Maestrul şi studenta ȋnlăcrimată

Pe urmele  fascinaţiei ȋncă nedesluşite a lui Ion Barbu pentru scriptura mateină, scotocesc  printre “filele inedite” primite de Sorin Popescu de la văduva poetului şi găsesc melodrama de mai jos, ȋn care scrisoarea mişcătoare a amantei se loveşte de obtuzitatea vindicativă a soţiei. Maestrul pe  catafalc şi epistolele curg, superfluu, ȋn “ȋnfriguratul burg”.

Anunțuri

Cititorul la reanimare

De când am intrat sub stăpânirea lui D., îmi privesc analfabetismul furios cum creşte şi mă înconjoară ca  respiraţia unui dementor. Toate paginile citite cândva îmi evocă acum schimonoseli jignitoare, iar tentaţia oricărei lumi imaginare îmi e străină.

Carlos Ruiz Zafon, Jocul Ingerului, Polirom, 2009Zafón a reuşit să-mi amintească însă de figurile tenebroase din propriul trecut, de suferinţele naiv resuscitate în adolescenţă, de simboluri banalizate cu luciu de monedă , de naraţiunea trepidantă ce mă capta la începuturile vieţii de cititor.Mi-a oferit vizita îngerului negru din oglindă, a vanităţii scriitoriceşti, a marilor speranţe, a dublului şi a nebuniei, a maşinii de scris, a iubirii pierdute, a ficţiunii care sfidează realul. Mi-a salvat încă o dată biblioteca de ameninţarea incendiului provocat.

Cu celălalt ochi, autoironic, căutam şabloane de demontat (pasiune nimicitoare, recunosc) şi găseam o tipologie a lectorilor ludici în cartea lui Victor Nell, bazată pe cercetări empirice (orice sociolog diletant le-ar dezvălui fragilitatea ştiinţifică, dar trebuie apreciată această tentaţie legitimantă a filologilor, în speranţa unei solidităţi viitoare) pe care o rezum pentru reflecţie :Victor Nell, Lost in a Book, Yale University Press, 1988

Tipul A de cititori este cel care doreşte să amorţească conştiinţa ( to dull consciousness) ; e vorba de escapişti,  care   privesc cartea ca o insula de linişte în mijlocul anxietăţilor, al conştiinţei chinuitoare, al existenţei dezamăgitoare. Niveluri foarte ridicate de anxietate, în stările neurotice sau psihotice, blochează lectura pentru că invadează conştiinta si ocupă toată atenţia individului.

Tipul B de cititori doreşte aprofundarea proceselor conştiinţei, caracterizând personalităţile „sănătoase”  pentru acestia cartea nemaifiind un mijloc de distragere a atenţiei de la sine către mediu pentru a bloca introspectiva, ci un vehicul de implicare alături de personaje si situaţii ce pot duce la explorare de sine prin trezirea amintirilor si aspiraţiilor personale.

 Tipul A va prefera cărti care să permită absorţia ( tipul romance, spionaj, science-fiction ş.a.), va citi mai multe cărţi, implicându-se în mai puţine. Tipul B va căuta transa (trance), va citi mai puţin dar se va implica mai profund în aproape toate lecturile.

Escapismul implică deseori introvertire, refuzul existenţei obişnuite, dorinţa de a uita pentru a reciti / a resimti plăcerea, vina de a se sustrage vieţii sau de a citi literatură slabă (trash), preferinţa pentru familiar, controlabil, în comparaţie cu stimulii imprevizibili oferiţi de lumea reală. Mulţi cititori numesc trash o mare parte din literatura citită, procentul reflectând nu judecata proprie, ci interiorizarea părerilor autorităţii in stabilirea valorilor literare (critici, istorici, profesori etc).

Scrisoare către unicorn

Stilul epistolar, cu retorica lui grandilocventă, agramată şi intimizantă până la epidermic nu intră în repertoriul exerciţiilor mele de stil. Dar excepţia de acum are o notabilă importanţă în mlădierile sufleteşti şi atunci trebuie marcată, cu mirare şi mulţumire faţă de cel care a generat-o.

 Unicornule,

Indiferent care îţi e vijelioasa natură nevirtualizată (a cărei parţială cunoaştere o trec aici sub tăcere, pentru că aşa ai dorit) vreau să ştiu doar că ai avut inspirata nesăbuinţă de a trimite spre ţinuturile-mi nisipoase niste cărţi ce vor provoca fără îndoială revizuiri de proiecte, stupefacţii şi deconstrucţii. Nu e doar click-ul unui mouse, aşa cum spuneai, ci o alegere pe care altcineva nu ar fi făcut-o, integrându-se  în picoteala unui dezinteres firesc faţă de vagile aspiraţii ale necunoscuţilor. Valoarea gestului e pentru mine dublă : ofertă nesperată de energie elanului studios şi curiozităţii febrile, dar şi licărire de boierească generozitate.

 C.

Cum poate cineva să fie om de cultură astăzi ?

Nu ştiu de ce şi-a imaginat Lascaris că aş avea ceva interesant de spus despre o polemică ce bântuie prin împrejurimi.Mai degrabă a fost o ironie provocatoare, folosită ca să mă pună la lucru, căci altfel zău nu aş fi scris despre asta.

Intrebarea pe care am folosit-o ca titlu îi aparţine lui Andrei Pleşu (previzibil şi necesar, nu?) şi a fost rostită în 1982 într-o conferinţă reprodusă în « Minima moralia ».De ce o reiau acum ? Pentru că termenul « cultură » e vânturat în atacuri lingvistice, revendicări de legitimare bloggeristică, constatări de deces ale variantei înalte.

Andrei Pleşu observă falimentul culturii ca seducţie salvatoare sau ca exemplaritate morală : « …treci printr-un moment greu şi te trezeşti că tot ce ai citit nu poate să-ţi ofere nici o proptea, că lecturile tale devin pură bibliografie, raft plin de cărţi fără nici o eficacitate existenţială :nu te poţi sprijini pe nici un autor »(90); « Întâlnim nenumăraţi oameni de cultură admirabili prin cunoştinţele lor, dar pe care, omeneşte vorbind, nu dai doi bani « (91).  andrei-plesuReţinem de aici implicita accepţiune a termenului şi privim către cele patru motive pentru care merită să faci cultură (rezumarea înţelepciunii lui Constantin Noica, altfel cum ?) :
◦ « cultura e singura sursă certă a unei bucurii permanente » (amendată de Pleşu cu pericolul evaziunii şi absenţa « organului » bucuriei la unii oameni) ;
◦ « cultura e adevărata formă de manifestare a spiritului », de a instaura sens şi ierarhie în lumea aparenţelor (Pleşu observă pericolul artificialului, al medierii) ;
◦ « cultura e instanţa funciarmente eliberatoare ( cu observaţia importanţei simţului orientării) ;
◦ « disciplina culturii e o formă foarte eficientă de igienă a scrisului ».

Dincolo de faptul că nu ader decât la ultimele două motive (şi acolo, cu precizări), ar fi mai importante concluziile conferinţei.Caracteristicile culturii contemporane sunt astfel inadecvarea la real, accentuarea preocupării pentru planul limbajului în detrimentul conţinutului, de aici necesitatea unei dimensiuni care să o transceadă.Dacă nu mai e suficientă în sine, ca absolut, cultura rămâne în viziunea lui Pleşu « cel mai bun mod de a aştepta o soluţie pe care nu o ai ».

Inadecvarea ne  răneşte dacă păstrăm sensul restrâns al culturii, lărgit şi îmbogăţit de ceva timp ,dar păstrat ca dragă relicvă in inimile noastre.Privind înapoi, sesizez că autorul nu implică o definiţie antropologică, etnologică, sociologică sau filosofică .E o umanistă încălcare a rigorilor, un impresionism taxabil, dar mai ales ( şi aici e buboiul ce varsă atâta purulenţă în blogurile noastre) e o accepţiune de secol nouăsprezece, în descendenţa steguleţelor iluministe şi a elitismului de rămaşiţă aristocratică sau de uzurpare burgheză.

De la hărnicia câmpenească ( colĕre = a cultiva pământul) până la cea a spiritului (sens folosit începând cu secolul al XVIII-lea – scurt istoric în Denys Cuche, « Notiunea de cultură în ştiinţele sociale ») e un parcurs la fel de captivant ca cel de la definitia lui Matthew Arnold din 1882 – « the best that has been thought and said in the world » – la cea a lui Raymond Williams din 1958 – « a whole way of life ».Pentru Arnold, ceea ce rămâne în afara culturii este numit « anarchy » şi este asociat cu « the raw and uneducated masses », cultura fiind accesibilă doar celor puţini :

The highly instructed few, and not the scantily instructed many, will ever be the organ to the human race of knowledge and truth.Knowledge and truth in the full sense of the words, are not attainable by the great mass of the human race at all. ( vezi textul la http://www.library.utoronto.ca/utel/nonfiction_u/arnoldm_ca/ca_titlepage.html )

Tipul de evaluare utilizat mai sus aparţine suficienţei mândre a intelectualilor (umanişti, în special) care-şi absolutizează judecăţile, încercând să impună o aristocraţie spirituală pentru a-şi legitima condiţia ameninţată deja la sfârşitul secolului al XIX-lea cu răsturnarea ierarhiilor valorice.Această evaluare persistă în spaţiul românesc, marcat de sincronizări parţiale, întuneric comunist cu iluminări culturale subversive, resincronizări într-o ebrietate perpetuă.

Mutaţia sugerată mai sus, adusă de Williams în « Culture and Society » este importantă pentru că depăşeşte limitarea culturii la zona artelor , atrăgând atenţia şi asupra necesităţii aplicării unor standarde interne culturii populare (şi nu a criteriilor valorice tradiţionale, cu scopul marcat al azvârlirii în deriziune).Dar aici sunt multe de spus, o întreagă direcţie de cercetare (studiile culturale), nu e cazul unor dezvoltări didactice , însă aş insera o încercare de conturare a termenului, paradigmatică pentru evoluţia recentă ( de aici: http://www.polirom.ro/catalog/carte/concepte-fundamentale-din-stiintele-comunicarii-si-studiile-culturale-731/ ) :

concepte-fundamentale-din-stiintele-comunicarii-si-studiile-culturale1concepte-fundamantale-din-stiintele-comunicarii-si-studiile-culturale2

Suntem departe de concepţia muzeistică, de valorile sacramentale, de interpretările univoce şi chiar de pluralismul postmodern.Întorcându-mă la motivele lui Pleşu îmi amintesc de reveria adolescentină (a lecturilor haotice, bovarice, iniţiatice…) rămasă în suflet , după ce maturitatea (relativă şi ea ) aduce înţelegerea dinamicii schimbării. Produsul culturii de hârtie se vede acum incapabil de a decoda cultura cotidiană, cultura creativităţii derizorii , a sensurilor răspândite mediatic, asumându-şi cu o aroganţă anxioasă obtuzitatea atât de combătută.

Nu-mi voi nega adolescenţa, iluzia , adăparea constantă la cultura înaltă (termen impropriu, dar încă util în context) care informează reflecţiile mărunte scrise aici, dar nici nu pot închide fandosit ochii, când paradoxal , singura insulă de comunicare cu atingere culturală (fără bifări în curriculum vitae aducătoare de premii şi parale, ambiţii ascensionale şi căciuleli zilnice – cum bine zice Lascaris – ) care mi-a mai rămas e aici, în bloggăreala asta difuză şi confuză.

Mărirea şi declinul (în desfăşurare al) discursurilor evaluative (Intro)

Observând resuscitarea evaluărilor de tot felul în spaţiul nostru cultural, dar şi a bătăliei pentru ierarhii, m-am hotărăt să-mi fac puţină ordine în idei şi să aduc în discuţie câteva opinii altfel pe nedrept ignorate .

În “Critica facultăţii de judecare”, Kant a plasat aprecierea estetică pe un teren în aparenţă contradictoriu, pentru a eluda un relativism a cărui dominaţie e astăzi încă la modă.Evitând simultan limitarea obiectivă si fluctuaţia subiectivă a impresiilor, filosoful le-a reunit într-un concept numit universalitate subiectivă.Conform acestuia, judecata estetică are pretenţia universalităţii, din moment ce satisfacţia produsă de obiectul contemplat generează subiectului aşteptarea acordului celorlalţi, referitor la respectiva apreciere.
Caracterul dezinteresat al judecăţii estetice, precum şi simţul comun implicat nu validează aprecierea ca general valabilă, ci doar permite subiectului să-şi trâmbiteze, în mod justificat, perspectiva.
Gerard Genette reconsideră viziunea kantiană în ”Opera artei(II).Relaţia estetică”, concluzionând că aprecierea este în mod constitutiv obiectivistă, pentru că altfel s-ar anula pe sine : dacă eu consider un obiect frumos, nu pot admite în acelaşi timp că plăcerea mea e pur subiectivă, îndoindu-mă de propria judecată în momentul apariţiei acesteia (2000,p.98).
Criteriile aprecierii intră automat în joc şi subiectul nu se poate îndoi de ele decât atunci când (şi dacă) îşi teoretizează relaţia cu obiectul, într-un moment ulterior.
Aprecierea unui produs cultural îşi arată complexitatea nu doar în termenii relaţiei obiect-subiect, dar şi în raport cu factorii care o condiţionează.Există, conform viziunii lui Genette, o judecată primară de genul “Nu ştiu ce este, dar e frumos / urât “, şi una secundară, fondată pe indicii şi informaţii adiacente ce compun un punct de referinţă pentru obiectul perceput.Primul tip nu este inferior celui de-al doilea, în ciuda diferenţei de cantitate a datelor perceptive, deoarece implicarea emoţională e la fel de plenară.                                    
Considerarea relaţiei estetice a unui subiect cu un obiect ca “bună” sau “rea”, în acord cu o anumită cunoaştere exterioară ( a contextului apariţiei, a celorlalte produse ale autorului etc) nu pare justificată decât de nevoia personală a evaluatorului de a se evidenţia şi de a se detaşa de o lume concepută ca masă nediferenţiată.In mod obişnuit, funcţionează astfel prejudecăţile culturale ce consideră o experienţă estetică intelectualizată ca fiind validă , în timp ce una senzualistă ca fiind inoportună şi lipsită de valoare.
In altă ordine de idei, câmpul cultural e guvernat, după cum susţine Pierre Bourdieu în « Regulile artei »(1998,p.300), de un principiu al ierarhizării externe ce permite succesul comercial sau recunoaşterea socială a unor autori , dar îi încarcă în acelaşi timp cu dezaprobarea (frustrată, spun unii) colegilor de breaslă.Principiul de ierarhizare internă nu face concesii nevoilor publicului, permiţând existenţa în interiorul câmpului a unor “valoroşi” validaţi exclusiv de comunitatea artisitică, ştiinţifică etc.
In acest context, chiar şi o evaluare “naivă” a unui produs artistic nu poate fi situată în afara dinamicii culturale, pentru că are o natură subiectivă construită chiar de poziţia pe care respectivul (naiv) o ocupă în relaţie cu acel câmp.
Dezbaterea asupra distincţiei cultură înaltă – cultură populară a strâns multe evaluări care şi-au pretins la vremea lor universalitatea subiectivă, depăşind însă pe alocuri judecata de gust, cordial discutată, pentru a se deda judecăţii de valoare cu rol premonitoriu, ce avertiza omenirea cu privire la pericolele incomensurabile aduse de cultura populară.

Dar despre orbirea şi anxietatea intelectualilor va urma…

Sfârşitul contemplării si noua experienţă estetică

Intervalul unei contemplări – atemporal şi autarhic, mediat de capriciile privirii, hrănind preliminariile unei cogniţii…In acest interval se insinuează distanţa estetică, blazon al privitorului rafinat, dezinteresat şi ascet, care nu-si permite decât plăcerea atrofiată şi victorioasă a intelectului.Relaţia estetică emblematizată de filosofia kantiană a generat cultivarea acestei eludări a sensualismului şi a hedonismului , ca o condiţie a existenţei ei şi ca apanaj al unei distincţii de ordin spiritual.

Dincolo de teoriile receptării sau de o estetică a cotidianului, subzistă, într-un sensus communis, presupoziţia superiorităţii acelei întâlniri dintre subiect si obiectul estetic care nesocoteşte aristocratic timpul evenimenţial , lasă în urmă determinările trupului şi îşi evocă narcisic instrumentele ce mediază apropierea(sau mai degrabă distanţarea) contemplativă.În raport cu aceasta , întâlnirea consumatorului cu obiectul său ar dezvălui o pervertire iremediabilă, indusă de prezenţa utilitarului,a rapidităţii şi a manipulării mediatice ce reduce individul la o pasivitate bulimică.În ciuda faptului că efectele mass-media s-au dovedit a fi mai mult decât dezvăluise teoria glonţului magic şi că trebuie luată în considerare complexitatea factorilor care condiţionează selectarea mesajelor receptate, consumul cultural rămâne polarizat iar relaţia estetică scindată.

Decrisparea experienţei estetice nu se poate produce decât prin eliminarea confundării acesteia cu aprecierea (ca etapă finală a sa) sau cu interpretarea critică, precum şi prin conştientizarea mecanismului ce-i permite să devină o marcă diferenţiatoare.Graţie acestei mărci,receptorii din interiorul câmpului cultural îşi consolidează ,cu o vulnerabilitate orgolioasă,o autonomie permanent ameninţată de câmpul puterii sau de cel economic ( mai nou si de cel bloggeristic).

Contemplarea estetică nu reprezintă decât pasul aproape inconştient pe care subiectul îl face către obiect, mobilizat de o trăire ambiguă, care se decantează (sau nu) prin înţelegere.Limitarea ei la ritualismul unei decriptări treptate şi formalizate a unor valori estetice anterior ataşate obiectelor (pentru că, dacă nu ar fi acolo, contemplarea s-ar transforma în privire indiferentă) nu face decât să-i genereze inoperanţa teoretică în raport cu noile forme de artă , cu elementele de estetică a cotidianului şi cu preeminenţa culturii populare.

Consumatorul grăbit, şcolit în managementul timpului (si mai putin in categoriile estetice) nu-şi mai îngăduie accesul nelimitat la propria durată, popasul contemplativ sau familiarizarea preliminară cu date adiacente care să faciliteze o receptare aprofundată.Supunerea relaţiei acestuia cu obiectul estetic (ce şi-a lărgit evident sfera de apartenenţă) unei judecăţi de valoare, pornind de la comparaţia cu cea discutata anterior (perpetuată de discursul filosofic de influenţă kantiană) e inadecvată pentru că nu-şi conştientizează anacronismul.Schimbarea paradigmelor culturale îşi are întotdeauna doza de nostalgie refractară, încorporata de apărătorii imutabilităţii cărora prezentul le neagă valorile şi le restabileşte statutul social.E natural ca aceştia să refuze redeschiderea întrebărilor existenţiale sau acceptarea flexibilă a drumului către periferia câmpului cultural.Această atitudine e de multe ori efectul a ceea ce Raymond Williams numea in „Culture and Society” iluzionarea (delusion) intelectualilor care cred că pot judeca toate produsele culturale prin raportare la propriile lecturi (aparţinând aşa-zisei culturi înalte), percepând consumul popular ca pe o realitate masificată.

Însă activitatea consumului se apropie de relaţia estetică prin gratuitatea alegerii obiectelor, aceasta nemaibazându-se pe raţiuni sau necesitaţi practice evidente, ci pe fascinaţia noului sau a persuasiunii mediatice.Consumul dezinteresat devine o practică a contemplării condensate, plurale (nu focalizate) şi comparative (un obiect în raport cu altele) care se justifică prin satisfacţia posesiunii emoţionale a calitătilor personificate de obiecte.El legitimează « barbaria » gustului denunţată de Kant, pentru că îşi impune imbatabil activitatea ca o componentă a existentei contemporane şi transformă relaţia estetică traditională prin simplul fapt că cele doua funcţionează la nivelul aceluiaşi individ.Suferă acesta din urmă o scindare a experienţei estetice, etalându-si succesiv si contradictoriu aplombul hermeneutic şi gestica uniformizată a consumului ?

Daca separarea ar fi netă, ea ar implica o rigiditate nemăgulitoare a individului care i-ar interzice acestuia contemplarea superficială, invadată de impresii nonestetice a unei opere de artă, dar şi privirea atentă, sustrasă, critică a unor obiecte de consum.Practici curente, acestea nu-şi gasesc legitimarea ca relaţii estetice pentru că-şi permit amalgamarea, ireverenţa, tranzitoriul, elemente ce ar putea ameninţa cultura înalta cu trivializarea.De fapt, n-ar reusi poate decât să o salveze de claustrare,specializare şi rigiditate – toate rezultate ale unui exces de rafinament devenit aproape letal.

Cultura populară eludeaza la rândul ei relaţia estetică traditională, pentru că aceasta i-ar putea submina teritoriul, acuzând-o de refuz al valorii şi de o nonşalanţă lipsită de profunzime.Însă manifestările culturii populare (ca proces prin care oamenii atribuie sensuri unor mesaje şi practici curente) trebuie să se elibereze de stigmatul non-valorii tocmai prin frenezia şi accesibilitatea defulărilor oferite.
Redefinirea relaţiei estetice din perspectiva actului contemplativ al receptorului ar plasa criteriul inoperant al « înălţimii » culturii în plan secund (ca o categorie restrânsa la dezbaterile începute la sfârsitul secolului al XIX-lea şi în mare parte lichidate de postmodernism) subliniind mai degrabă capriciile privirii.Ignoranţa sau distragerea ei plictisită nu anulează o relaţie estetică şi nici valoarea obiectului contemplat, aşa cum acribia atestată a contemplatorului profesionalizat nu certifică o relaţie estetică de un rang superior.Trăirea estetică nu mai trebuie definită in funcţie de factorii care o preced sau care o urmează si care, este adevărat, construiesc distinctii între privirea naivă şi cea doctă,între judecata de gust şi aprecierea critică.

Consumul nu mai are doar miza desfăşurării opulente a semnelor bunăstării şi a rangului social, ci a ajuns, aşa cum observa Gilles Lipovetsky in „Fericirea paradoxala” , să îmbunătăţească « capacităţile estetice ale indivizilor, distanţa privirii, sensibilitatea la frumos în afara oricărei perspective utilitare ».Aparenta scindare a experienţei estetice în raport cu obiectul contemplării şi respectiv cu cel al consumului menţine o opozitie nivelabilă din punct de vedere al privirii omului contemporan care e condamnat să vadă totul.

Privirea se grăbeşte, saltă sprintenă peste siruri de obiecte, bifează muzee şi supermarketuri, admiră si cumpără, se odihneşte extenuată in gol.Contemplarea îi este o raritate nerentabilă, o nostalgie denunţată de psihoterapii, o inadaptare malignă.În noile sale forme, ea este o anticameră a consumului, un filtru ajustabil la proprietăţile obiectului şi mai ales la stările de spirit ale subiectului.

Instrainare,dar programatica si extatica

Ce se intampla in actul concret,tacut al lecturii ? O carte pe care o tii in maini,capul plecat, privirea deturnata de la cotidian,trupul aproape imobil – este acesta scenariul unei seductii unice,al unei intimitati irepetabile? In prezent pare sa fie un ritual ocultat de lamentarile profesorale de genul „nu se mai citeste” urmate de un discurs moralizator (instrainat ca intotdeauna de obiectul sau),de strategiile publicitare care accentueaza efectele si mai putin continuturile cartii,de excesele consumului imagistic …

Lectorul manipuleaza cu tandrete paginile,marci ale temporalitatii autosuficiente,ce curge firesc in matca fictionalului.Imobilismul posturii sale atrage insa atentia ca acest ritual ascunde o absenta,un simulacru de normalitate,o umbra ce ramane aici pentru a masca o metempsihoza experimentala.

De ce am incuraja astazi aceasta instrainare programatica ,nelinistita,care-l smulge pe individ din social,din comunicarea veritabila,aruncandu-l in fictional,in comunicarea mimata?Atras in egala masura de autoconfirmare,dar si de aventura alteritatii,lectorul e condus in profunzime de afect si in aparenta de cognoscibil.

Intimitatea mentala si tactila a lecturii se naste din dialogismul imaginar (eurile cititorului – vocile operei) si din erotismul subtil al privirii fascinate.Acceptam cu usurinta acumularea de informatii,proiectia fantasmatica sau divertismentul ca motivatii ale reinnoirii pactului lecturii…Iluzii ale cititorului de ocazie,care-si listeaza blancurile gnoseologice,le anihileaza apoi gospodareste si isi umple timpul calatoriei sau asteptarii cu fictiuni.Insa nevoia compulsiva de carte isi asteapta inca explicatiile care sa dezvaluie natura stagnarii,alienarii si asocialitatii practicate sub mantia „cultivarii spiritului”.

Autodistantarea ce urmeaza interiorizarii universului strain continut de carte presupune intotdeauna o revenire matura la sine ? Calatoria initiatica se poate transforma in ratacire descentrata,in care cititorul isi insuseste retorica incertitudinii si se intoarce la propria persoana pentru a descoperi sciziunea sau a se simti „ros pe dinauntru”,dupa formula lui Camus.Iar atunci cand functioneaza identificarea de confirmare,individul este legitimat in fantasmele sale,le ofera spatiu de proliferare,se oglindeste narcisic.

Cu alte cuvinte,lectura se poate manifesta ca simptom al instrainarii de sine sau de lume,ca marca a unei comunicari esuate dupa regulile eficientei,tranzactiei,actualizarii normelor sociale.Insa daca nu mai poti fi acolo,daca nu mai poti crede minciuna,lumea se opacizeaza in mod paradoxal pentru ca nu mai beneficiezi de extazele imaginatiei infantile.Nu mai existi pentru ca nu mai crezi in seductia nonexistentului sau in sensurile tacerii.Instrainarea de fictiune e adevarata despartire de sine,reificarea,dansul marionetei.

Elogiul trufiei

Nu ma intereseaza trufia ca refugiu al ignorantului care se supraliciteaza inconstient sau cu viclenie victorioasa…

Nu poate fi vorba decat despre trufia compensatoare , autoprotectoare a celui care se cunoaste suficient pentru a-si imbraca imperfectiunile in haina impasibilitatii mandre.Sentimentul unicitatii , al apartenentei de sine , al dispretului vulgaritatii (cu practicarea indiferenta a  acesteia) , al rafinamentului senzorial si al reflectiilor asigura trufiei o justificare macar partiala.

Fara histrionism , etalare de biblioteci sau asocialitate sfidatoare , trufia e mai degraba  o retragere orgolioasa si autoironica , cu puseuri de nonsalanta aproape copilareasca , cu o politete dezesperanta intrerupta de violente alintate , cu simplitate clasica ornamentata cu pretiozitati decadente…

Montesquiou as caricatured by Georges Goursat

Diagnostic : nostalgie

„Cel ce se simte izolat ca un strain printre straini si ca supravietuitorul melancolic al unei epoci defuncte in plina actualitate,se simte ,prin aceasta,solidar cu o alta cetate al carei cetatean este,cu o alta patrie,cu un oras invizibil,cu o republica indepartata;aceasta republica este un fel de prezenta absenta,un altundeva aerian si vaporos,un oras pneumatic pe care exilatul il intrevede prin transparenta si ca in filigran de-a lungul agitatiei unui oras strain.” (Vladimir Jankelevitch,”Ireversibilul si nostalgia”)

Mateiu I.Caragiale,mergand pe strazile Bucurestiului interbelic,visand la Franta secolului al XVIII-lea si privind cu dispret gales „vestigiile umile”…

Ioana Parvulescu ,traversand Bucurestiul contemporan,dupa o vizita prin „vestigiile „vietii private interbelice…

Un barbat din Paris isi exhiba trecutul personal,intr-o aglomerare de fotografii,cuibarindu-se intr-o psihanaliza permanentizata…(imaginea lui e inclusa in „Arta de a trai in oras”,de Stafford Cliff si Gilles de Chabaneix).

Omul-kitsch

Sursa a placerii perpetue si generalizate,kitsch-ul e inca definit peiorativ si provoaca zambete dispretuitoare,de parca diluarea originalitatii scandaloase,imblanzirea prin ornamente a functionalului, contrastele puternice n-ar fi devenit practici (blamate dar) curente.

Omul-kitsch isi construieste evaziunea senina in spatiul domestic,impodobindu-l cu frumuseti miniaturale (respinse de „obtuzitatea ” canonului ),replici imblanzitoare ale mult prea turmentatelor obiecte artistice.Cu mediocritate calma,el isi inalta edificii sclipitoare,inutile si aparent inofensive,identificandu-se doar in aceasta gradina de nimicuri.