Ochean aburit, curaj vădit

             Trecând stăpânitorii acestui blog  printr-o neagră răstrişte, au luat ochii de la cele ale minţii şi s-au pierdut în prăpăstiile sufletului, fără putinţă de ridicare la ale lumii orânduieli şi la ale oamenilor chipuri. Apoi, deschizând ochii asupra hăului s-au gândit să trimită de colo scrisori, ca să le mai treacă urâtul şi sălbăticeala cea adâncă.  

              Si la ce să ne întoarcem, dacă nu la epopeea criticilor noştri, fascinaţi de scriitura altora, dornici să o dezbrace de straiele sale şi să le însire în faţa noastră – cârpe mototolite de efortul exegetic. Iată ce scrie domnul cu nume inscripţionat pe coperta unei “priviri asupra imaginarului literar în opera lui Mateiu I.Caragiale”(termenul privire din subtitlu e de altfel o involuntară măsură a limitelor studiului, iar imaginarul a ajuns un fel de insectar plictisitor):

               Pentru a te putea apropia cu pana criticului de opera lui Mateiu I.Caragiale ai nevoie în primul rând de un deosebit curaj interpretativ şi, in al doilea rând , de capacitatea de asumare a eşecului.

                 Să lăsăm mai bine penele la pălăria doamnelor stafidite şi să urmărim curajul în acţiune asumat aprioric în dauna eşecului care zace în alte ogrăzi, căci aici domnul şi-a organizat atât de bine lucrarea încât evită orice contrarieri sau taine ale literaturii mateine:

Am considerat biografia autorului un subiect aproape închis ( de către alţii mai luminaţi pe care îi citează, dar chiar şi aşa sună mai degrabă a fugă de metode costisitoare, analogii periculoase şi studiu extenuant);

Raportându-ne frecvent la studii de balcanologie, am avut astfel siguranţa argumentului verificat şi al realităţilor evidente (adică ipotezele argumentate de alţii le-am transformat în fundaţie pentru coliba noastră, fără interogaţii sau verificări, cu tupeul soarecelui medaliat de bibliotecă);

Am ales să omitem din firul analizei, nu însă în mod absolut, fragmentele de texte “Soborul ţaţelor”, “Negru şi aur” sau ‘Izvoade vechi”. Motivând că acestea au un caracter fragmentar  şi, mai ales, unul de operă neterminată şi deci nu pot constitui parte din ansamblul imaginarului matein…(curat insectar imaginarul ăsta, cu fluturi selectaţi la casting, cu aripioare din plastic probabil, dacă ne amintim perspectiva întregitoare a lui Ovidiu Cotruş …);

                      După această curăţire a buruienilor, dăunătoare obiectivului de încapsulare a operei mateine (partea rămasă nesmulsă) în sticla zăngănitoare a balcanismului, domnul deconspiră cu mândrie juvenilă punctul de onoare al cărţuliei, redempţiunea aşteptată înfrigurat de figurile din celuloza   :

                      Dar poate cea mai provocatoare prin noutate şi diversitatea probabilităţilor de sugestie simbolică o reprezintă interpretarea propusă în capitolul “Ordinul cavalerilor mateini”. In acesta am încercat să salvăm, în ordine critic-literară, personajele şi eroii ce populează universul operei prin raportarea lor la conceptul de cavaler…

                      Acum se clarifică totul, domnul are o aplecare miloasă către vietăţi plăpânde, demne de recuperat din copaci înalţi prin apelul la pompieri, precum şi o tinereţe scăldată în turniruri imaginare, însă personajele erau salvate chiar în ticluirea mateină iar de cavaleri se zice în scrieri mai înălţate şi chiar în bloguri megieşeşti.

Anunțuri

Custode al unui discurs şablonard

“Custode al unui discurs”, aceasta e definiţia dată de Terry Eagleton teoreticianului literaturii, criticului, profesorului… Nu furnizor al unei doctrine, hermeneut sau măcar lector ingrat, ci vanitos, şablonard promotor al normelor de ordonare a operelor şi cuvintelor.terry-eagleton

Dacă “aparenta sa generozitate [a criticii] la nivelul semnificatului este egalată numai de intoleranţa la nivelul semnificantului”(232), aceasta înseamnă pentru Eagleton acumularea unei puteri nu lipsite de ameninţări. Extinderea nelimitată a discursului critic, sugerând posibilitatea substituirii şi chiar a arbitrariului a generat necesitatea protecţiei prin rigoare şi prin alte câteva ingrediente fatale :

“Ea [critica] a crezut că, dacă adaugă un strop judicios de analiză istorică sau dacă înghite o doză de structuralism care nu dă dependenţă dincolo, ar putea exploata aceste abordări altfel străine ei, pentru a-şi prelungi propriul capital spiritual pe cale de dispariţie. Cu toate acestea, situaţia s-a răsturnat acum. Căci nu te poţi angaja într-o analiză istorică a literaturii fără să recunoşti  faptul că literatura însăşi este o invenţie istorică de dată recentă; nu poţi opera cu instrumente structuraliste asupra Paradisului pierdut fără să recunoşti că exact aceleaşi instrumente pot fi folosite şi pentru Daily Mirror. Critica se poate susţine astfel numai cu riscul de a-şi pierde obiectul definitoriu; are alternativa de neinvidiat de a-l sugruma şi sufoca. Dacă teoria literară îşi împinge prea departe propriile implicaţii, atunci îşi demonstrează singură inexistenţa. Aş sugera că acesta este cel mai bun lucru pe care ea îl poate face “(233-234).

Conştientizarea caracterului iluzoriu şi recuperarea unor  “concepte valoroase” (situate de autor la confluenţa dintre retorica tradiţională şi deconstructivism, feminism, structuralism ş.a.), propuse de Eagleton, reprezintă o salvare la fel de discutabilă. În primul rând, golurile conceptuale ale diverselor teorii sunt pradă unei critici facile, din moment ce ele îşi semnalează prezenţa ca fundamente ale altor teorii care-şi propun să analizeze exact teritoriile eludate de primele. Analiza comparativă devine astfel o banală suprapunere de problematici, din perspectiva unui prezent care consideră că a extenuat filonul teoretic.

Recuperarea selectivă pune şi ea problema ghiveciului conceptual, a competenţei parţiale, confuze, dar şi a transformării obiectului literar (la fel de iluzoriu !) în maşinărie construită exclusiv pentru a fi demontată simultan, din direcţii opuse, cu efectul trivial al înşiruirii de piese pe caldarâm.

Critica inainte de toate

Intr-un articol din Idei in dialog ( 9 septembrie,2008; http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/polemici%2055%20hrp.pdf ) , H.R.Patapievici se declara impotriva regulii „don’t be judgemental”,pornind de la un delict recent introdus de tribunalul corectional parizian-  dénigrement de communauté  ( referitor la judecati negative la adresa comunitatii sau a unei parti a acesteia) :

Teza pe care o sustin impotriva regulii „don’t be judgemental” este ca dreptul la critica trebuie sa fie neingradit,iar modalitatea criticii, nici ea, nu trebuie sa poata fi in vreun fel limitata.Dar, daca admitem dreptul la critica nelimitata, trebuie sa admitem si dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare.Fara acest drept nelimitat la critica, nu exista nici progres moral, nici progres intelectual.Costul progresului moral si intelectual este spulberarea confortului sufletesc, care se bazeaza pe conformism.