectici în care decadenţa se opune organicităţii vieţii, amândouă regăsindu-se în experienţa filosofului capabil de răsturnări de perspectivă. Această atitudine este esenţială pentru reevaluarea conceptuală, dincolo de aproximările stilului decadenţei în termeni asemănători cu cei ai lui Paul Bourget :   „La fel ca Wagner, sunt un copil al acestei epoci, adică un decadent , cu deosebirea că mi-am dat seama şi că m-am pus în gardă” (p.32). Paris, Musée Gustave Moreau, Escalier des ateliers - Albert Lafon, 1895
Decadenţa va părăsi ulterior suprapunerea cu modernitatea sau cu modernismul , pe măsură ce ultimii doi termeni se vor specializa semantic, dar şi ca efect al decupajului net al istoriei literare care va accepta în cele din urmă să o includă în anticamera cu precursori ai modernismului secolului al XX-lea.
Într-o altă direcţie, a fost valorizată capacitatea iradiantă a decadentismului, susţinându-se o unitate tematică şi stilistică care se prelungeşte singular până în anii 30’ ai secolului al XX-lea sau chiar într-o ciclicitate fin de siécle care, deşi pare să legitimeze fenomenul, nu face decât să dilueze semantic termenul, printr-o vânătoare de trăsături specifice, care nu mai ţine cont de convenţii şi stiluri, focalizând doar elementul tematic:
„Although elements of decadence can be found in literary works of all periods, decadence is essentially a modern movement. It has its roots in the romantic movement of the early nineteenth century, and it flowered in the last two decades of that century; but it did not, as some say, wither and die in the twentieth. On the contrary, precisely because it expresses a malaise that commonly pervades both life and art at the end of a century, it would be remarkable if decadence were not even more pervasive in life and art at the end of a millenium” (Thomas Reed Whissen, The Devil’s Advocate: Decadence in Modern Literature, New York : Greenwood Press, 1989) .
Această afinitate cu fenomenul decadent se manifestă uneori în discursul critic prin augmentarea importanţei lui şi prin suprapunerea accepţiunii generale, culturale (decadenţa) cu cea specializată la sfera literară şi artistică (decadentismul) sau prin proiectarea lui paradoxală  in acelaşi  discurs degeneraţionist care-i iniţiase blamarea.

Monolog

… nu ştia profesorul sastisit când mi-a solicitat un interviu imaginar că fără jenă eu o să produc Unicul interviu al lui Mateiu I. Caragiale, acordat obscurului jurnalist Radu ***şi transcris la asfintit de fiica acestuia iertare mateinilor si că aruncându-l la coş m-a sunat proprietarul pubelei şi m-a intrebat dacă e real am căzut în jocurile epigonice detestate cu toată ironia mă enervez cu un user-friendly guide al lui Tyson care împachetează teoria literară în hârtie colorată cu motive geometrice sub pretextul şansei tuturor la manipulări discursive şi cu motivaţia înduioşătoare şi naivă că theory can help us learn to see ourselves and our world in valuable new ways sau cu axiomatice reflecţii ale pedagogului de ceară the more we experience in life, the more we are capable of experiencing in literature liniştea revine din două direcţii articolul lui Fish şi roaba cu pdf-uri de la unicorn…