Leapşa cu nostalgii

Leapşa primită de la Dragoş mă proiectează către începuturile mele în ale studiului, acompaniate de toate stângăciile cunoscute. Cum se doreşte o însemnare cât mai personală a întâlnirii cu opera lui Mihail Sebastian, ofer aici (doar pentru câteva zile, căci nu au ce căuta hârtiuţele acestea pe blog) câteva pagini cu notiţele făcute în 1996 (anul apariţiei Jurnalului lui Sebastian la editura Humanitas), în scopul scrierii unei prezentări ce urma a fi evaluată. Influenţa evidentă în ordonarea datelor vine din partea lui Mircea Mihăieş (ironia sorţii, v. textul de mai jos ! ), al cărui eseu « Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea » mă impresionase pentru că reunea două teme de interes pentru mine pe atunci ( mai am o mulţime de extrase din reviste, dar iar nu îşi au locul aici).

Anunțuri

Rebeliune tardivă

Premisa articolului lui Mircea Mihăieş e vehemenţa demitizantă în raport cu “titlurile preamărite în simpozioane, de cele care ocupă un loc proeminent în panteonul literelor naţionale », şi nu critica obiectivă. Victima acestui puseu demolator este opera lui Mateiu I. Caragiale, apreciată de autor în adolescenţă graţie analizelor lui Vianu, Al.George, Ion Vartic, Matei Călinescu. Această mediere a plăcerii lecturii a generat poate actualul refuz : negustând din idiolectul matein, hrănindu-se cu laude pre-digerate, Mircea Mihăieş ajunge să sufere de rebeliune tardivă.
Succesiunea de termeni străini reflecţiei, emanaţi de umori îndelung şi ineficient temperate se integrează într-o retorică a refuzului îmbufnat, infantil : « catastrofă », « deplorabil », « ţânţar urmărit cu pompa de insecticid », « prostioare cu pampon » ş.a.
Motivaţiile izbucnirii intempestive a acestei rebeliuni se ordonează treptat prin referinţele la « exclamaţiile cvasi-sexuale » ale admiratorilor, entuziasmul la o « bericică » şi la « contabilii culturali frustraţi ce juisau… ». Ceea ce deranjează este deci această erotizare a receptării obiectului estetic străin, în contextul ignorării nevoii de aclamări afectuoase a autorului articolului. Fără îndoială că aşa-numitul « cult matein » îşi are frustraţii săi (empatizare cu maestrul), absolventele de litere cu priviri galeşe, amatorii gălăgioşi, dar aceştia nu se constituie în argumente ale unei judecăţi de valoare. Ar fi nevoie de un studiu al orizontului fantasmatic al operei, al orizonturilor de aşteptare şi al tipurilor de receptare pentru a identifica coordonatele acestui cult, nu de tipologizarea infatuată a celui care se vrea exclus.
Autorul articolului se îndreaptă însă, în mod neaşteptat, spre analiza « structurii secrete » a romanului « Craii de Curtea-Veche », structură care i se volatilizează în mâini, lăsându-l descumpănit. Deşi iluminarea hermeneutică îl vizitează ( « o fi atât de secretă încât e sortit să ne rămână inaccesibilă în perpetuitate ») Mihăieş îi trânteşte uşa în nas, întorcându-se la poncifurile criticii, îmbrăţişate precoce, în adolescenţă. Demontează astfel « modernitatea » textului din perspectiva comparaţiei nefavorabile – crede autorul- cu decadenţii francezi. Cu balanţa în faţă şi spectrul sincronismului pe umăr, stabileşte soliditatea sau fragilitatea estetică în funcţie de ralierea la modelele occidentale. Comparatismul şi-a depăşit aceste limite, periodizările s-au clătinat vertiginos, criticii au scris despre afinitatea decadentă (nu ralierea anacronică la curentul literar), însă autorul, neurmărind dezbaterile, caută tenace distrugerea miturilor adolescentine.
Stilul matein e acuzat de « inepţie », inconsecvenţă, « naivitate şi artificialitate » , « romantism sentimentaloid » cu citate opulente din discursul naratorial. Faptul că există o redundanţă a mijloacelor retorice, o influenţă a (post)romantismului şi o artificialitate decadentă ar trebui dedus dintr-o analiză stilistică, condusă de acribie filologică, şi nu doar de impresii ale contemporanului încastrat într-o altă etapă de evoluţie a limbii. Distanţarea este firească, autorul îşi recunoaşte incapacitatea reconstrucţiei universului ficţional, însă generalizarea virulentă a impresiei îi este eroarea fundamentală.
Acuzele aduse mateinilor, de « orbire încăpăţânată » şi de reacţionarism (specific cititorului român profesionist, crede Mihăieş) nu poate decât să-i încânte, ca marcă a aderenţei lor conştiente şi reflexive la o evadare din  flexibilitatea,  comunicativitatea şi progresismul ( confectionate din carton)  contemporane. Cât despre « mintea înfierbântată » ce le-o atribuie ( cu semnalmente, paradoxal, în articolul de faţă), aceasta e poate semnul relecturii, căutării, documentării ( căci nu « cei care se închină de li se zdrelesc genunchii » sunt mateini) pe care autorul mărturiseşte că le-a practicat (îin raport cu opera mateină) « cândva », atunci când a scris despre « personajul Mateiu Caragiale » ( singurul pe care îl salvează de ravagiile rebeliunii). Erupţie canonică din cortegiul demitizărilor autohtone, articolul solicită cu sensibilitate exacerbată atenţia mateinilor furioşi (tocmai pentru a le înfiera verva admirativă), reuşind să fixeze un repertoriu al detractării inflamate.

Stilistice

Tentând la dezalcătuirea stilistică a unor pastişe (mateine, evident) am orbecăit într-un domeniu al insatisfacţiilor profunde, cel al teoriei autodizolvante. Din cartea lui Antoine Compagnon am ales aici capitolul despre stil, fiindcă fuga de locurile comune şi confruntarea cu necesitatea lor mă nelinişteşte constant. 115117

Defectul capital al conceptului de stil e tocmai multipla sa utilizare, asociată ambiguităţii si chiar caracterului contradictoriu. Stilul se deplasează de la individualitate, caracter singular, la categorie, clasă, grup de procedee expresive. Aspectele noţiunii, sintetizate de autor, se referă la stil ca normă, ca ornament, abatere, gen sau tip, simptom. Moştenind conceptul după dispariţia retoricii în secolul al XIX-lea, stilistica a fost astfel supusă criticilor, dar şi resituărilor metodologice. « Contestarea stilului a vizat în principal definirea lui ca alegere conştientă între diverse posibilităţi,  ea fiind de fapt derivată din critica intenţiei »(211). Sinonimia (ca posibilitate de a spune acelaşi lucru în moduri diferite) a fost considerată « suspectă şi iluzorie » în măsura in care separă în mod artificial forma şi fondul, limbajul şi gândirea. De aici, lingvistica şi-a arogat rolul descrierii obiective şi sistematice a textului, departe de plonjările interpretative ale stilisticii, suspectate de Stanley Fish de circularitate (interpretarea impune o descriere prealabilă, iar descrierea implică o interpretare). Însă revirimentul noţiunii pare să ignore fragilitatea acesteia :

« Despre el [stil] se vorbeşte în continuare, iar atunci când îl reducem la unul din cei doi poli ai săi (individual sau colectiv), celălalt apare şi el neîntârziat, ca prin farmec, de pildă la Barthes, în perioada sa timpurie, care, între limbă şi stil, reinventa scriitura, ori la Riffatere, care, tot într-o perioadă timpurie, revaloriza abaterea ca agramaticalitate. Există un caracter manifest al faptelor de stil, pe care îl confirmă chiar pastişele, fie că sunt cele ale lui Proust, Reboux şi Muller, care speculează idiotismele scriitorilor, fie că e vorba de exerciţiile de stil ale lui Queneau, ce recurg la numeroase turnuri sintactice şi variaţii de vocabular, de la registrul academic până la cel argotic »(224).

După Compagnon, cel care rezolvă această aporie este Nelson Goodman, care nu mai consideră esenţială sinonimia exactă şi absolută, ci doar condiţia ca « lucrul care se spune să poată varia într-o manieră nonconcomitentă cu modurile de a spune »(225). De la « există mai multe moduri de a spune acelasi lucru » se trece la « există moduri destul de diferite de a spune aproximativ acelaşi lucru ».
Pentru Compagnon, elementele inevitabile şi insurmontabile ale stilului, care au revenit în prim-plan, sunt reprezentate de variaţia formală pe un conţinut (mai mult sau mai puţin) stabil, ansamblul de trăsături caracteristice unei opere ( care permit identificarea ei şi recunoaşterea autorului), alegerea între mai multe scriituri.
Dar care sunt elementele ce determină această variaţie şi cum poate fi aproximat acest conţinut (în măsura în care dualitatea formă-conţinut supravieţuieste, chiar camuflată) ?
Ansamblul de trăsaturi nu ne întoarce oare la ornamentica textului, la colecţionarea de tropi, expresii idiomatice, rarităţi lexicale ? Unde se situează oare alegerea, în inconştient, în impregnările sociale, în sforţarea conştientă, în contaminarea în raport cu modelele…?