Ghidul teoretizării cuminţi cu exemplificări dintr-o doctorală rescriere a rescrierii

Cum rumeg ȋn ultimul timp teoretizări, criticări, rescrieri şi alte lemnării de catapultare ȋn comunitatea interpretativă (că, deh, vorba lui Fish, “interpretation is the only game in town”), am ȋnceput să cedez iar viciului demontării cesuleţului din cufăr şi , de ce nu, a jucărelelor critice de orice fel (ei, cu vârsta am mai rafinat procedura, adică am revenit la retorica aristoteliană 🙂 ).

Iată o versiune cuminte, organizată, informată şi necesară ca tematică, având ȋn vedere “deficienţa bibliografică” ȋn această zonă a cercetării româneşti:

  • Cum facem prezentul studiu indispensabil : actualitatea temei rescrierii + importanţa noţiunii din vechime ȋn prezent + centralitate ȋn perioada actuală +export ȋn diverse arte → validarea propriului demers (vezi poza);
  • Acum să operaţionalizăm şi conceptul: prin argumente ale autorităţii ( Christian Moraru, Matei Călinescu, Gerard Genette, Liedeke Plate, Douwe Foukkema şi mulţi alţii) + cocktailul personal (paradoxurile rescrierii- ambivalentă şi oximoronică) cu citări extensive şi o uşoară amendare a transtextualitaţii teoretizate de Genette (introducerea funcţiei hipertextuale, pentru a include sugestii din modelul  lui Moraru, referitoare la raportul dintre socio-politic şi literar ȋn rescriere) + zborul teoriei la distanţa convenabilă ȋn raport cu planeitatea textelor alese ( 5- Ion Eremia, Gulliver ȋn ţara mincinoşilor, Mircea Horia Simionescu, Redingota, Mihai Zamfir, Educaţie târzie, Gheorghe Crăciun, Puppa russa, Matei Vişniec, Domnul K eliberat);
  • Ce am obţinut: analiza textelor, consecventă premisei că “rescrierile româneşti nu funcţionează subversive, ci reprezintă un detur, o distragere a cenzurii , pentru a lansa, prin ricoşeu, o lovitură la adresa ideologiei comuniste”, nu ȋmbrăţişează cu intrepiditate (probabil fatală) relaţiile in(fidele) dintre hipotext şi hypertext, nu staţionează la umbra detaliului semnificativ, nu plonjează ȋn ameţitoare deconstrucţii, ci recuperează pentru istoria literară informaţii eludate, aduce ȋn joc concept necesare, deschizându-i arena pentru revizitări.
Anunțuri

Tirania privirii

Nostalgia  reflectării

                     Costisitoare şi infidele la început, oglinzile au traversat etape de fabricare şi transformare a procesului de producţie care le-au adus la multitudinea de forme şi întrebuinţări de astăzi. Făcute în antichitate din aliaj de aramă şi cositor sau aur, argint, obsidian, ele şi-au îmbunătăţit calitatea reflectării odată cu perfecţionarea obţinerii unei sticle plate, subţiri şi deschise la culoare în Evul Mediu. In această istorie a unui obiect neliniştitor, Sabine Melchior Bonnet[1] surprinde relaţia subiectului cu propria reflecţie, implicând construcţia unei identităţi şi în final a disipării ei anamorfozate. Autoarea evocă ideea de imitaţie înşelătoare a imaginii reflectate, dar şi pe cea a sursei revelatorii, a unei cunoaşteri enigmatice plasate în oglinda antichităţii.

                     Simbolistica spirituală a oglinzii, cultivată de Evul Mediu pleacă de la ideea răsfrangerii divinităţii in chipul uman, reflectarea implicând astfel o cale spre cunoaşterea lui Dumnezeu,  în perioada umanistă accentul mutându-se pe orgoliul afirmării individuale, pe ipostaza omului ca subiect si obiect al oglindirii. Se trece apoi de la oglinda morală, a curtoaziei şi a bunelor maniere din perioada clasică, accentuând un « narcisism colectiv », la punerile în scenă ale identităţii ce favorizează artificiul şi derealizeză subiectul în figura simptomatică a dandy-ului. În secolul al XX-lea relaţia individului cu reflexia lui devine conflictuală, generând dedublarea, alienarea şi revelaţia unor identităţi multiple, deseori ireconciliabile.

                     Riscurile reflectării, devenite evidente pentru omul contemporan, pleacă de la relaţia subiect-obiect, dintre un înlăuntru şi un înafară, spaţiu ambiguu în care se inserează iluzia asemănării sau a deformării, apariţia demonilor interiori, autodelectarea, performarea exploratorie, conformarea la standarde construite mediatic…

                    Oglinzile trecutului reprezentau, alături de privirea celuilalt, singurele spaţii de confruntare cu propria imagine, în timp ce în contemporaneitate indivizii îşi multiplică fotografic chipurile, risipindu-le apoi în agonalul virtual, în profiluri, cronologii, comunităţi care să le acorde vizibilitate şi reacţii. Miza nu mai este aceea a  autocunoaşterii, a reflecţiei problematizante asupra lumii din oglindă, ci a proiecţiei ajustate tehnic, idealizate scenografic şi expulzate prolific în anarhia facebookului.

Noua oglindă (virtuală)

                       Privirea din oglindă e scrutătoare, vivace, ea se mişcă o dată cu trupul pe care-l contemplă şi pe care nu-l poate fixa nicicând într-un imobilism perfect. Inlocuită cu ecranul, oglinda pierde această potenţialitate, acest mister şi devine alegere a ipostazei, a rolului, a gesticii , care ar putea promova o identitate. Din figura mişcătoare şi complexă, privirea alege un crâmpei pe care-l înregistrează triumfal şi-l livrează apoi utilizatorilor facebookului, ca pe o ofrandă a siguranţei de sine, a narcisismului jovial şi autogratifiant.

                       Teodor Baconski[2] deplânge apariţia unui « lumpen proletariat al vedetismului », « voioarismul generalizat », « iresponsabilitatea funciară », « identitatea falsificată », ‘universalitatea emotiilor umane şablonizate ». Demonii facebookului sunt plasaţi în ograda noului tip uman, ‘arivistul semi-urbanizat, necioplit şi agresiv din pricina complexului său de inferioritate », în timp ce utopia dominanţei culturii înalte este emanată de discursul autorului cu un autoritarism sarcastic ce se doreşte exclusiv validat. Riscurile judecăţii de tipul high vs low culture sunt deja cunoscute, unilateralitatea si generalizarea propriei viziuni, secondate de argumente academice, nu pot ţine loc de analiză cu instrumentar adecvat obiectului ,ȋn locul judecăţilor  de valoare fondate pe argumenteale autorităţii.

                         Faptul că identitatea se construieşte diferit nu implică ideea falsităţii ei, decât in ordinea pragmatică a valorificării datelor din buletin. Epurarea imprefecţiunilor, automăgulirea prin mania selfie-ului ar putea reprezenta noul « stadiu al ecranelor » în construcţia identităţii, o replică la teoria lacaniană, aşa cum remarca Serge Tisseron[3].

Tirania privirii

                            Fiecare imagine, captată fotografic şi postată, conţine informaţie utilizată în sedimentarea identitară, însă rămâne întrebarea cum capătă sens această cumulare infinită. Contemporaneitatea refuză ideea eului suveran, inchis în propria-i esenţă ca într-o citadelă care-l apără de precaritatea existenţei, abstracţionism descartian, subminat în secolul al XIX-lea, cum observă Joseph Dunne[4]. Eul mistificat, alienat, demascat de marxism şi psihanaliză, se cere ulterior regăsit prin autoanaliză sau demers terapeutic, spre a fi in secolul al XX-lea transformat în mediu de manifestare a jocului predeterminat al limbajului sau în produsul practicilor sociale dominante. Descentrarea eului, dispersarea lui duce la o căutare reînnoită a esenţei, dar printr-o paradoxală cedare în faţa deposedării, prin construcţia în relaţionare şi diferenţiere, în exhibiţionism vizual, în transformarea intimităţii.

                             A te defini în raport cu o privire inseamnă a te ajusta treptat la străfulgerările ei libidinale, dar şi la întunecatele ei sentinţe.Înseamnă a-i anticipa clipirile mulţumite, a le provoca pentru a deveni obiectul ei de sastisită contemplare, crezând că devii un subiect împănat cu valoare. Traseul de la privire la imaginea postată pentru a o încânta şi a-i stimula reacţiile admirative (like-uri, emoticoane, comentarii etc) conţine deci o anticipare a aspiraţiilor celuilalt, pe baza căreia este captată la început imaginea. Această captare iniţială selectează zone corporale considerate cu potenţial gratifiant pentru privirea tiranică, lumini şi umbre care transmit melancolii, senzualităţi sau fruste emoţii umane, mimate în raport cu sine, atunci când e vorba de selfie sau în raport cu celălalt…Doar o imagine obţinută fără ştirea celui surprins poate eluda această înscenare rapidă a propriei  identităţi , somată să se înghesuie expresiv şi măgulitor într-o imagine, apoi în alta….

                             Joseph Dunne prezintă procesul construcţiei eului ca fiind bazat în primul rând nu pe reflexivitate, ci pe confirmare în raport  cu ceilalţi, mediată de un discurs descriptiv, validant, care-i oferă iniţial copilului ceea ce încă nu poate cunoaşte. Sedimentarea amintirilor propriilor acţiuni şi reacţii la acestea generează o naraţiune identitară ce implică situarea într-un spaţiu moral şi într-o perspectivă unitară.

                             Coerenţa poveştii este cea care oferă astfel o identitate hrănită cu explicaţii, justificări şi….imagini. Oglinda facebookului aduce validări unui eu cu o infantilitate permanentizată, care-si compune obsedant o poveste vizuală, trasându-şi drumurile prin labirintul urban, prin restaurante, malluri, destinaţii turistice, evenimente culturale, schitându­-şi un pseudoscenariu iniţiatic, vidat de semnificaţii gnoseologice. Absenţa autoanalizei, gestica grandilocventă sau provocatoare lasă toate aceste cărări neasumate identitar, călătorul parcurgându-le parcă în transă, cu simţurile amorţite, dar cu ochii măriţi, în căutare de posturi care să îmblânzească tirania privirii celuilalt. Are această căutare inconştientă a sensului legitimat ( în raport cu o lume în mare parte necunoscută, listată hiperbolic) nevoie de o judecată intransigentă, de un blam în raport cu o moralitate vetustă ? Fără îndoială că nu…., însă o cartografiere a modului de constituire a poveştilor vizuale, de exhibare şi şablonizare a intimităţii ar fi necesară pentru a demasca fantomatica privire care, însetată de imaginile noastre, ne conformează la fanteziile sale pe care credem că le anticipăm. Nu cumva tirania privirii ne-ar apărea atunci ca o tiranie a oglindirii ?!

[1] Sabine Melchior-Bonnet, Istoria oglinzii, trad. de Luminiţa Brăileanu, Bucureşti, Univers, 2000.

[2] Teodor Baconschi, Facebook. Fabrica de narcisism, Bucureşti, Humanitas, 2015.

[3] Serge Tisseron, Lumea virtuală.Avataruri şi fantome, trad. de Alina Bodnaru, Editura Trei, 2013, p. 31.

[4] Joseph Dunne, „Beyond Sovereignty and Deconstruction: The Storied Self,” in Philosophy and Social Criticism, vol. 21, nr. 5-6, 1995.

Maestrul şi studenta ȋnlăcrimată

Pe urmele  fascinaţiei ȋncă nedesluşite a lui Ion Barbu pentru scriptura mateină, scotocesc  printre “filele inedite” primite de Sorin Popescu de la văduva poetului şi găsesc melodrama de mai jos, ȋn care scrisoarea mişcătoare a amantei se loveşte de obtuzitatea vindicativă a soţiei. Maestrul pe  catafalc şi epistolele curg, superfluu, ȋn “ȋnfriguratul burg”.

O furie…epistolară

Ei, da, eterna reȋntoarcere la mateine, cu o scrisoare mustind de pandalii legate cu sfori groase, vendeta etalată metodic şi provocator, pentru a reveni bulversant la o placidă curtoazie.Terţa persoană la care se referă e nimeni altul decât foiletonistul ce-i mătrăşise capodopera ca “monument de snobism” şi care primise de la văduva lui Zarifopol câteva manuscrise ale ignobilului tată al lui MJC. Pentru că nu le primeşte ȋnapoi, snobul e gata să le distrugă ȋn fantezii revanşarde, căci fuseseră atinse, deci “leprozate”(formularea tertei persoane) de criticul imun la vraja “valsului voluptos” ce se cântase la moartea Crailor.

IMG_20170912_125438IMG_20170912_125506

Fascinaţii romaneşti

           Din cartea lui Llosa m-a interesat primul capitol, al autoanalizei, în căutarea motivelor fascinaţiei autorului pentru “Madame Bovary” pentru că accesul la sinceritatea (chiar trucata, dar măcar neîncastrată în sistemele nefunctionale ale teoriilor receptării) relecturii e rar, iar eu îl caut ca pe aurul mitic, cu  pupile dilatate şi bosumflări cronice.  De ce Madame…? Pentru că cititorul Llosa e dornic de construcţii complexe, cu iluzia sintetizării realului, de combinaţia dintre « revoltă,  violenţă, melodramă, sex », de nonconformism…orgia-perpetua-flaubert-si-doamna-bovary_1_fullsize

Şi cum, acceptăm zona aceasta, la graniţa prostului-gust, fără să ne îndepărtăm scandalizaţi ?! Llosa ne lămureste că utilizarea dozată a melodramei, a prostului-gust şi a vulgarităţii cu valoare sentimentală îi provoacă emoţia necesară, alături de erotismul subînţeles şi de fetişism …Asa că vom accepta componentele poţiunii ce-i provoacă autorului orgia perpetuă a intâlnirii cu Madame, căci şi noi avem licorile, miasmele şi nostalgiile ce ne impregnează privirea pierdută printre pagini…

Intoarcere

“Viaţa care se vieţuieşte” m-a aruncat în melodrame cu pagini năclăite, întoarse cu un vomisment acut. Privind acum spre acest blog abandonat, îmi pare o colecţie de flori uscate a unei domnişoare de pension, ce palpită la etalarea stilistică a amintirilor împrumutate. Dualitatea mateină e acum perfect încastrată, dar ce suflet mai e acela să o poată oglindi ?Armen Gasparian

Cititorul la reanimare

De când am intrat sub stăpânirea lui D., îmi privesc analfabetismul furios cum creşte şi mă înconjoară ca  respiraţia unui dementor. Toate paginile citite cândva îmi evocă acum schimonoseli jignitoare, iar tentaţia oricărei lumi imaginare îmi e străină.

Carlos Ruiz Zafon, Jocul Ingerului, Polirom, 2009Zafón a reuşit să-mi amintească însă de figurile tenebroase din propriul trecut, de suferinţele naiv resuscitate în adolescenţă, de simboluri banalizate cu luciu de monedă , de naraţiunea trepidantă ce mă capta la începuturile vieţii de cititor.Mi-a oferit vizita îngerului negru din oglindă, a vanităţii scriitoriceşti, a marilor speranţe, a dublului şi a nebuniei, a maşinii de scris, a iubirii pierdute, a ficţiunii care sfidează realul. Mi-a salvat încă o dată biblioteca de ameninţarea incendiului provocat.

Cu celălalt ochi, autoironic, căutam şabloane de demontat (pasiune nimicitoare, recunosc) şi găseam o tipologie a lectorilor ludici în cartea lui Victor Nell, bazată pe cercetări empirice (orice sociolog diletant le-ar dezvălui fragilitatea ştiinţifică, dar trebuie apreciată această tentaţie legitimantă a filologilor, în speranţa unei solidităţi viitoare) pe care o rezum pentru reflecţie :Victor Nell, Lost in a Book, Yale University Press, 1988

Tipul A de cititori este cel care doreşte să amorţească conştiinţa ( to dull consciousness) ; e vorba de escapişti,  care   privesc cartea ca o insula de linişte în mijlocul anxietăţilor, al conştiinţei chinuitoare, al existenţei dezamăgitoare. Niveluri foarte ridicate de anxietate, în stările neurotice sau psihotice, blochează lectura pentru că invadează conştiinta si ocupă toată atenţia individului.

Tipul B de cititori doreşte aprofundarea proceselor conştiinţei, caracterizând personalităţile „sănătoase”  pentru acestia cartea nemaifiind un mijloc de distragere a atenţiei de la sine către mediu pentru a bloca introspectiva, ci un vehicul de implicare alături de personaje si situaţii ce pot duce la explorare de sine prin trezirea amintirilor si aspiraţiilor personale.

 Tipul A va prefera cărti care să permită absorţia ( tipul romance, spionaj, science-fiction ş.a.), va citi mai multe cărţi, implicându-se în mai puţine. Tipul B va căuta transa (trance), va citi mai puţin dar se va implica mai profund în aproape toate lecturile.

Escapismul implică deseori introvertire, refuzul existenţei obişnuite, dorinţa de a uita pentru a reciti / a resimti plăcerea, vina de a se sustrage vieţii sau de a citi literatură slabă (trash), preferinţa pentru familiar, controlabil, în comparaţie cu stimulii imprevizibili oferiţi de lumea reală. Mulţi cititori numesc trash o mare parte din literatura citită, procentul reflectând nu judecata proprie, ci interiorizarea părerilor autorităţii in stabilirea valorilor literare (critici, istorici, profesori etc).

Maestrul destrămat…

Eu, butoiul de pulbere, l-am transformat pe D. în praf zburător. Cu furie jubilatorie, mi-am fracturat ultimele ramuri din schelărie. Predicile au încetat, elevaţia se amână, maestrul e un ciorap destrămat. Fără milă, calc pragul spre nicăieri.

…şi regăsit. 

Zgomotele au încetat, trupul-muniţie a redevenit mişcare semiordonată şi l-am impins către către locul de ascultare a învăţăturilor lui D. Am reaşezat cuburile colorate şi am aşteptat o minune infinitezimală, o clipire mai înţeleaptă, o săgeată strâmbă către orice. Şi D. a strălucit … Am zâmbit către el, am înghiţit toată lumina pe nemestecate şi am înţeles ce trebuie să caut.