Elogiul trufiei

Nu ma intereseaza trufia ca refugiu al ignorantului care se supraliciteaza inconstient sau cu viclenie victorioasa…

Nu poate fi vorba decat despre trufia compensatoare , autoprotectoare a celui care se cunoaste suficient pentru a-si imbraca imperfectiunile in haina impasibilitatii mandre.Sentimentul unicitatii , al apartenentei de sine , al dispretului vulgaritatii (cu practicarea indiferenta a  acesteia) , al rafinamentului senzorial si al reflectiilor asigura trufiei o justificare macar partiala.

Fara histrionism , etalare de biblioteci sau asocialitate sfidatoare , trufia e mai degraba  o retragere orgolioasa si autoironica , cu puseuri de nonsalanta aproape copilareasca , cu o politete dezesperanta intrerupta de violente alintate , cu simplitate clasica ornamentata cu pretiozitati decadente…

Montesquiou as caricatured by Georges Goursat

Anunțuri

Pajura lui Lascaris

Iata lucrurile si intamplarile:
1. Mateiu I.Caragiale,”Clio”,din ciclul “Pajere” ( cu fragmentul: Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti,/Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti)

2. Ovidiu Cotrus , »Opera lui Mateiu I.Caragiale »,paginile de mai jos :

3.     In raspar (adica eu) observa ca Ovidiu Cotrus se opreste cand ne era lumea mai draga cu interpretarea (paginile urmatoare nu contin vreo revelatie) si ca sunt necesare doua lucruri : o analiza heraldica serioasa (nu de genul « sa cautam in dictionarul de simboluri ») + aplicarea neintarziata a psihocriticii (Charles Mauron ne invata) caci imaginile obsedante se regasesc si in proza lui Mateiu si se poate configura mitul personal prin relationare cu fragmentele existentiale pastrate .

4. Mai mult in gluma (dar cine stie ?) ,demascarea lui Lascaris ,piparul :

Therefore, the two-headed eagle became popular in the Byzantine Empire, and it was probably Theodore II Lascaris, the Basileus between 1254 and 1258, who chose it as the symbol of the Byzantine Empire, because it symbolized well his double temporal and spiritual sovereignty.

http://www.nationmaster.com/encyclopedia/Double_headed-eagle

Decadenta,scolareste si-un roman ce plictiseste

Iar lecturi (aproape) simultane…Nimic aparent in comun intre cartea lui Jean Pierrot despre imaginarul decadent si romanul lui Henriette Yvonne Stahl,”Intre zi si noapte”.Intalnirea e mijlocita de un autor cu afinitati decadente (ghicitorului i se ofera simbolica recompensa! ) care pare sa nu detina nimic din fervoarea polemicilor interbelice legate de tipologii ale romanului sau de spectrul specificului national.Si atunci epoca trebuie bine scotocita (am gasit in biblioteca romanul mentionat,pur hazard)mai ales in zone neatinse de sindromul capodoperei,santiere parasite,minori dezabuzati, ascunzisuri de alcov…Exista suspiciunea cititorului ca un roman al autorului nenumit dezvaluie reflectii implicite despre zisele polemici ,caci situandu-se in raspar adera la propria estetica…

Deocamdata Jean Pierrot ma dadaceste cu surse ale pesimismului(de la ideea degenerarii rasei pana la impactul pozitivismului),cu portrete de eroi decadenti (melancolie,solipsism,impotenta ,vai!) ,inecandu-ma cu citate si insiruiri scolaresti de platitudini (idei primite de-a gata)  de genul „precursori”,”tragedia artei” s.a.Trebuie sa trec prin infernul didacticismului(cu beneficiul descoperirii de noi directii de lectura) pentru a putea intelege stigmatul ce coexista cu admiratia (si imitatia),ca receptare multipla si contradictorie a  fenomenului decadent .La celalalt pol,romanul pare o tortura la care sunt gata sa renunt,cu induiosatoare prietenii(la granita amoroasa) feminine,cu stangacii aproape hilare , melodrama ce ameninta la fiecare rand,cu fascinatii stereotipe si alte grozavii.Rezistenta eroica a cititorului e data de o afirmatie a autoarei,intr-un interviu,referitoare la o asemanare a unui personaj masculin cu cele din romanul nenumit (inca asteptam ghicitorul!)…

” Sufletu-mi e-o floare rară…”*

Departe de a avea vreo atractie florala sau vreo indeletnicire gradinareasca,m-am trezit in mijlocul unei invazii sufocante si aproape letale.Primul strat emana cam asa :

„Gradinarii mai adusera  si alte varietati noi: acestea pareau a fi de piele artificiala,brazdata de vine false;si cea mai mare parte,de parca ar fi fost roase de sifilis si de lepra,isi aratau carnea livida,marmorata de rujeola,intretesuta cu pecingine;altele aveau o nuanta de roz viu,asemenea cicatricelor pe cale de a se inchide,sau culoarea cafeniu-inchis a crustelor in curs de formare;altele pareau sa fi fost atinse cu cauterul si incovrigate din pricina arsurilor;iar altele lasau sa li se vada epiderma paroasa,scobita de ulcere si mancata de sancru…”(J.-K. Huysmans,”In raspar”,trad. de Raul Joil).

Care e reactia proprietarului acestor minunatii (Des Esseintes),care scarbit de florile „plebeene”,satul apoi de cele artificiale,comanda flori naturale care sa le imite pe cele false ? Evident, „exulta”..

Al doilea strat de arome:

„Trandafirii Paul Neyron,ai caror butasi ii cumparase  el insusi de la Paris,degenerasera;atatati mai intai,apoi istoviti de sucurile vartoase si trandave ale pamantului sicilian,arsi de verile apocaliptice,ei se prefacusera intr-un soi de verze de culoarea carnii,obscene,dar care raspandeau o aroma tare,aproape nerusinata,la care nici un gradinar francez n-ar fi indraznit sa viseze.Printul duse una la nari si i se paru ca miroase coapsa unei dansatoare de la Opera.”(Giuseppe Tomasi di Lampedusa,”Ghepardul”,trad. de Tascu Gheorghiu)

Suntem departe de simbolistica ascensionala,de viziunile edenice,de accesorizarea unei feminitati protectoare sau angelice.Dar mai aproape de schema temporala,de ouroboros,de un simbol descendent devenit imobil pentru a fi transformat in emblema decadenta.

Poftiti acum in rar frecventata „Gradina bolnava”:

Spectacolul vegetatiei devenite cu timpul monstruoase nu poate sa nu-ti faca rau si chiar sa nu te inspaimante ,nu pentru ca ar contine viata animala,ci pentru ca exprima o forta ineluctabila. Iederile, glicinele,vitele salbatice se arunca intr-o lupta de caracatite,sufocand arbustii si rasturnand zidurile.”(Michel de Ghelderode,”Povestiri crepusculare”,trad. de Ana Blandiana)

De ce sunt toate florile cazute in dizgratie,atinse de patologic,semnaland degenerescenta olfactiv si coloristic? Natura cu sirul ei de peisaje burgheze,purtatoare a unei vitalitati barbare sau a unei domesticitati mediocre a devenit obiect al dispretului decadentilor.

Am lasat la sfarsit straturile mai suave,spre purificare fragranta :

„Atelierul era imbibat de mireasma bogata a rozelor si in clipa in care briza usoara de  vara flutura printre crengile copacilor,prin usa deschisa patrunse mirosul greu al liliacului si parfumul ceva mai subtil al florilor roz de spin.”(Oscar Wilde,”Portretul lui Dorian Gray”,trad. de Magda Teodorescu)

„…iubirea de flori a chiriasului,impinsa la patima,adaoga o nebuneasca risipa de trandafiri si de tiparoase ce,impreuna cu lumanarile pe cari le gaseam aprinse,in cele doua candelabre de argint cu cate cinci ramuri,oricand am fi venit,puneau locuintei pecetea unui lux ales,alcatuind oaspelui meu un cadru in asa armonie cu fiinta sa ca,amintirea mea,dintr-insul nu-l pot desprinde.” (Mateiu I.Caragiale,”Craii de Curtea-Veche”)

Imagine a sufletului,descifrare a profunzimii dar si a mastilor suprapuse,floare neagra a erotismului intoarsa catre cel ce o priveste…

* Mateiu I.Caragiale ,”Marturisire”

Calatorie recenta in lumea lui Mateiu sau cu „obstinatul” la psihiatru

Supus investigatiei  psihanalitico-politienesti a lui  Ion Vianu,Mateiu I.Caragiale isi dezvaluie (pentru a cata oara in ochii scrutatori ai criticii?!) „resentimentul tenace al fiului ilegitim”,precum si „o configuratie baroca a imaginatiei care se invecineaza cu delirul”(diagnostic de o gravitate alarmanta pentru nemateini,avand in vedere ca autorul a scris si o „Introducere in psihoterapie”).Fara a propune o biografie sistematica,autorul mizeaza pe anumite conexiuni intre viata si opera in aceeasi maniera neaprofundata metodologic (fara a implica raspunsuri la intrebarile : e posibila psihanaliza autorului?dar a personajului;de ce nu demersul psihocritic explicit?mistificarea autorului nu are alte strategii decat constructia personajului?etc).

Noutatea  o reprezinta explorarea cruzimii exilate in straturile profunde ale psihismului ,pornind de la invataturile ariviste ale profesorului de istorie Anghel Demetriescu catre elevul sau Mateiu,precum si de la romanul lui Champsaur,oferit celui din urma spre delectare fructuoasa.”Dubiosul estet” Bogdan-Pitesti devine pentru Ion Vianu un substitut patern iar A.K.,amanta poloneza a acestuia,sursa unei iubiri inversate (=ura).Mateiu isi primeste locul in triunghi ca un asasin in potentia al ” creaturii detracate,vulgare,necioplite si ordinare” – cum o numeste in „Jurnal”- in vederea obtinerii banilor dubiosului sus-numit.Argumentele incep sa cada ghilotinic :Pantazi se refera in spovedania lui la iubirea pentru  poloneza(aha!)  Wanda a carei faptura nu-i trezeste „o banuiala macar de o pofta trupeasca” in timp ce Mateiu vorbea de repulsia fata de A.K.,repulsie surmontata de fapt in directia unei intimitati declarate);Mateiu evoca in Craii…legitimitatea crimei prin vocea lui Pantazi („[daca] ar fi fost nevoie sa faptuiesc ceva mai grav decat sa nimicesc o zdreanta de hartie,ei bine,asa cum ma vezi,crede-ma,nu as fi pregetat…Nu eram sarac cu duhul!”) iar in „Jurnal” transpare regretul(hamletian,aha!) pentru lipsa de dinamism (moartea polonezei l-ar fi salvat,spune Vianu,de acuzele lui B.P.,pentru ca numai aceasta stia ca banii sunt la Mateiu).Ca sa ingramadim totul in valiza lui Oedip,mai punctam faptul ca Pasadia devine o figura paterna,avand serioase asemanari cu Bogdan-Pitesti,sugerand o imagine apropiata de ideal,in timp ce Pirgu  isi asuma portretul ‘parintelui detestat’.

Dincolo de homosexualitate ,fetisism,descanaliere (nu ca ispasire fata de pornirile criminale,ci ca regret ca nu l-a jefuit pe B.P. si ca s-a compromis cu la canaille) mai dam si peste  contele Hoditz (Mateiu planuia o monografie a lui) asociat cu imaginea conului Rache din Sub pecetea …,marcand „rana narcisica care-l impiedica sa se proiecteze cu plenitudine ca un stapan”,ramanand in rolul de „curtean”.

Forari detectivistice in viata „curteanului” asezat pe canapeluta in vederea descompunerii grimasei,dezlipirii mastii si oglindirii celor de asemenea bantuiti de pulsiuni contrare in opera „obstinatului”.Urari de succes partial!

Imperiul in declin

Recitind poezia  „Langueur” a lui Verlaine ,ma intorc la una din obsesiile decadentilor :prabusirea Imperiului Roman.Si cum eseistul Gilman tocmai suporta sublinierile mele,l-am chestionat in legatura cu problema:

” There is a melodramatic quality,too,in our thinking of historical epochs (though not our own;who can recognize an epoch from the middle of it?) as beeing analogous to the course of a human life: birth,youth, maturity ,old age,and death.Among the intellectual distortions this anthropomorphism produces is that of endowing history with a sense of fatality for which,as any clear-headed investigation will reveal,there is no real justification except a literary one.And in fact it was Gibbon,that novelist struggling with the more sober demands of the historian’s profession,who gave in regard to Rome the most sonorous expression of that idea of inevitability…”(1980,p.39)

Cum maestrul Gibbon cu „Istoria declinului si a prabusirii Imperiului Roman” nu a fost de gasit in biblioteca (lipsa impardonabila!!!),m-am consolat cu Mommsen care mi-a oferit urmatorul final de poemation istorico-filosofico-poetic:

” Ne aflam la sfarsitul republicii romane.Am vazut cum a actionat timp de o jumatate de mileniu in Italia si in tinuturile mediteraneene;am vazut cum s-a naruit politic si moral,religios si literar,nu datorita unor forte exterioare ci datorita decadentei interioare,si cum a eliberat locul noii monarhii a lui Caesar.In lumea,asa cum o gasise Caesar,salasluia o considerabila mostenire nobila a secolelor trecute si o netermurita plenitudine de splendoare si maretie,dar spirit putin,simt estetic si mai putin,si cu atat mai putin bucuria  in si pentru viata.Intr-adevar era o lume batrana;si nici patriotismul genial al lui Caesar n-o putea intineri.Aurora se reintoarce abia dupa lasarea deplina a noptii”(1988,vol III,p.344).

Aha,doar ma avertizase Matei Calinescu asupra antropomorfizarii conceptului,insa Gilman merge mai departe sugerand ca absenta unei informatii istorice detaliate in perioada antica a generat idealizarea trecutului (coruptia valorilor traditionale e deja enuntata de Platon).Cauzele decaderii imperiului au fost plasate dupa el,fie in exterior (popoarele cucerite si influenta crestina in directia resemnarii si iertarii pacatelor),fie in interior (colapsul vointei ,ca rezultat al unei taedium vitae) .Gilman concluzioneaza ca declinul perceput de lumea antica reprezenta de fapt schimbarea resimtita ca pierdere;decadenta ar fi astfel o inventie,o perspectiva limitata de modelul cauza-efect in conceptia asupra istoriei.

Lucian Boia ma anunta si el din „Jocul cu trecutul” ca anul 476 (momentul prabusirii?!) si-a pierdut accentele catastrofice,accentuandu-se ideea de evolutie,de elaborare a unei noi civilizatii.Ca invatacel bulversat,ma grabesc sa revin la Alexandru Oprea („Mateiu I.Caragiale-un personaj”).Doar nu aveam de gand sa deconstruiesc conceptul de decadenta sau sa-l acuz pe Huymans de „perspectiva istorica inadecvata’?

Diagnostic : nostalgie

„Cel ce se simte izolat ca un strain printre straini si ca supravietuitorul melancolic al unei epoci defuncte in plina actualitate,se simte ,prin aceasta,solidar cu o alta cetate al carei cetatean este,cu o alta patrie,cu un oras invizibil,cu o republica indepartata;aceasta republica este un fel de prezenta absenta,un altundeva aerian si vaporos,un oras pneumatic pe care exilatul il intrevede prin transparenta si ca in filigran de-a lungul agitatiei unui oras strain.” (Vladimir Jankelevitch,”Ireversibilul si nostalgia”)

Mateiu I.Caragiale,mergand pe strazile Bucurestiului interbelic,visand la Franta secolului al XVIII-lea si privind cu dispret gales „vestigiile umile”…

Ioana Parvulescu ,traversand Bucurestiul contemporan,dupa o vizita prin „vestigiile „vietii private interbelice…

Un barbat din Paris isi exhiba trecutul personal,intr-o aglomerare de fotografii,cuibarindu-se intr-o psihanaliza permanentizata…(imaginea lui e inclusa in „Arta de a trai in oras”,de Stafford Cliff si Gilles de Chabaneix).

Omul-kitsch

Sursa a placerii perpetue si generalizate,kitsch-ul e inca definit peiorativ si provoaca zambete dispretuitoare,de parca diluarea originalitatii scandaloase,imblanzirea prin ornamente a functionalului, contrastele puternice n-ar fi devenit practici (blamate dar) curente.

Omul-kitsch isi construieste evaziunea senina in spatiul domestic,impodobindu-l cu frumuseti miniaturale (respinse de „obtuzitatea ” canonului ),replici imblanzitoare ale mult prea turmentatelor obiecte artistice.Cu mediocritate calma,el isi inalta edificii sclipitoare,inutile si aparent inofensive,identificandu-se doar in aceasta gradina de nimicuri.

Despre elite si trasuri (II)

Cartea arhitectului Paul Emil Miclescu apartine unei memorialistici contaminate de romanesc,chiar daca acesta din urma e negat prin evidentierea la inceput a ‘sinceritatii” marturisirilor.Fictionalul e intotdeauna implicat de astfel de scrieri,chiar daca nu paratextual ,ca o conventie progrmatic impusa cititorului,ci doar prin efectele rememorarii.Fascinanta relatie cu trecutul personal,cohorta de mistificari,luminoasa idealizari,necesare refulari se materializeaza in acest caz prin vocea unei eruditii temperate de umor si lina nostalgie.Chiar daca,nascut in 1901 si decedat in 1994,autorul asista la marirea si caderea unui modus vivendi apartinand familiilor nobile,scrisul sau nu se deda regretului melodramatic sau virulentei protestatare (desi asista la distrugerea spatiilor arhitecturale ce poarta amprenta familei sale).Poate ca daca ar fi facut-o,cartea nu ar mai fi aparut in anul de (diz)gratie 1985…

Reprezentantii semnificativi ai arborelui sau genealogic sunt evocati fotografic ,la sfarsitul cartii,dar si transformati in personaje charismatice,unilaterale doar prin pozitivitatea lor.Provenind din familia Grecianu(dupa tata) si Miclescu (dupa mama ),autorul se situeaza atat in descendenta unui paharnic,a unui aga,apoi a unui istoric,genealog si senator (bunicul sau) dar se inrudeste in acelasi timp cu un logofat,un Mitropolit al Moldovei,un deputat in Divanul ad-hoc si cu un director al Cailor ferate romane (tatal sau).

Si iata cum se intalnesc cele doua carti :una teoretizeaza ceea ce alta povesteste.In cea de-a doua apare o elita cu toate atributele ei aureolare,innobilata in plus de subiectivitatea celui crescut in umbra ei protectoare.Nu m-as deda la analize stilistice ale descrierilor numeroase,supuse toate patimii recuperatoare si justificatoare a trecutului.Mai degraba,as oferi un exemplu,un cadru cu aristocratie rafinata si mahala balcanica,reunind contrariile (nu intr-un proces alchimic,asa cum a reusit romanicierul Mateiu I.Caragiale ),sintetizand eclectismul Bucurestiului de altadata:„Pornind din galeria mansardei,sa trecem dar in fata vitrinelor cu ciubuce,cu narghilele,cu imamele de chihlimbar si cu tabachere de tot felul ,ca sa patrundem in biblioteca cea rotunda si inalta ca o turla de biserica,in care Tata-Mosu se retragea can voia sa fie la adapost de vizitele inoportune,se sacaielile gospodariei,de zgomotele casei,de toate micile mizerii,adica,ale vietii de toate zilele…

Poate  ca de aceea mi s-a parut intodeauna ca in biblioteca din mansarda era ceva deosebit de atragator.Sau  fiindca era situata in partile cele mai inalte ale casei,cu vedere pe trei parti si vesnic insorita.Dar mai avea ea inca un farmec:cu mobilierul ei tapitat cu bumbi si ciucuri,cu perdele cu draperii de catifea si cu dagherotipurile familiei pe pereti,era in atmosfera ei ceva care aducea aminte de povestile doamnei de Segur,nascuta rostopcin.Apoi mai era scara aceea mica de fier,rasucita,care urca pana la un balcon circular,la inaltimea rafturilor cu carti.de unde ,privind in jos,vedeam mormantul lui Napoleon in Domul Invalizilor…Din balconul acela ,trecand printr-o mica incapere -un fel de columbariu plin de hrisoave-,puteai iesi pe o terasa de fier ca o punte de vapor,cu banci de-a lungul bastingajului si vara adumbrita de un velum.De acolo vedeai intreg Madritul ca din zborul pasarii…

In fund,acolo unde se sfarsea gradina,zidurile varuite ale grajdurilor,ale soproanelor de trasuri,ale locuintelor servitorimii si argatimii,brau alb de acareturi in jurul curtii gospodariei,pavata cu bolovani de rau intre care cresteau iarba si troscot ca in curtea unui schit de munte.Mai departe,carciumi,dugheni si hanuri de-a lungul soselei Stefan cel Mare si apoi casele mahalagiilor tot mai razlete,pana se pierdeau in campul peticit cu lanuri de grau si porumb,impadurit inspre Tei si inspre Herstrau,care se intindea dincolo de zavoaiele colentinei cat vedeai cu ochii,pana in zare.”(p.76-78 )

Si daca in final autorul indeamna la cunoasterea trecutului materializat arhitectonic,macar sub forma plimbarii duminicale,o nota de subsol (a ingrijitorului editiei ) noteaza ‘pustiirea megalomana ceausista” care a sters cea mai mare parte a traseului paseist sugerat de Miclescu.Iar astazi,calea reconstituirii decadente in imaginatie pare sa ramana singura calatorie posibila,interesul pentru Bucurestiul „povestirilor desuete”ale lui Paul Emil Miclescu fiind la randul lui desuet (eufemistic vorbind).

Despre elite si trasuri (I)

Volumul coordonat de Mihai Dinu Gheorghiu si Mihaita Lupu ofera o perspectiva de tip puzzle asupra fenomenului elitelor,piesele apartinand participantilor la o conferinta din 2006 (30 apar in volum),venind din sfera istoriei,sociologiei,politicii,resurselor umane.Focalizarea asupra „mobilitatii’ pare sa presupuna eludarea definitiilor,tipologiilor,aprofundarea mecanismelor de recrutare si perpetuare.Importanta este pentru participanti miscarea elitelor,de la calatoriile de studii la universitatile straine (partea I),pana la conversia marginalilor si a opozantilor din vechea nomenclatura in elite de tranzitie (partea a III-a).

O viziune unitara si interdisciplinara asupra elitelor romanesti nu se poate realiza inca din cauza persistentei zonelor problematice in comunism si mai ales in postcomunism.Dincolo de mitologii,ideologii si aderente politice personale,cercetatorul nu pare pregatit sa se confrunte cu interdisciplinaritatea decat sub forma participarii la „mese rotunde”.Teama  de diletantism,sechelele educative generate de sistemul de invatamant?Oricum,notele de subsol ofera bibliografie pentru cei interesati de incercari si reusite notabile in domeniu.

Totusi,unitatea cartii este ar putea fi conturata de prefata lui Victor Karady ,in care sunt disociate ‘elitele puterii” si „elitele de serviciu” si sunt discutate  cele trei rupturi in continuitatea elitelor romanesti :miscarea de eliberare nationala si unitate statala sub conducerea elitei liberal-conservatoare ,redistribuirea elitelor dupa modificarile teritoriale si noile reguli de selectie impuse de regimul comunist.Interesul meu indreptandu-se actualmente ferm catre perioada interbelica,ma opresc la doua texte din prima parte.

Ion Bulei  analizeaza sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului urmator pornind de la ideea unei democratizari echivalate de contemporani cu piederea rangurilor boieresti.Pe de alta parte,”din cei 18 prim-ministri dintre 1866 si 1914 ,17 sunt din familii boieresti si doar unul,Titu Maiorescu,nu e boier”.In elita politica intra si personalitati apartinand elitelor de serviciu,insa aceasta tendinta de amestec e validata prin meritele (cum sunt acestea dovedite ar trebui dezbatut)  celor acceptati.Autorul concluzioneaza ca „aristocratii sunt primii care aduc Occidentul la noi”,afirmatie nuantata de studiul urmator ,realizat de Lucian Nastasa,despre migratia studenteasca si transferurile culturale in perioada 1864-1948.In primul rand accesul la universitatile straine oferea un capital cultural bazat pe prestigiul institutiei,neluandu-se neaparat in calcul daca pregatirea individului acoperea valoarea emanata de diploma.Pentru unii era mai importanta experienta paraculturala,relatiile de salon ce construiau solidaritati in egala masura legitimante .

De fapt,distinctia intre tipurile de capital (social,cultural,economic,simbolic) utilizata de Pierre Bourdieu in relatie cu legitimarea gusturilor unor categorii sociale sau cu pozitiile artistilor in cadrul campului cultural mi se pare foarte importanta pentru analiza elitelor.Fenomenele de compensare simbolica  a lipsei de capital social sau economic (sau cel invers,de propulsare pe baza capitalului social sau politic) de exemplu pot fi discutate in raport cu locul unor autori romani in cadrul campului literar, pentru a depasi viziunea mitologizanta sau dezinteresul obtuz (vag structuralist) pentru biografic ,considerat un reziduu ce impiedica receptarea estetica a operei.Eugen Negrici a declansat cu „Iluziile literaturii romane” aceasta reeevaluare, insa mai mult la un nivel sentimental,cel mult cu incercari de analiza a imaginarului colectiv,insa benefica pentru redimensionarea discursului critic.

Intorcandu-ma la studiul lui Nastasa notez lipsa unei oferte universitare suficient specializate in tara ca motivatie pentru aceste calatorii de studii.La intoarcere,studiosul se reintegra intr-o populatie care la 1899 inregistra un grad de analfabetism de 70,6 % ( intre 7-15 ani) si de 80,3% (peste 15 ani),dupa un deceniu inregistrandu-se o crestere de 17%.De aici poate,incapacitatea comunicarii dintre elite si restul populatiei,segmentarea cultura inalta-cultura populara (receptarea primei fiind preponderent interna, apartinand oamenilor cu aproximativ aceeasi pregatire) ,intarita actualmente de ceea ce Patapievici considera in „Despre idei si blocaje” o  depreciere a culturii generale .Dupa imperialismul culturii generale si inexistenta formelor specializate de cultura,ne confruntam astazi  cu situatia in care „Romania depreciaza ce mai are inca valoros si jura pe ce nu stie inca sa faca.”(p.142)