Un secret şi mai multe coşmaruri cu ciorapi deşiraţi

 

Văzând pe un site Secretul Crailor de Curtea-Veche, apărut ȋn 2014, am căzut ȋn următoarele reacţii-şablon: uimire (cum de mi­­-a scăpat?!), stupoare (cum să optezi pentru un asemenea titlu?!), curiozitate (citesc tot ce  descopăr despre MJC),  

contradicţie (n-aş cumpăra vreodată o carte cu titlul ăsta, dar nu degeaba o fi un Marcel Iancu pe copertă…). Aşa au ȋnceput tribulaţiile, cu o carte ce conţine 83 de pagini despre secret şi 104 pagini de note, salvate de la marginalitate şi necitire prin trasformare ȋn text aproape autonom.

    Trec (nu fără oftaturi, căci e obsesia criticii pe care o degust aproape zilnic) peste pragul interogativ – “Este Craii de Curtea-Veche sau nu un roman?” – şi sunt ȋntâmpinată strategic cu definiţia ce-şi va ȋncâlci firele (am ȋn minte Ȋmpletitorii de ciorapi, eseul lui A.E. Baconski, autor a cărui relaţie cu opera mateină mă preocupă momentan) ȋn cele 83 de pagini, cu şi despre absconsitate: romanul, ca gen narativ, se bazează pe patru dimensiuni principale : dimensiunea demiurgică, cea problematică, dimensiunea diegetică şi, ȋn fine, cea simfonică. Asta e, revizuim naratologia, teoria romanului, chiar şi teoria muzicală, dacă tainele mateine o cer. Dar aterizarea ameţitoare ȋn celălalt poncif al criticii, relaţia tată-fiu, deşi promite o mediere providenţială (chiar dacă ȋntârziată) şi nonconformistă a certurilor familiale, devine iar mânuire arbitrară de andrele pentru ciorapii răposaţilor : prin astfel de zigzagări successive de la un termen la altul, să ne ȋnscriem pe un traseu ascendent la capătul căruia am putea ȋntrezări perechea ȋngemănată de rezolvări mulţumitoare pentru fiecare dintre ei.

                        Mă cert pentru cârcoteala constantă şi ȋntr-o clipă aflu cum funcţionează “zigzagările”:  Remember, nuvela lui MJC, devine o replica filială la Inspecţiune, a lui Ion Luca Caragiale, cerneala caracatiţei se ȋmprăştie ȋn apele tulburi ale receptării mateine şi dorinţa irepresibilă de a ȋnchide cartea e stârnită de crâmpeie cum ar fi  Cu alte cuvinte, cu cele de toate zilele, Mateiu I. Caragiale, fiul lui I.L. Caragile, ajuns la vârsta creaţiei, copiază, reia din literatura tatălui ceea ce ȋi seamănă lui mai mult, adică tocmai propria sa imagine; adică mai scrie o data nuvela Inspecţiune. Dar o scrie cum vrea el s-o scrie, cum ar fi vrut el s-o scrie, să dezvolte acest nucleu tematic…. Nenea Anghelache, travestit, e un Aubrey de Vere care se travesteşte la rândul lui ȋntr-o ”şaradă” descifrată de criticul vigilent. Răbdarea ȋmi e astfel răsplătită cu frazare somptuoasă până la supraponderabilitate, perfect utilizabilă la un concurs de parafrazari (p. 31 sau p. 60). Cum ar putea fi parafrazate calupurile nesărate de mai jos?

dav

Probabil ca “problema mimesisului e complexă” şi “textul narativ conţine poteci ce  se bifurcă”(cu ajutor borgesian) sau…aştept propuneri.

 

dav

Extenuarea mi-e avansată, ciorapii se deşiră  iremediabil, pe măsură ce secretul ar trebui să se ȋntrezărească, până când…apar nişte noduri cu substrat familial, modern şi uşor psihanalitic, pe care le ataşez ȋntocmai aici, ca să le desfaceţi sau ignoraţi, după bunul-plac.

Timp de aproape 5 ani a fost nevoie să chestionez zilnic tipare relaţionale, interacţiuni umane spontane, fundamente ale limbajului şi capcane ale logicii. Fără tratate ştiinţifice şi ghirlande retorice, ci trăit acut, decupat ȋn mini studii de caz şi găsit soluţii. Aşa că, dacă discursul mi-o ia razna ȋn poeticale, narcisisme şi lăfăieli subterane, nu ezit să deschid abecedarul, să recit tabla ȋnmulţirii sau să mă cert cu Manualul pentru scrierea academică (căci, da, este despre utilitatea şabloanelor, eterna-mi luptă), ca să-mi readuc creativitatea cu ghearele (de pajere, evident) pe pământ. Aşa că acum, după cartea secretoasă, mi-aş suna maestrul să-mi recorecteze recorectările, căci am coşmaruri cu diverse patologii scriitoriceşti.

 

 

 

Reclame

Alte glose mateine

 

Receptarea operei mateine ȋmi pare o poveste cu critici (deveniţi personaje ȋntr­-un discurs narativizat ce le conţine idiosincrasiile, conflictele, ataşamentele…), poveste a criticii ( circulaţia locurilor comune, poziţionarea ȋn câmpul literar, presiunea ideologicului…), poveste a fascinaţiei (de la resorturile psihologice ale cultului matein, până la textualizarea lor de către pastişori, continuatori…). Tocmai de aceea interesul mă poartă astăzi nu către opera extenuată de resuscitări hermeneutice, obsedate de primatul noutăţii sub diverse formule, ci către funcţionarea maşinăriei critice, ȋn argumentele sale hrănite cu toate teoriile şi din toate domeniile cunoaşterii, dar  şi ȋn ficţiunea sa inerentă, pe care continuă să o includă ȋntr-o orgolioasă nişă ştiinţifică.

Situându-se ȋn labirintul forării detectivistice, ȋmpărtăşind cu spiritul matein o  “disponibilitate intertextuală (sau glosatorie sau interpolatorie)”- asa cum alţi critici au ȋmpărtăşit o presupusă afinitate ezoterică, estetizantă, balcanistă etc-  Cosmin Ciotloş propune situarea sub lupă a unor “detalii mateine”, deci nu o organizare monografică, ci “secundară, tacită”. Investigaţia se situează astfel sub semnul asumării câtorva riscuri, dar şi al cedării inevitabile ȋn faţa tentaţiilor unor texte pluristratificate:

N-am ȋn vedere similitudinile de atmosferă (evocate adeseori), ci pe acelea proprii, de literă, de formulă, de expresie. Recunosc că, descoperindu-le pe rând, acestea m­-au surprins şi totodată m-au pus ȋn gardă : dacă, ȋn realitate, asemenea coincidenţe sunt niste simple fapte de limbă pe care, mai entuziast decât s-ar cuveni, le dimensionez disproporţionat? N-am alt răspuns decât pe acela că, avertizat ȋn legătură cu acest pericol, m-am străduit să păstrez echilibrul, temperând elanurile grăbite şi sacrificând (cu regret, dar cu onestitate) ceea ce mi s-a părut a fi fragil sub raportul argumentelor. N-am legat cu forţa detaliile, când nu se legau firesc, le­-am mărit doar păstrându-le toată forţa poetică.

Ȋntr-adevăr, un asemenea demers care pune reflectorul pe analogii, influenţe, explicitări subterane poate ajunge ȋn impasul unei lecturi mai subiective decât şi-ar fi dorit, care etalează plinul de informaţii ca ofrandă pasionaţilor de glose mateine, dar şi ca blazon al competenţei indubitabile a criticului. Este esenţială această asumare a fascinaţiei coincidenţelor, pe care Cosmin Ciotloş ȋncearcă să o conducă când cu temperanţa unui discurs concis, care ȋmbină relectura cu informaţiile eludate de istoria literară, când cu o tehnică a citării care ȋncadrează prin sugestie “poetică” texte a căror forţă revelatoare ar trebui să fie descoperită de către cititor. Studiile de caz pleacă de la elucidarea speţei din Sub pecetea tainei… printr-o vervă judiciară care descoperă cum amatorismul detectivistic şi excelenţa ȋn “combinatorica limbajului” se ȋmbină ȋn construcţia personajului Rache, trece apoi la descoperirea unor similare vicii de procedură ȋn Remember, semnalate criticului de o serie de detalii, arondate coerenţei interne a textului sau uneia intertextuale. Această plimbare a privirii critice, ȋntre interior şi exterior, poate fi uşor sustrasă de ȋnvecinări preferenţiale, de nevoia strigentă a descoperirii asemănărilor, de aerul de familie ȋmpărtăşit firesc de anumite texte, de aleatoriu şi siluit. Ceea ce aş trece ȋn această zonă riscantă este decantarea figurii Penei sub spectrul “poftei de revanşă”, pornind de la Hortense Paciuris, sursele gesticii culinare din roman, sau identificarea de nume care se potrivesc unui profil de poet din neamul Măgurenilor. Ȋnsă depăşirea poeticii tainei ca “subterfugiu critic” pentru  a prefera valenţele parodice sau “spiritul farsor” ȋn abordarea operei,  insistenţa asupra bovarismului matein prin referinţa la literatura de mistere, sau la “stihurile la stemă” in analiza Pajerelor sunt ipoteze meritoriu susţinute şi necesare ȋn istoria deschisă a receptării. Foarte interesantă, ȋntr-o ordine strict subiectivă- mi s-a părut tentativa de reconstituire a mobilurilor furtului literar şi mai ales a reacţiilor discursive ale lui Mateiu I. Caragiale, zonă ofertantă pentru contururile unei conştiinţe literare a autorului care a fost supusă unor judecăţi contradictorii.

Reproşurile recurente cu rol autogratifiant de tipul “că acest pas nu s-a făcut”, “nu i-a fost subliniat caracterul sistematic”, “marginalizată pe nedrept”, “e nejustificată siguranţa cu care….destui critici”, “cade ȋntr-o capcană conceptuală”, “niciodată, ȋnsă, nu s-a cercetat”, “ a scăpat ȋn mod inexplicabil comparaţei”, “e greu de spus de ce…aceasta n-a fost pusă ȋn relaţie” semnalează jocul critic al unei nedumeriri ȋmbufnate ȋn raport cu limitele criticii anterioare, limite care ar reprezenta astfel oferta ȋnsuşită de autor de a­-şi asuma o ingrată victorie, situată ȋntre modestia programatică din “O carte mică, o cărticică” şi verva  hermeneutului novator din restul cărţii. Şi cum ar putea fi altfel, când cele zărite prin lupă fascinează până la nevoia de a ȋmpărtăşi totul ?