Terapie (reconsiderata) cu proza scurta

Dupa speteala cu un examen de intrare intr-o confrerie anosta, mi-am zis ca e cazul sa ies putin din lecturile tematice sau simpatetice si sa intru intr-o contemporaneitate care imi scapa in mod programatic.Asa ca m-am repezit la cei de jos , din care unul se zice ca ar avea rezonante mateine (vreau sa o vad si pe asta !), ca doar nu era sa ma lepad, chiar si pentru putin, de afinitatile structurale. Astept sugestii si (dez)orientari.

Cum era de asteptat, deschizand cartea lui Albala,s-a dus orice sete mimata de contemporani,iar obsesia mateina a inceput sa-si faca de cap mai abitir,cu focalizare pe continuatori pretinsi.Am recitit „intregirea” (auzi,blasfemie) lui Alexandru George la ‘Sub pecetea tainei” pentru a o compara cu „In deal,pe Militari’ a lui Albala si apoi urmeaza,evident,incercarile lui Marian Papahagi si Eugen Balan. Cum nu dispun de strategii de genul http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/com%20albala32.pdf, ci doar de intuitii la nivel de vocabular,stil ,sintaxa, ce se cer verificate avand creionul in mana,ma afund asadar in aceste ape aparent infertile. Nu epigonii ma intereseaza , ci idiolectul matein, preluat in ceea ce are mai fatis, mai la indemana de imitat, dar ramas in izolare aristocratica prin fondul sau inalienabil. 

Anunțuri

Placeri,amoruri si repulsii

Ma hotarasem sa nu spun nimic despre mine pe acest blog, in mod direct, cu trivialitatile inerente, ci doar implicit, prin textele scrise.Dar uite ca am primit o leapsa de la anda grarup, joc serios de-a confesiunea, pe care nu pot sa nu il onorez.

Practic dramatizarile , dar imi repugna patetismul.

Imi  place flirtul , dar nu si infidelitatea.

Mai degraba zambetul, decat un hohot.

Renunt la parfumurile primavaratice,adolescentine pentru claviatura orientala.

Recitesc Mateiu si afinii (Huysmans,Michel de Ghelderode …) ,dar ocolesc sfatosii ( Sadoveanu, Slavici …) si obiectivii (exceptie :Flaubert).

Ii  iubesc pe misoginii,mizantropii si homosexualii creativi (cate un exemplu : Montherlant, Nietzsche ,O.Wilde).

Locuiesc ocazional in cosmelii cu farmec, ruine nevizitate, castele (fara kitsch somptuos), dar urasc vilele care se construiesc in orasul meu.

Ader la confortul  dezordinii creatoare si  ma manifest dispretuitor  in raport cu burgheza castitate, duhul blandetii si autorii prolifici.

Port masca politetii,dar o transform in condescendenta in fata autoritatii atinse de imbecilitate sau de supraestimare.

Imi place sinteza detaliilor, dar urasc uniformizarea , locurile comune si etichetarile.

Ma dau in vant dupa analize la sange, discutii taioase, polemici, dar refuz replicile jignitoare si balaceala in haznaua lingvistica.

Imi plac dulciurile , picanteriile culinare, vinul de Porto si uneori ginul tonic, dar nu pot suferi in apropiere pasaretul pe varza, laptele simplu, legumele fierte.

Imi plac hainele care urmaresc linia corpului si emana eleganta vetusta ,deci condamn zgomotos bulinele,dungile, imprimeurile multicolore.

Ma opresc cu dezvaluirile si arunc leapsa in ograda  lui lascaris si in cea a lui mulliganoglu ,sa se descurce cum or putea.

Reactii la Iluzii

White Noise mi-a atras atentia ca  in nr. 441 din  Observator cultural (17.09.2008) apar cateva articole despre cartea lui Eugen Negrici ,”Iluziile literaturii romane”, insotite de un interviu luat autorului.Cum nu pot vedea site-ul revistei (n-am reusit sa aflu care-i problema),am cautat individual fiecare articol (nu stiu daca le-am gasit pe toate) descarcand pagina fara imagini.

Am citit doua articole care nu aduc judecati critice asupra cartii,dar ii rezuma ideile centrale : Serban Axinte ,”Spiritul critic sub anestezie” si Cezar Gheorghe ,”Schimbarea la fata a literaturii romane”.

In schimb,Bianca Burta -Cernat,in „Fals tratat de deziluzionare literara” aduce cateva precizari justificate din care aleg :

De fapt, analiza întreprinsă în această carte are în vedere nu „iluziile literaturii române“ pur şi simplu, ci iluziile literaturii române aşa cum sînt ele filtrate şi consolidate prin discursul metaliterar postbelic. Unghiul de vedere este deci îngustat prin plasarea într-un punct privilegiat, cvasiimobil.

De aici şi afirmaţia criticului – prea peremptorie, parcă, prea „definitivă“ – că „miza pe clasici duce la dirijism şi intoleranţă“, că ideea si prejudecata exemplarităţii inhibă creativitatea, blochează înnoirea si revizuirea. O asemenea optică e justificată, cred, într-o epocă precum aceea de dinainte de 1989 (şi poate chiar în nebuloşii ani ’90), cînd tentaţia opoziţiei faţă de tot ceea ce propune aparatul de îndoctrinare comunistă e, nu doar explicabilă, ci chiar salutară, cînd înnoirea şi experimentul sînt periclitate de pledoaria pentru încremenirea în tipare vechi, iar o nouă promoţie de scriitori (în speţă cea optzecistă) e sistematic pusă în umbră. Dar mai cred totodată că, în clipa de faţă, cînd lucrurile s-au cam inversat, cînd clasicii sînt din ce în ce mai puţin vizitaţi şi din ce în ce mai agresiv puşi la colţ, cînd actualitatea literară, fie şi (sub)mediocră, e valorizată excesiv şi în detrimentul unui trecut literar care nu e totuşi de neglijat, cînd generaţiile traumatizate de o memorie prea încărcată s-ar putea să fie urmate de „generaţii fără memorie“, în momentul de faţă, deci, aserţiunea că miza pe clasici nu e deloc stimulatoare, ba dimpotrivă, s-ar cuveni examinată cu foarte mare atenţie.

La fel,articolul lui Paul Cernat,”Puncte in minus pentru o literatura iluzionata”,aduce cateva obiectii „cordiale” ,din care selectez:

Nu sînt, apoi, decît parţial de acord cu perspectiva relativistă a criticului – modelată de semiotică şi estetica receptării – asupra valorilor clasice şi a perisabilităţii acestora. Evident, permanenţa lor e o iluzie, dar există durate lungi, chiar foarte lungi ale marilor opere canonice, amplificate de dinamica unei exegeze şi a unei instituţionalizări inteligente. Ele revin în atenţie şi se resemantizează în timp.

Un alt punct vulnerabil al cărţii de faţă stă, după mine, în perspectiva prea depreciativă asupra interbelicului, probabil în ideea că idealizarea acestuia a dus la supralicitarea generaţiei ’60 ca recuperatoare a „normalităţii“ .

Deschiderile comparatiste operate ici şi colo înspre „iluziile“ unor ţări sud-est europene sau occidentale şi chiar ale… Coreei de Sud sînt demne de salutat; dar oare nu relativizează ele aparenta unicitate a celor româneşti? Cît despre „balcanism“ – acesta nu e doar o iluzie literară autohtonă, forjată de Ion Barbu şi G. Călinescu, ci şi una regională, geo-politică şi geo-culturală, precum şi un construct imagologic occidental.

Vor urma reactii la reactii…

Fabrica de curente literare

Impartasind cu  Mulliganoglu o impresie – ca titlurile capitolelor cartii lui Eugen Negrici,”Iluziile literaturii romane” evoca o obsesie comuna :figura lui Mateiu I.Caragiale – purced la o scurta trecere in revista a ideilor din „Obsesii nobiliare”(capitolul trei).

Umanismul romanesc – concept introdus in anii ’70 si ’80 in istoriografia literara,avand o „justificare  ideo-politica de sorginte leninista” ,aducand o contrapondere laicizanta la caracterul religios al literaturii romane vechi; se ajunge la formulari aberante de genul „Umanismul a rasarit la noi cu radacini in pamantul nostru” (Istoria literaturii romane,editata de Academia R.S.R.,1970),pornind de la nevoia construirii unei „fictiuni ascendente” care sa justifice  „Umanismul si Renasterea  epocii de aur”;

Protocronismul – nascut din agonia spiritului critic si promovat de intelectuali cu o stralucita pregatire filologica (Mihai Berza,Alexandru Dutu,Virgil Candea,Dan Zamfirescu,Dan Horia Mazilu) care ar avea in comun statutul de istorici ai ideilor,mentalisti,bizantinologi,slavisti,evocatori de cutume etc,statut ce-i face sa uite ca literatura nu poate fi luata „la pachet” cu alte produse culturale pentru a servi unor demonstratii (vezi,mai ales argumentarea unui baroc romanesc,demontata de altfel si de N.Manolescu in „Istoria critica…”);

Preromantismul – curent a carui existenta nu poate fi demonstrata in contextul in care nici romantismul propriu-zis nu se justifica intr-o epoca in care „prevalau stradania facerii si acoperirea grabnica a terenului viran”;neexistand un clasicim bine conturat,preromantismul poate fi acceptat doar ca tensiune a cautarii formei si fondului adecvat (sugestia lui Mircea Anghelescu,in „Preromantismul romanesc”), un fel de dibuire ce se va finaliza abia la momentul eminescian;

Onirismul – curent confectionat (de Dumitru Tepeneag ) pornind de la o formula de creatie ce i-a apartinut in primul rand lui Leonid Dimov (singurul reprezentant veritabil,se pare) ,tolerat de catre regimul comunist pana la un punct (apar primele volume,mese rotunde) cand se manifesta denigrarea ;

Balcanismul – componenta caracteriologica pe care ne-am fi apropriat-o masochist,avand la baza o confuzie a cunostintelor geografice,istorice si etnografice ale occidentalului care „a inghesuit in Balcani toate bolile lui,la care le-a adaugat si pe cele ale Orientului”; balcanismul literar e considerat creatia lui G.Calinescu care,cu fantezia critica si denaturarile insesizabile a adus trei scriitori sub aceasta umbrela : I.L.Caragiale,Ion Barbu,Mateiu I.Caragiale(la acesta din urma Calinescu pusese amestecul stilistic pe baza amestecului sangelui strain si nu pe cea a tendintelor contrare structurale autorului,cum ar fi fost mai firesc).

Observ ca Negrici nu s-a referit si la cele trei volume ale lui Mircea Muthu,”Balcanismul romanesc” in care, apare legitimarea cu acribie a conceptului (in relatie cu cel de balcanitate,reflectand dimensiunea etica si axiologica a popoarelor peninsulei in secolele XVI-XVIII) ,definit ca „o arta a cuvantului ce recupereaza si rascumpara la modul tragic sau parodic o istorie nationala dramatica”.In viziunea aceluiasi autor, la Mateiu s-ar realiza un echilibru intre „sanctiune etica si autocratism estetic.” Cu lupa lui Negrici toate acestea sunt rezultatul unei induiosatoare dorinte de a legitima pana si mahalagismul recuperat estetic…

Despre acceptiunile termenului „balcanic” si despre eroarea de localizare mai gasiti si in „Dilema veche”,nr.221/1997.

Fabrica produce in continuare…

Iluziile literaturii romane

Am asteptat cartea lui Eugen Negrici,fara sa stiu ca autorul isi propusese sa o scrie,din nevoia de a-mi vedea confirmate tendintele subversive in materie de critica si istorie literara,anarhismul poate structural,de a asista la distrugerea supuseniei ignorante fata de marile figuri ale literaturii romane.Tot ce  inghitisem gratie formarii mele institutionalizate ma tinea departe de literatura si ma ducea in lumea admiratiei neconditionate si selective (criterii neprecizate,evident) sau in cea a terminologiei voit stiintifice (teoria literara ,care mi-a ramas draga,dar in alta lumina) atasata parazitar textelor literare pentru a ascunde ineficienta lecturilor sau chiar inexistenta lor.Descoperirea unor autori a reprezentat uneori o lupta cu formularile si prejudecatile acumulate,o incercare de relectura aproape naiva a textelor ,o incapatanare de a-i vedea, dincolo de drumul cu sageti indicatoare, pe cei uitati,exclusi,marginali,a caror opera nu a servit ideologiei dominante ,care nu au participat la chefurile si nepotismele literare , care nu au aderat la formulele estetice ale epocii , nu au fost canonizati (coroane si recitari ritualice) sau au avut (ne)sansa de a fi evitati de manualele scolare.Ar fi vorba despre cealalta fata a prozei (formula ii apartine lui Mihai Zamfir )…

Cartea a aparut anul acesta si am tot mentionat-o de cate ori am avut ocazia,pentru ca e deschizatoare de drumuri,cu toate neajunsurile inerente.Din lectura cuprinsului va veti da seama despre ce este vorba,altfel as face o prezentare cam lunga.M-as putea opri in viitor la un capitol pentru a- l detalia / discuta,mai vedem.

Totusi ,trebuie precizata miza cartii. Inertia sentimentala care decreteaza excelenta  „produselor mediocritatii seculare” si „efervescenta mitogenica” romaneasca au o explicatie la nivelul imaginarului :amintirea sau presimtirea primejdiilor istorice au creat o psihologie „conservatoare si defetista,chiar izolationista”.Autorul isi propune o radicalizare a spiritului critic si o regandire  „cu calm si seninatate” a conceptelor  si interpretarilor consacrate,din perspectiva studiilor despre mit intreprinse de Roland Barthes,Alfred Sauvy,Raymond Ruyer,Raoul Girardet,Roger Bastide.

Autoportret cu lorzi zvapaiati

Dintre toate studiile despre opera mateina citite,cel al lui Matei Calinescu are o calitate rara astazi,in epoca eruditiei simulate prin note de subsol si a originalitatii rezultate din asezarea opiniilor celorlalti intr-un puzzle personal: modestia apropierii comprehensive de text.  

Autorul se situeaza in afara abordarilor canonizate in critica romaneasca (ca si interpretarea ezoterica a lui Vasile Lovinescu,din “Al patrulea hagialac »-1981,dar pe alte coordonate) ,pornind de la o teorie a relecturii ce face vizibila acea intentio lectoris (de care vorbeste Umberto Eco) ,descoperitoare de analogii si interpretari inedite.Autorul isi considera textele reunite in « Mateiu I.Caragiale-recitiri »(2003) « modeste contributii la un posibil dictionar Mateiu I.Caragiale » deoarece,dincolo de analiza esteticii-kitsch,a cronologiei interne a « Crailor… » si a anxietatii influentei ,criticul aduce o serie de precizari paratextuale importante la mottourile din textele mateine.Intertextul pentru « Craii… » devine « El Aleph » al lui Borges,in directia unui fantastic al concentrarii,romanul continand « o anumita lume nu disparuta,ci intr-o stare de perpetua disparitie »usor recognoscibila si in contemporaneitate.

Aflandu-ma tot intr-un proces de recitire (al acestei carti ),retin acum observatia referitoare la o fraza  din „Remember”,aparent lipsita de legatura cu restul textului,si anume cea care surprinde o femeie copiind,in Muzeul Frederic,un portret al Mariei Mancini ,realizat de Mignard.Femeia se pare ca semana perfect cu modelul.

Matei Calinescu observa ca aceasta fraza e inserata chiar in mijlocul portretului pe care naratorul il face lui Aubrey de Vere ,urmata de pasajul despre asemanarea dintre lorzii englezi pictati de Van Dyck si tanarul inca necunoscut.                                      

Interpretarea criticului sugereaza ca si tanarul narator (Mateiu avea 22 de ani in 1907) isi face un autoportret generic de  lord tanar si  „zvapaiat” din picturile lui Van Dyck(1599-1641) si ale succesorului acestuia la curtea lui Carol al II-lea al Angliei,sir Peter Lely( 1618 -1680) …”

Critica inainte de toate

Intr-un articol din Idei in dialog ( 9 septembrie,2008; http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/polemici%2055%20hrp.pdf ) , H.R.Patapievici se declara impotriva regulii „don’t be judgemental”,pornind de la un delict recent introdus de tribunalul corectional parizian-  dénigrement de communauté  ( referitor la judecati negative la adresa comunitatii sau a unei parti a acesteia) :

Teza pe care o sustin impotriva regulii „don’t be judgemental” este ca dreptul la critica trebuie sa fie neingradit,iar modalitatea criticii, nici ea, nu trebuie sa poata fi in vreun fel limitata.Dar, daca admitem dreptul la critica nelimitata, trebuie sa admitem si dreptul la existenta al discursurilor ofensatoare.Fara acest drept nelimitat la critica, nu exista nici progres moral, nici progres intelectual.Costul progresului moral si intelectual este spulberarea confortului sufletesc, care se bazeaza pe conformism.

Un tap sentimental si o vanatoare de influente

Zeul iubirii (Tapul),aparut in 1921,sub semnatura lui Felix Aderca (deci in intervalul spre care mi se indreapta lecturile), promite la inceput o atingere eseistica a romanescului, o ironie demitizanta, insa acestea se dovedesc un fel de preambul semiteoretic,parasit pentru senzualismul dulceag : Simteam totusi inanitatea vietii nostre din instinct.Ne coplesea nobilul nostru egoism, ne enerva estetica indelung cizelata si am fi dorit o spurcaciune sincera,omeneasca,ca o palma aducatoare de sange in obrazul anemic.

„Spurcaciunea sincera” nu se transforma in experienta erotica dionisiaca a tapului dezlantuit , disecata de naratorul-personaj,ci in pendulare : recuperarea sentimentului nemaculat sexual,materializat (culmea dostoievskiana !) de o „functionara” la bordel, fosta prietena din copilarie ,alaturi de atractia (oglindita de mai multe personaje masculine) dominanta fata de provinciala disponibila si frustrata (marcata de o tentativa de viol).Oferindu-si gratiile de „mireasa multipla”, aceasta din urma simuleaza fecioria, fapt „abject” pentru naratorul-personaj ,dar justificat de o psihanalizare superficiala.

Incertitudinile si reflectiile se topesc in resemnarea cu paseismul structural al femeii (cele doua il pararesc pe naratorul-personaj printr-o intoarcere simbolica in trecut) si cu revenirea ciclica a masculinitatii la ipostaza instinctuala,dionisiaca.

Eliberandu-ma de protocolul erotic al fictiunilor interbelice (mai bine scriam despre H.Bonciu,amestec interesant si ignorat),ma opresc la cartea lui Alexandru George ,aparuta in 1981,”Mateiu I.Caragiale” ( firul destinului,ce sa-i fac).

Pornind de la caracterul de fictiune memorialistica al operei mateine,criticul considera importanta raportarea la persoana autorului dar descopera,in mod paradoxal, o totala inadvertenta intre cele doua niveluri.Observand, cu justete, ca Perpessicius noteaza doar „aspectele trandafirii” ale relatiei dintre tata si fiu,Alexandru George ajunge in tabara celor care sustin ca „Mateiu si-a conceput opera sa si si-a construit un personaj exterior si interior in oponenta sau violenta negatie a modelului patern.”

Iata perpetuat un poncif al criticii operei mateine,aflat in concurenta cu fratele sau dialectic – sustinerea filiatiei paterne realiste – si in total dezacord cu ideea racordarii mateine la familia de spirite decadente a lui Baudelaire,Huysmans,Barbey d’Aurevilly ,Villiers de l’Isle-Adam.Alexandru George se salveaza din aceasta goana dupa influente (ca doar istoria literara nu accepta prapuri pe teren necartografiat) sustinand modernitatea demersului matein prin destructurarea structurii compozitionale traditionale. Si iata cum,la bogata lista de influente alcatuita de Perpessicius ( de la decadentii mentionati pana la ai nostri I.Ghica, Al.Odobescu,A.Pann) se mai adauga si…Marcel Proust.Memorie involuntara la Mateiu Caragiale,pentru care scrisul reprezinta „dificultatea invinsa”?!

Tocmai cand eram de acord cu integrarea in modernism (dar nu cu modelul proustian!) ,Al.George pare sa aiba remuscari pentru fermitatea sa critica si introduce pe fereastra elementele realiste sub pretextul naturii duble a obstinatului,relativizand in final orice integrare  a operei si a personajelor ,caci lumea Crailor e „o plasmuire situata voit dincolo de bine si de rau.”Ei da,mai degraba nietzschean decat proustian!

Despre om descoperim ca nu avea psihologie de scriitor profesionist (slava domnului !),ii placeau mesele copioase (in stare senioriala, vegheata de Marica Sion ) ,ca regreta spre sfarsitul vietii ca nu avea urmasi (asta nu,stingerea stirpei era programatica la Mateiu ).

Un fragment dintr-o scrisoare din 13 ianuarie 1937, a Maricai Sion catre Al.Rosetti (cel care donase manuscrisele Fundatiei pentru Literatura si Arta,facandu-le accesibile doar cu aviz special), e induiosator prin grija nelinistita,justificata din pacate,a sotiei :

Mi s-a luat asta-vara tot ce s-a gasit in sertarile lui, pana si agendele, zicand ca ar servi sa se vada care a fost activitatea sa.

V-as ruga, d-le Rosetti, sa dati ordine ca tot ce nu va este de folos sa mi se inapoieze,deoarece prefer sa ramana in familie toate hartiile sale, decat sa se ravaseasca prin redactie.

Ce redactie,ca au disparut chiar de la Fundatie, nu inainte ca Serban Cioculescu si Perpessicius (avizatii) sa-si faca niste copii a caror istorie nu o relatez acum din motive de imbufnare  ( o face Ion Iovan in „Mateiu Caragiale.Portretul unui dandy roman”).