La plimbare

Pentru că anticipez comentariile sau tăcerea voastră, pentru că anumite postări mi-ar atrage bătălii străine, pentru că detest chiar şi motivaţiile cenzurii, pentru că încerc să ţin lucrurile importante în rigorile minţii sau cel mult în calmul hârtiei , pentru că dezamăgirile sunt considerabile şi « mai bine nimic », pentru că toleranţa mi-a adus un şantaj…
…mă retrag momentan în lumea reală, cu strâmbătăţile ei nemoderate şi asumate.

Reflecţii ulterioare : Partea mea de vină a fost refuzul de a ţine iţele şi a opera atenţionări şi excluderi de pe acest blog.De ce ? Nu dintr-o atitudine părtinitoare sau un joc pe două fronturi, ci dintr-o detaşare periculoasă, o orgolioasă claustrare în propriul ego şi naiva credinţă în capacitatea celorlalţi de a-şi cenzura atacurile futile.
Era firesc în acest context să fiu asociată cu opiniile oricărui vorbitor şi să fiu subtil somată să reneg unul pentru a câştiga favorurile celuilalt.Mea culpa.

Boieri şi valeţi

Boierii de-altădată, uitaţi în vreun roman,
Voinici cu frunţi de bou şi cu figuri dantesce,
Cu trupul învelind schelete gigantesce,
In glie, rădăcini însfredeleau: noian.

De-ar reveni la viaţă, la vrerea cam ciudată
Să-şi vadă purtătorii eternelor lor nume,
Rasă de Laridoni, pierdută într-o lume
Foind lângă miniştri, târâtă, degradată,

Fiinţe fără şiră, scrobite, moi orbeţi : –
Ar şti, desigur, inşii acei, de stirpe veche,
Că de demult în sângele lor făr’ de pereche
Odraslele-au turnat un sânge de valeţi.

(Gérard de Nerval , traducere de
Leonid Dimov)

Misterul “divinei ţaţe”

In capitolul “Sub pecetea tainei timide” din studiul “De la Mateiu citire…”, Barbu Cioculescu face justa observaţie a prezenţei personajului Masinca Drângeanu în toate romanele lui Mateiu, inclusiv în cel doar început, ”Soborul ţaţelor”.Ipoteza criticului, asumată cu “minimă acoperire” este că autorul “a zămislit acest personaj fără greutate în intrigă, de pasaj, ca un semn de recunoştinţă faţă de Marica. Soţia s-ar fi putut simţi flatată de a se recunoaşte, fie şi sub semnalmentele unei femei cu bogată viaţă erotică – ea fusese, până la mariaj, fată bătrână”(141).
E o cale hermeneutică inspirată criticului de imaginea serenităţii domestice de la Sionu, dătătoare de temperate avânturi scriitoriceşti, dar şi de “gerontofilia bine cunoscută” (orientare dedusă totuşi de un nespecialist, pe baza unor date lacunare, interpretate parţial).
Dincolo de faptul că orientarea sexuală în sine, mai ales atunci când iese din conformismele mulţimii , implică zone ale fiinţei ce nu au de-a face (doar) cu fiziologia , mai există şi motivaţiile extraerotice (arivismul, dorinţa de asocieri cu prestanţă ş.a.) care, încărcate cu energii libidinale pot determina alegeri în consecinţă.E o ipoteză ce necesită documentare şi prin urmare, un proiect iniţiat.

Barbu Cioculescu insistă asupra asocierii ( Masinca- Marica), invocând drept argument bârfele eternilor vecini iscoditori :
„De prisos a spune că în epocă, mariajul cu Marica fusese rău văzut în societate, se bârfise pe seama lui, câteodată chiar sub propriu-i nas.Cei ce locuiesc acum luxosul apartament de la etaj al vilei Maricăi îşi amintesc remarcile bunicilor – locuind la parter – când se scuturau cearceafurile menajului, pe ferestre. “Miroase a peşte”, spunea locatarul de la parter.Cei doi ştiau şi înfruntau opinia publică.Ce alt model ar fi putut avea « divina ţaţă » ?(142)

Dacă în istoria lui Gogu Nicolau criticul identifică « un mister absolut » şi citează dezlegarea lui Ion Vartic din « Sâmburele de cireaşă al celui din urmă senior », în cea de-a doua sugerează iar nişte deconspirări de personaje.Comisarul Daniel Zorilă ar fi bunicul patern al poetului Constant Tonegaru, »locuinţa mătuşii mele » trimite la aceea care-i destinase lui Mateiu moştenirea însuşită de tată (mătuşa Lenci). »Podul Târgului de Afară » invocat în descrierea priveliştii observate de la fereastra locuinţei mătuşii e găsit de Barbu Cioculescu în « Istoria Bucurescilor » a lui Ionnescu-Gion, în care este redată descrierea cu note macabre ( aici erau spânzuraţi condamnaţii la moarte) iar despre casa Anei Melic ni se aminteşte că Mateiu vorbise şi în corespondenţă.

In figura ministrului e notată evidenta similitudine cu Paşadia, apoi asocierea cu Alexandru Lahovary (făcută de Şerban Cioculescu), iar cea a « vorbitorului veninos » e relaţionată cu parlamentarul Barbu Delavrancea.

Ultima istorisire a conului Rache – cea care a iscat verva detectivistică şi epigonicele însăilări – îi oferă criticului o previzibilă asamblare de indicii : domniţa ar putea fi « albina », însoţitorul lui Nazone – o femeie costumată în bărbat iar finalul ar consta în deconspirarea răufăcătorilor , urmată de dispariţie, sau în avertizarea lor, cu aceeaşi consecinţă.
In opoziţie cu ideea lui Nicolae Manolescu – a romanului terminat – şi cu cea a lui Al.Călinescu a « amânării sau a ocultării romanului », Barbu Cioculescu propune o ipoteză bazată (din nou) pe surse biografice. Modelui Lenei Ceptureanu ar fi de găsit în Eliza Băicoianu, iubirea târzie a lui Mateiu, consemnată în Jurnal, cu argumentul considerat hotărâtor : « Numele de Ceptureanu vine de la localitatea Ceptura, de lânga Băicoi « (suprapunerea a fost observată şi de Alexandru Paleologu).marica-sion

E adevărat că Mateiu întocmeşte o fişă biografică a Elizei şi parcurge etapele unei cristalizări a erosului, cu aplomb adolescentin, cu retrageri şi purificări atent regizate.Dar construit de text şi reconfigurat de cititor, personajul creează în general iluzia unei psihologii umane şi a consistenţei fotografice.In cuvintele ce-l alcătuiesc regăsim frânturi existenţiale, stereotipii aparţinând tipologiilor vehiculate în epocă sau lecturilor autorului, proiecţii (în sensul psihanalitic, al elementelor refuzate în scop autoprotector), fantezii de idealizare a sinelui, resentimente, întruchipări libidinale şi alte semnificative nimicuri.

Pentru Barbu Cioculescu însă , « rămâne limpede că Mateiu I.Caragiale a început scrierea acestei povestiri având-o pe Lena Ceptureanu drept eroină, sub imboldul ardentelor sentimente ce dau bărbatului impresia că femeia de care este îndrăgostit trebuie salvată, ocrotită la pieptul său .Este ceea ce urma să facă Teodor *** într-un moment de gravă cumpănă pentru Lena.Numai că Eliza Băicoianu , în loc să-i cadă în braţe Autorului, lăsându-se salvată dintr-o legătură pe care acesta o socotea declasată, l-a evitat până la sfidare, trezindu-i furia.[…] Interesul Autorului pentru încheierea episodului ce urma să sfârşească romanul scăzu, cu fiecare deziluzie ce se adăuga, el se întoarse la cucoana Masinca – pe numele modelului Marica – lăsată de izbelişte cu « Şcoala ţaţelor »(154).

Absenţa unor minime clarificări în final, chiar cu păstrarea echivocului, îl îndeamnă pe critic să se întrebe : « Să nu ne bată gândul, meschin, ce e drept, că Autorul intrase într-un impas ? Culmea ar fi ca paragraful final, atât de poetic şi care pare sortit a pune punctul final, să nu fi fost sortit acelei întrebuinţări sau să fi aparţinut unui prim proiect ,părăsit de Autor, cu alţi comedianţi dacă nu altfel manevraţi »(154).

Să fie întoarcerea spăşită la « divina ţaţă » sensul acestui mister ?

Decadenţa în aşternuturi

Dezbaterile s-au încins în aşa măsură la articolaşul anterior, încât au ajuns la distincţii subtile între susul şi josul cultural al revistei Elle.Wandering Elf susţinea că „Elle nu este cultura înalta, ci biblia lunară a frizeriţei cu pretenţii”, în timp ce Alex Leo Şerban numea revista “decentă şi cultivată’.Cum nu făcea parte din lecturile mele, am achiziţionat ultimul număr pentru a-mi clarifica dilema.

Aşa cum se lăfăie ea, decadenţa, în aşternurile de mătase ( vezi imaginea din revistă), tot aşa odihneşte şi cultura înaltă in paginile revistei.un-simplu-pat3

Jack Nachbar şi Kevin Lause susţineau în “Popular Culture”(1992) că Zeitgeistul îşi are structurile evident delimitate mai degrabă în cultura populară (decât în cea înaltă). Deocamdată, răsfoind revista, văd Geistul locurilor comune luate în serios, împachetate în promisiuni de juisări multiple.Privirile domnişoarelor-suport-de-produse nu s-au întunecat datorită Weltschmertz-ului sau spleenului, ci graţie abundenţei “dark chic” a fardului.
Printre parfumuri , ceasuri şi combinaţii vestimentare, arta e servită în capsule de “hot events”, cu formulări de lemn (uşor parfumat): “un proiect făra precedent”, ”muzica sfâşietoare şi electrizantă”, ”promit să ne încânte interpretând hituri celebre” ş.a.Un articol despre aglomeraţia în trafic debutează augmentativ cu pleonasmul “balamuc nebun”, minimalistele prezentări de carte sfârşesc participativ cu enunţuri ca “V-aţi prins?” sau “Well done!”.
Câteva vedete implicate în proiectul naturaleţii pierdute pozează fără machiaj (de fapt , machiate rezonabil) şi susţin cu nonşalanţă incomprehensibilitatea frumosului , precum şi sursa interioară a binecuvântărilor sale.O analiză a valenţelor lui “nu” în politeţea românească în  opozitie  cu cea a lumii civilizate e sursă de categorii umane, în timp ce moda anilor ’80 e prilej de plasare a eternului feminin între poveşti cu fascinaţia blugilor, a fabricilor pentru export, a casei de modă pentru zeităţi nomenclaturiste şi a trebuinţelor vieţii de model : “Viaţa era grea, pentru că nu aveam mai nimic.Aveam doar entuziasm, şi talent, şi dăruire.Farduri nu aveam foarte multe, accesorii găseai greu…”
Un interviu cu o scriitoare cunoscută se află sub semnul relaxant al poveştilor la cafea, cu învăţături şi terapii, articole intitulate “Femei în lupta cu Al-Quaeda”,”O zi în Parlamentul European, alături de…” se remarcă prin titluri cu funcţie de metatext ce a epuizat deja conţinuturile ce urmează a fi decodate.Un domn ce ne onorează cu prezenţa are două articole, unul despre pilulele care permit programarea ciclului menstrual şi altul despre teoria conspiraţiei, demonstrând competenţe divergente, un stil cool şi o previzibilitate şarmantă în trimiterile anti-bloggeristice.
O aşa-zisă « istorie a cool-ului » bucureştean porneşte de la o definiţie –exemplu : « un zid rămâne un simplu zid până când pare un graffiti pe el.Atunci devine un zid cool ».Intr-un articol despre fluctuanţa sexuală a căntăreţilor aflu că persoanele gay formează un public consumator de cultură populară, “loial, entuziast şi cu putere economică” , care ar vrea să îmbrăţişeze un artist căruia nu-i e frică să-i ia în braţe”, generând astfel strategii adecvate din partea celebrităţilor.
După imaginea edulcorată a câtorva ambasadori, 10 motive pentru care merită să ai copii, spectacole live, tendinţe green, pălării couture urmează iar doamnele cu Weltschmertz-ul mimat în ochi , de data aceasta împrumutat de la decorul elitist al Palatului Mogoşoaia.
Mă opresc aici, urmează fashion şi sfaturi de acoperire a trupurilor pentru noua elită.
Cei doi autori citaţi mai sus (Nachbar şi Lause ) consideră că participăm la trei tipuri de cultură – « folk culture », « popular culture », »elite culture » – relaţia între cele trei fiind considerată nonevaluativă şi fluidă (există elemente care circulă dintr-un tip în altul), însă e evidentă porţiunea imensă ocupată de cultura populară în existenţa cotidiană.Am înghiţit deci o feliuţă, îi las pe cunoscătorii mai gurmanzi să-i aprecieze gustul…

Cum poate cineva să fie om de cultură astăzi ?

Nu ştiu de ce şi-a imaginat Lascaris că aş avea ceva interesant de spus despre o polemică ce bântuie prin împrejurimi.Mai degrabă a fost o ironie provocatoare, folosită ca să mă pună la lucru, căci altfel zău nu aş fi scris despre asta.

Intrebarea pe care am folosit-o ca titlu îi aparţine lui Andrei Pleşu (previzibil şi necesar, nu?) şi a fost rostită în 1982 într-o conferinţă reprodusă în « Minima moralia ».De ce o reiau acum ? Pentru că termenul « cultură » e vânturat în atacuri lingvistice, revendicări de legitimare bloggeristică, constatări de deces ale variantei înalte.

Andrei Pleşu observă falimentul culturii ca seducţie salvatoare sau ca exemplaritate morală : « …treci printr-un moment greu şi te trezeşti că tot ce ai citit nu poate să-ţi ofere nici o proptea, că lecturile tale devin pură bibliografie, raft plin de cărţi fără nici o eficacitate existenţială :nu te poţi sprijini pe nici un autor »(90); « Întâlnim nenumăraţi oameni de cultură admirabili prin cunoştinţele lor, dar pe care, omeneşte vorbind, nu dai doi bani « (91).  andrei-plesuReţinem de aici implicita accepţiune a termenului şi privim către cele patru motive pentru care merită să faci cultură (rezumarea înţelepciunii lui Constantin Noica, altfel cum ?) :
◦ « cultura e singura sursă certă a unei bucurii permanente » (amendată de Pleşu cu pericolul evaziunii şi absenţa « organului » bucuriei la unii oameni) ;
◦ « cultura e adevărata formă de manifestare a spiritului », de a instaura sens şi ierarhie în lumea aparenţelor (Pleşu observă pericolul artificialului, al medierii) ;
◦ « cultura e instanţa funciarmente eliberatoare ( cu observaţia importanţei simţului orientării) ;
◦ « disciplina culturii e o formă foarte eficientă de igienă a scrisului ».

Dincolo de faptul că nu ader decât la ultimele două motive (şi acolo, cu precizări), ar fi mai importante concluziile conferinţei.Caracteristicile culturii contemporane sunt astfel inadecvarea la real, accentuarea preocupării pentru planul limbajului în detrimentul conţinutului, de aici necesitatea unei dimensiuni care să o transceadă.Dacă nu mai e suficientă în sine, ca absolut, cultura rămâne în viziunea lui Pleşu « cel mai bun mod de a aştepta o soluţie pe care nu o ai ».

Inadecvarea ne  răneşte dacă păstrăm sensul restrâns al culturii, lărgit şi îmbogăţit de ceva timp ,dar păstrat ca dragă relicvă in inimile noastre.Privind înapoi, sesizez că autorul nu implică o definiţie antropologică, etnologică, sociologică sau filosofică .E o umanistă încălcare a rigorilor, un impresionism taxabil, dar mai ales ( şi aici e buboiul ce varsă atâta purulenţă în blogurile noastre) e o accepţiune de secol nouăsprezece, în descendenţa steguleţelor iluministe şi a elitismului de rămaşiţă aristocratică sau de uzurpare burgheză.

De la hărnicia câmpenească ( colĕre = a cultiva pământul) până la cea a spiritului (sens folosit începând cu secolul al XVIII-lea – scurt istoric în Denys Cuche, « Notiunea de cultură în ştiinţele sociale ») e un parcurs la fel de captivant ca cel de la definitia lui Matthew Arnold din 1882 – « the best that has been thought and said in the world » – la cea a lui Raymond Williams din 1958 – « a whole way of life ».Pentru Arnold, ceea ce rămâne în afara culturii este numit « anarchy » şi este asociat cu « the raw and uneducated masses », cultura fiind accesibilă doar celor puţini :

The highly instructed few, and not the scantily instructed many, will ever be the organ to the human race of knowledge and truth.Knowledge and truth in the full sense of the words, are not attainable by the great mass of the human race at all. ( vezi textul la http://www.library.utoronto.ca/utel/nonfiction_u/arnoldm_ca/ca_titlepage.html )

Tipul de evaluare utilizat mai sus aparţine suficienţei mândre a intelectualilor (umanişti, în special) care-şi absolutizează judecăţile, încercând să impună o aristocraţie spirituală pentru a-şi legitima condiţia ameninţată deja la sfârşitul secolului al XIX-lea cu răsturnarea ierarhiilor valorice.Această evaluare persistă în spaţiul românesc, marcat de sincronizări parţiale, întuneric comunist cu iluminări culturale subversive, resincronizări într-o ebrietate perpetuă.

Mutaţia sugerată mai sus, adusă de Williams în « Culture and Society » este importantă pentru că depăşeşte limitarea culturii la zona artelor , atrăgând atenţia şi asupra necesităţii aplicării unor standarde interne culturii populare (şi nu a criteriilor valorice tradiţionale, cu scopul marcat al azvârlirii în deriziune).Dar aici sunt multe de spus, o întreagă direcţie de cercetare (studiile culturale), nu e cazul unor dezvoltări didactice , însă aş insera o încercare de conturare a termenului, paradigmatică pentru evoluţia recentă ( de aici: http://www.polirom.ro/catalog/carte/concepte-fundamentale-din-stiintele-comunicarii-si-studiile-culturale-731/ ) :

concepte-fundamentale-din-stiintele-comunicarii-si-studiile-culturale1concepte-fundamantale-din-stiintele-comunicarii-si-studiile-culturale2

Suntem departe de concepţia muzeistică, de valorile sacramentale, de interpretările univoce şi chiar de pluralismul postmodern.Întorcându-mă la motivele lui Pleşu îmi amintesc de reveria adolescentină (a lecturilor haotice, bovarice, iniţiatice…) rămasă în suflet , după ce maturitatea (relativă şi ea ) aduce înţelegerea dinamicii schimbării. Produsul culturii de hârtie se vede acum incapabil de a decoda cultura cotidiană, cultura creativităţii derizorii , a sensurilor răspândite mediatic, asumându-şi cu o aroganţă anxioasă obtuzitatea atât de combătută.

Nu-mi voi nega adolescenţa, iluzia , adăparea constantă la cultura înaltă (termen impropriu, dar încă util în context) care informează reflecţiile mărunte scrise aici, dar nici nu pot închide fandosit ochii, când paradoxal , singura insulă de comunicare cu atingere culturală (fără bifări în curriculum vitae aducătoare de premii şi parale, ambiţii ascensionale şi căciuleli zilnice – cum bine zice Lascaris – ) care mi-a mai rămas e aici, în bloggăreala asta difuză şi confuză.

Poeţii puternici şi răstălmăcirea

harold-bloom

Traducere şi note de Rareş Moldovan, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008

« Înţelesul unui poem nu poate fi decât un alt poem »(140)

Analiza liricii, practicată profesoral, trece (în cele mai bune cazuri) prin poeticul revărsat fenomenologic al lui Dufrenne, prin agasantele izotopii ale Grupului μ, se scaldă superficial în versiunea lui Durand asupra imaginarului şi finalizează (în cele mai nefericite cazuri) în jargonul curricular (teme,motive s.a.).Practicanţii păşesc victorioşi, aplică şablonul, transcriu pomelnice cu recolta de conformism şi abateri, mai lipesc o sugestie conclusivă … Poezia îşi poate sărbători clona parazitară , calomnioasă şi ridicolă.

Altfel cum? Poate ascultând vorbele tălmăcitoare ale poeţilor, exersând traiectoria privirii (alta decât cea a lecturii indicaţiilor de utilizare a bormaşinii), posedând un simţ rafinat de lecturi, dar imposibil de generat în eprubetă, intrând măcar ocazional în starea poetică soldată cu producţii experimentale de valoare îndoielnică.

Harold Bloom ştie că o teorie a poeziei trebuie rescrisă şi îşi asumă rolul de corector încruntat, cu valorile pietrificate într-o mână şi cu exemplele notorii în cealaltă.Scopul precizat este dublu : « a de-idealiza relatările acceptate privitoare la modul în care un poet ajută la formarea altuia » şi « a încerca să oferim o poetică pasibilă să nutrească o critică aplicată mai adecvată »(51).E olimpiadă, nu întrecere în faţa blocului, aşa că autorul acceptă în joc/discuţie doar « poeţii puternici ,figurile majore care persistă în bătălia cu predecesorii lor puternici, chiar până la moarte ».Această robusteţe nu le este îngăduită decât unor personaje ca Shakespeare (canonul personificat), Milton ,Goethe sau Hugo,în timp ce toate « fanteziile de căutare ale post-iluminismului , adică toate romantismele, sunt căutări ale renaşterii sinelui, ale faptului de a deveni propriul tău Mare Progenitor »(111).
Autorul îşi enuntă principiul central al argumentării, nu înainte de a–i atribui cu emfază un caracter scandalos, mai ales în raport cu sterilitatea tradiţionalei vânători de influenţe şi aluzii :

Influenţa poetică – atunci când e vorba de doi poeţi puternici ,autentici – se produce întotdeauna printr-o rea-citire a poetului înaintaş, un act de corecţie creatoare care e în fapt şi cu necesitate o interpretare greşită, o răstălmăcire .Istoria influenţei poetice fertile , adică principala tradiţie a poeziei occidentale de la Renaştere încoace, e o istorie a anxietăţii şi a caricaturii salvatoare de sine, a distorsiunii, a revizionismului pervers, voit, fără de care poezia modernă ca atare n-ar putea exista.(76)

Dar cine sunt generatorii acestei anxietăţi în cazul lui Bloom însuşi ? Nietzsche, cu « trăsăturile revizioniste şi ascetice ale temperamentului estetic », exprimate în « Genealogia moralei » şi Freud, cu a sa « fantezie familială » (a copilului ce-şi închipuie că a fost adoptat ) ce poate fi aplicată relaţiilor dintre poeţi (alte influenţe, rezultate din frecventa raportare : Kierkegaard, Emerson).

Sunt decelate şase raporturi revizioniste, urmărite cu exemplificări în capitole distincte : Clinamen (răstălmăcirea sau mepriza poetică propriu-zisă, termen preluat de la Lucreţiu), Tessera (împlinire şi antiteză, termen preluat din cultele antice ale misterelor), Kenosis (discontinuitate, preluat de la Sfântul Paul), Demonizarea (îndreptarea către un Contra-Sublim personalizat, termen folosit în accepţiunea neoplatonică), Askesis (auto-purificare, termen preluat din practicile şamanilor presocratici cum ar fi Empedocle).

Impunându-şi depăşirea limitărilor criticii, Bloom recunoaşte practicarea unui reducţionism considerat superior : istoria poetică devine o istorie a felului în care ”poeţii i-au răbdat pe alti poeţi , tot aşa cum adevărata biografie e povestea felului în care cineva şi-a răbdat propria familie »(140).

Critica nu poate decât să dezvăluie cruzimea şi denaturarea implicate de actul imaginativ al poetului puternic, autentic (eludând deci rolul minorilor ), în formula unei proze poetice, marcată de propriile anxietăţi .În această dimensiune, discursul lui Harold Bloom pare doar o reformulare (radicală, e adevărat) a unor practici curente, o conştientizare a unor fluxuri energetice ce traversează travaliul poetic şi pe cel critic, permiţând o confluenţă deseori ratată, dar şi o întoarcere a comparatismului clasic în analiza textelor.

Extinsă şi adaptată la nivelul mai general al ficţionalului şi aplicată relaţiei tată-fiu în clanul Caragiale de exemplu (o anxietate amplificată de nivelul biografic), teoria ar fi mai fertilă metodologic decât marota eredităţii, însă ar genera ea o înţelegere mai profundă a operei ?

Amintire licenţială

Citind despre “Cele două tipuri de bloggeri”, mi-am amintit un episod din redactarea lucrarii de licenţă.Cum era momentul de început al fixaţiei mateine şi mă văzusem în faţa obligativităţii de a o textualiza (cuvânt evocator de cursuri din aceeaşi perioadă), am dezlegat muzele înlănţuite (de o facultate care ar trebui să le elibereze) până ce profesoara coordonatoare (o doamnă stimabilă, perfecţionistă şi eliadescă) a insistat să le facem un ţarc.Îndrumându-mă spre cenacluri literare nemenţionate, dumneaei mi-a atras atenţia că e vorba de o lucrare ştiinţifică, cu sobrietate ataşată ( şi eu polemizam de fapt cu obsesia ei pentru terminologii franceze din cărţile alb-dungate ale Universului , pe care le înghiţeam cu plăcere atunci) .N-am putut crea un grafic sau inventa vreo statistică (competenţe nule) , dar pornind de la un studiu al lui Philippe Hamon despre statutul semiologic al personajului am desenat un simplissim tabel ce demonstra tocmai inutilitatea existenţei lui.censor-matic

Încântarea eliadescei a fost enormă, a fluturat chiar tabelaşul pe la nasurile colegilor, ca model de rigoare argumentativă, în timp ce subsemnata (că tot mi-aţi deconspirat latura feminină, deşi am eliminat maniacal terminaţiile incriminatoare) îşi savura stupefacţia.

Cioculeştii în Ţara Mateiului

Asistând la demonstraţia ironiilor tăioase şi a inutilelor aplicaţiuni etice ale tatălui în raport cu opera mateină, Barbu Cioculescu pare să fi descoperit în “De la Mateiu citire” (volum apărut la editura Bibliotheca din Târgovişte, în 2005) intimitatea fecundă a interpretului cu textul.
Sperând (cu naivitatea unui matein diletant) în dezvăluiri de pasaje necunoscute din Jurnal (văzut în splendoarea-i virgină de cei doi iluştri, Şerban Cioculescu si Panaitescu-Perpessicius), m-am trezit, de la paginile 8-9, cu plachia oedipiana şi usturoiul ştampilei ereditare, meniu obligatoriu al studiilor despre Mateiu :

“Prin naştere, ca fiu al genialului Ion Luca Caragiale, Mateiu a dobândit situaţia de neinvidiat a copiilor de mari personalităţi, postproduse ale capodoperei, de către o natură ce şi-a sleit pe alt teren virtualităţile.”

“În paragraful pe care Perpessicius nu l-a transcris pentru posteritate scria că dacă părintele prodig ar mai fi trăit, în starea de iresponsabilitate în care se afla, ar fi ajuns să recite pe la bâlciuri – cel puţin aşa îşi amintea Şerban Cioculescu, care avusese sub ochi copia integrală a Jurnalului.”

Competenţele în comparatismul genetic şi în diagnosticarea sterilităţii/fecundităţii scriitorului în funcţie de viabilitatea odraslelor tămâiate fac parte din predispoziţiile criticii noastre exersate în misterele dinastiei Caragialeştilor.Dar tot în primul capitol, ”Omul, un pas înaintea operei “, Cioculescu –fiul restabileşte echilibrul discursului critic, excluzând ideea profesionalizării programatice a scrisului matein şi, odată cu ea, spectrul sterilităţii şi cântărirea tomurilor.
Relaţia cu tatăl e în sfârşit onorabil tranşată într-un articol inclus în Anexe :”De la Ion Luca Caragiale la Mateiu şi…viceversa.’’Atrăgând atenţia asupra efectelor de autocenzură şi respectiv pitoresc prezente în amintirile Ecaterinei Logadi (Ţuschi) şi ale Cellei Delavrancea, autorul iniţiază o reinterpretare a actelor lui Mateiu în raport cu tatăl său. “Ura nestinsă şi netulburată” a fiului ar fi exprimată în Jurnal ca versiune autorizată pentru ochii posterităţii, ca act al apărării în faţa acuzelor de ratare (aduse de tată).caragiale-cu-fiul-sau2

“Conduita ignobilă a tatei” nu mai reprezintă, în bilanţul Jurnalului motivaţia eşecului existenţial , ci doar un semn al împotrivirii lui Mateiu la ineleganţa decăderii finale a lui I.L.Caragiale (în urma excesului de alcool şi tutun).Negarea părintelui întâlneşte în ”Craii…” negarea artistului (prin aluzia la schiţele pe care le-ar fi scris Pirgu), condiţie a existenţei operei fiului :

“O contestare frontală a talentului de scriitor va veni însă numai din partea lui Mateiu şi iniţiativa acestei premiere ne spune multe despre spectrul întunecat al unei ranchiune ce nu va pieri prin denutriţie.Actul negator-denigrator, în fond – are într-însul ceva de deliberare politică, dezvăluind slăbiciunea urmaşului, în temerea de a nu fi defavorabil comparat cu strălucitul despot are s-a stins.O asemenea primejdie nu e numai de moment, ea trebuie jugulată în permanenţă (p.292).”

Urmează aplicarea (la ce bun?) unui ” test obişnuit din sertarele psihologiei, care opune doua tipologii umane, în raport cantitativ-calitativ”, rezultând înt-un şir de caracterizări opozitive de genul : A – retorul , B- taciturnul ; A – căsătorie din dragoste, la cald , B – căsătorie din calcul, încheiată prin mijlocire, la momentul cuvenit ş.a.m.d.(cel puţin al doilea A e evident contestabil : Caragiale nu s-a căsatorit cu Maria Constantinescu, lucrătoare la fabrica de tutun, ci cu Alexandrina Burelly, fiica unui important arhitect ).
Faptul că Mateiu nu a fost înţeles de către tatăl său e argumentat de Cioculescu ţinând cont că al doilea “năzuia pentru fiul său la ceea ce el nu putuse realiza : o situaţie stabilă, printr-un post bugetar asigurat de o diplomă superioară (p.295).”Dar Mateiu nu face decât să evite ( cu aristocratic dispreţ, nu cu spirit sprinţar-afacerist) ceea ce şi tatăl eludează, cu aceleaşi mijloace…
Uzând de un fin aparat (mie, recunosc, recunoscut) de măsurat amploarea sentimentelor, autorul concluzionează că « Mateiu nu şi-a iubit părintele « , având mai degrabă atitudinea « unui orfan, decât a unui bastard », a « copilului care respinge ingerinţele unui străin rău inspirat ce i se dă drept tată (p.295).”Orfan, n-aş zice… Mateiu a înlăturat de fapt prezenţa stânjenitoare a mamei (compunându-şi un al doilea certificat de naştere) şi folosind numele tatălui ca portiţă de ascensiune spre funcţia de sef de cabinet sau ca pretext pentru studii heraldice.
Din acţiunile lui I.L.Caragiale, Cioculescu detectează fibra de « părinte iubitor » (referindu-se la scrisori, ajutorul în publicarea Pajerelor), dar si eroarea de interpretare în ceea ce priveşte vocaţia fiului.

E un discurs în care taţii se coalizează ca supraeu obscur si supradimensionat, mustrând fiii (Barbu si Mateiu), chiar şi atunci când le justifică elanul negator.

Incursiunea în operă, cu altă aşezată ocazie.

Mărturie mincinoasă ?

Prin iatacele seraiului a apărut  o justificată curiozitate referitoare la funcţionarul Eustaţiu Măciucescu care, în ziua de 18 iunie 1923, « la orele unsprezece înainte de amiazi”, « a subscris » la încheierea actului de căsătorie de mai jos .

Având în vedere că în document este prezentă şi adresa martorului ), un curios ar putea porni în căutarea personajului (prin documente, dacă spaţiul nu mai găzduieşte urmaşii ) si  a  menţionatei cărţi cu apetenţe distructive , că tare am vrea să o supunem unui tratament de similară virulenţă.

Am mai aflat :

Sunt vreo 10 menţionări ale lui Măciucescu în insemnarile zilnice ale lui Mateiu  ( “Agenda-Acta-Memoranda”, sursa Al.Oprea) din care una este dedicaţia pe exemplarul (oferit) din “Remember” :”Lui Eustaţiu Măciucescu, în semn de veche şi încercată amiciţie”(una asemănătoare apare si pe exemplarul din “Craii…”).

La adresa lui E.M., menţionată pe actul de căsătorie , se află acum http://www.arhivelenationale.ro/index.php?page=45 .

Măciucescu l-a împrumutat pe Mateiu de câteva ori, i-a facilitat obţinerea unui permis de călătorie, i-a înmânat premiul C.A.Rosetti ( e posibilă existenţa unei legături a lui cu S.S.R., Mateiu fiind membru până în 1930, când a demisionat).

Descoperirea zazei : Şerban Cioculescu menţionează undeva cartea contabilului (căci acesta îi era statutul la S.S.R  conform  http://rapireadinserai.blogspot.com/2008/11/omul-cu-borderouri.html ), dar unde ? Articol sau carte ? Pai avem in bibliografia mateină întocmită de Barbu Cioculescu lucrările tatălui, deci putem purcede…