Maestrul şi studenta ȋnlăcrimată

Pe urmele  fascinaţiei ȋncă nedesluşite a lui Ion Barbu pentru scriptura mateină, scotocesc  printre “filele inedite” primite de Sorin Popescu de la văduva poetului şi găsesc melodrama de mai jos, ȋn care scrisoarea mişcătoare a amantei se loveşte de obtuzitatea vindicativă a soţiei. Maestrul pe  catafalc şi epistolele curg, superfluu, ȋn “ȋnfriguratul burg”.

Anunțuri

O furie…epistolară

Ei, da, eterna reȋntoarcere la mateine, cu o scrisoare mustind de pandalii legate cu sfori groase, vendeta etalată metodic şi provocator, pentru a reveni bulversant la o placidă curtoazie.Terţa persoană la care se referă e nimeni altul decât foiletonistul ce-i mătrăşise capodopera ca “monument de snobism” şi care primise de la văduva lui Zarifopol câteva manuscrise ale ignobilului tată al lui MJC. Pentru că nu le primeşte ȋnapoi, snobul e gata să le distrugă ȋn fantezii revanşarde, căci fuseseră atinse, deci “leprozate”(formularea tertei persoane) de criticul imun la vraja “valsului voluptos” ce se cântase la moartea Crailor.

IMG_20170912_125438IMG_20170912_125506

Ochean aburit, curaj vădit

             Trecând stăpânitorii acestui blog  printr-o neagră răstrişte, au luat ochii de la cele ale minţii şi s-au pierdut în prăpăstiile sufletului, fără putinţă de ridicare la ale lumii orânduieli şi la ale oamenilor chipuri. Apoi, deschizând ochii asupra hăului s-au gândit să trimită de colo scrisori, ca să le mai treacă urâtul şi sălbăticeala cea adâncă.  

              Si la ce să ne întoarcem, dacă nu la epopeea criticilor noştri, fascinaţi de scriitura altora, dornici să o dezbrace de straiele sale şi să le însire în faţa noastră – cârpe mototolite de efortul exegetic. Iată ce scrie domnul cu nume inscripţionat pe coperta unei “priviri asupra imaginarului literar în opera lui Mateiu I.Caragiale”(termenul privire din subtitlu e de altfel o involuntară măsură a limitelor studiului, iar imaginarul a ajuns un fel de insectar plictisitor):

               Pentru a te putea apropia cu pana criticului de opera lui Mateiu I.Caragiale ai nevoie în primul rând de un deosebit curaj interpretativ şi, in al doilea rând , de capacitatea de asumare a eşecului.

                 Să lăsăm mai bine penele la pălăria doamnelor stafidite şi să urmărim curajul în acţiune asumat aprioric în dauna eşecului care zace în alte ogrăzi, căci aici domnul şi-a organizat atât de bine lucrarea încât evită orice contrarieri sau taine ale literaturii mateine:

Am considerat biografia autorului un subiect aproape închis ( de către alţii mai luminaţi pe care îi citează, dar chiar şi aşa sună mai degrabă a fugă de metode costisitoare, analogii periculoase şi studiu extenuant);

Raportându-ne frecvent la studii de balcanologie, am avut astfel siguranţa argumentului verificat şi al realităţilor evidente (adică ipotezele argumentate de alţii le-am transformat în fundaţie pentru coliba noastră, fără interogaţii sau verificări, cu tupeul soarecelui medaliat de bibliotecă);

Am ales să omitem din firul analizei, nu însă în mod absolut, fragmentele de texte “Soborul ţaţelor”, “Negru şi aur” sau ‘Izvoade vechi”. Motivând că acestea au un caracter fragmentar  şi, mai ales, unul de operă neterminată şi deci nu pot constitui parte din ansamblul imaginarului matein…(curat insectar imaginarul ăsta, cu fluturi selectaţi la casting, cu aripioare din plastic probabil, dacă ne amintim perspectiva întregitoare a lui Ovidiu Cotruş …);

                      După această curăţire a buruienilor, dăunătoare obiectivului de încapsulare a operei mateine (partea rămasă nesmulsă) în sticla zăngănitoare a balcanismului, domnul deconspiră cu mândrie juvenilă punctul de onoare al cărţuliei, redempţiunea aşteptată înfrigurat de figurile din celuloza   :

                      Dar poate cea mai provocatoare prin noutate şi diversitatea probabilităţilor de sugestie simbolică o reprezintă interpretarea propusă în capitolul “Ordinul cavalerilor mateini”. In acesta am încercat să salvăm, în ordine critic-literară, personajele şi eroii ce populează universul operei prin raportarea lor la conceptul de cavaler…

                      Acum se clarifică totul, domnul are o aplecare miloasă către vietăţi plăpânde, demne de recuperat din copaci înalţi prin apelul la pompieri, precum şi o tinereţe scăldată în turniruri imaginare, însă personajele erau salvate chiar în ticluirea mateină iar de cavaleri se zice în scrieri mai înălţate şi chiar în bloguri megieşeşti.

Masca retro a contelui

Nu am dispărut încă, dar sufăr de respiraţie întretăiată pentru tot restul vieţii. Prin urmare, balivernele, elevate sau mitocăneşti, m-au părăsit. E o anticameră.


Paul Cernat propune includerea operei mateine – pornind de la ideea lui Antoine Compagnon, a unei modernităţi reactive – în modernismul retro interbelic, formulă prin care încearcă legitimarea (cvasi)definitivă a ambiguităţii funciare a operei. Mateiu I. Caragiale este considerat antimodern în plan ideologic, dar ultramodern in planul structurii şi al limbajului artistic. Pentru Paul Cernat, elementele denunţate de Mircea Mihăieş devin astfel perfect integrabile în noua conceptualizare a câmpului literar, tonul nostalgic coexistând cu elaborarea „maniacal de riguroasă”, întoarcerea refulatului balcanic întâlnind stilul „impecabil retoric” :

Nici vorbă de poetica rudimentară a ornamentului decorativ şi prolix, a împopoţonării emfatic-metaforice, a supradeterminării gratuite, flamboiante proprii retoricii incontinente, exaltate, afective a Romantismului. Totul, de la combinaţiile lexicale savante la ritmurile frazării, la fragmentările narative cu arhitectura lor savantă de plinuri şi goluri, e programat să evoce şi să conserve ca o cutie de rezonanţă, ca un mecanism impecabil în toate articulaţiile sale (2009,90).

Criticul valorifică acea „alchimie a limbajului” căreia Mircea Mihăieş îi demască impostura romanţioasă şi sonurile stângace. Romanul matein este subsumat astfel fie sobrietăţii clasice, fie destructurării aprogramatice. Dincolo de afinităţile sau antipatiile lectoriale declarate, interpretarea divergentă a celor doi critici a zonelor de indeterminare ale operei, dar si a celor de exhibare a procedeelor, solicită explicaţii. Raportat la un anumit orizont de asteptare, anacronismul stârneşte în mod firesc refuzul, însă poate, în acelasi timp, tocmai prin disparitatea insinuată (între aşteptare şi ofertă) să amorseze surpriza (re)descoperirii. Ingredientul care salvează opera ce se supune cu nonşalanţă dispreţului, dezinteresului cititorului cablat la contemporaneitate, este autospecularitatea. Formula „roman al romanului”, aparţinând lui Matei Călinescu, surprinde aceasta trăsătură a „Crailor de Curtea-veche”.

Pe de altă parte, afirmaţia lui Mircea Mihăieş – „Ce mă irită cu adevărat e nivelul deplorabil al scriiturii” – identifică punctul nevralgic tocmai în funcţionarea mecanismului retoric pe care nu-l demontează analitic, ci îl afişează fragmentar şi ostentativ, în mostre de nereuşită, „ineptă” exprimare scriitoricească. Cum este posibil ca acelaşi mecanism să devină pentru Paul Cernat furnizor al unei „arhitecturi savante”? Textul matein, cu insistenţele şi nedeterminările sale, este pretextul desfăşurării de virtuozităţi argumentative care-şi caută eficienţa şi ingeniozitatea tocmai în domeniul saturării interpretative.

Cu alte cuvinte, elementul comun al rebeliunii lui Mircea Mihăieş şi cel al reconsiderării propuse de Paul Cernat este plasarea discursurilor acestora în confiniile criticii anterioare. Referinţa la „stilul deplorabil” implică modelul scriiturii artiste (marotă longevivă a criticii), dar şi coexistenţa contrariilor conţinută de modernismul retro permite supravieţuirea opoziţiilor stilistice şi caracteriale (recurente în analiza operei mateine). Din acest punct de vedere, elanul negator al articolului lui Mihăieş pare să fie mai util receptării operei mateine, solicitând o resituare tranşantă, şi nu doar una aproximativă care să recupereze doar paradoxurile, fără a le interoga.

Rebeliune tardivă

Premisa articolului lui Mircea Mihăieş e vehemenţa demitizantă în raport cu “titlurile preamărite în simpozioane, de cele care ocupă un loc proeminent în panteonul literelor naţionale », şi nu critica obiectivă. Victima acestui puseu demolator este opera lui Mateiu I. Caragiale, apreciată de autor în adolescenţă graţie analizelor lui Vianu, Al.George, Ion Vartic, Matei Călinescu. Această mediere a plăcerii lecturii a generat poate actualul refuz : negustând din idiolectul matein, hrănindu-se cu laude pre-digerate, Mircea Mihăieş ajunge să sufere de rebeliune tardivă.
Succesiunea de termeni străini reflecţiei, emanaţi de umori îndelung şi ineficient temperate se integrează într-o retorică a refuzului îmbufnat, infantil : « catastrofă », « deplorabil », « ţânţar urmărit cu pompa de insecticid », « prostioare cu pampon » ş.a.
Motivaţiile izbucnirii intempestive a acestei rebeliuni se ordonează treptat prin referinţele la « exclamaţiile cvasi-sexuale » ale admiratorilor, entuziasmul la o « bericică » şi la « contabilii culturali frustraţi ce juisau… ». Ceea ce deranjează este deci această erotizare a receptării obiectului estetic străin, în contextul ignorării nevoii de aclamări afectuoase a autorului articolului. Fără îndoială că aşa-numitul « cult matein » îşi are frustraţii săi (empatizare cu maestrul), absolventele de litere cu priviri galeşe, amatorii gălăgioşi, dar aceştia nu se constituie în argumente ale unei judecăţi de valoare. Ar fi nevoie de un studiu al orizontului fantasmatic al operei, al orizonturilor de aşteptare şi al tipurilor de receptare pentru a identifica coordonatele acestui cult, nu de tipologizarea infatuată a celui care se vrea exclus.
Autorul articolului se îndreaptă însă, în mod neaşteptat, spre analiza « structurii secrete » a romanului « Craii de Curtea-Veche », structură care i se volatilizează în mâini, lăsându-l descumpănit. Deşi iluminarea hermeneutică îl vizitează ( « o fi atât de secretă încât e sortit să ne rămână inaccesibilă în perpetuitate ») Mihăieş îi trânteşte uşa în nas, întorcându-se la poncifurile criticii, îmbrăţişate precoce, în adolescenţă. Demontează astfel « modernitatea » textului din perspectiva comparaţiei nefavorabile – crede autorul- cu decadenţii francezi. Cu balanţa în faţă şi spectrul sincronismului pe umăr, stabileşte soliditatea sau fragilitatea estetică în funcţie de ralierea la modelele occidentale. Comparatismul şi-a depăşit aceste limite, periodizările s-au clătinat vertiginos, criticii au scris despre afinitatea decadentă (nu ralierea anacronică la curentul literar), însă autorul, neurmărind dezbaterile, caută tenace distrugerea miturilor adolescentine.
Stilul matein e acuzat de « inepţie », inconsecvenţă, « naivitate şi artificialitate » , « romantism sentimentaloid » cu citate opulente din discursul naratorial. Faptul că există o redundanţă a mijloacelor retorice, o influenţă a (post)romantismului şi o artificialitate decadentă ar trebui dedus dintr-o analiză stilistică, condusă de acribie filologică, şi nu doar de impresii ale contemporanului încastrat într-o altă etapă de evoluţie a limbii. Distanţarea este firească, autorul îşi recunoaşte incapacitatea reconstrucţiei universului ficţional, însă generalizarea virulentă a impresiei îi este eroarea fundamentală.
Acuzele aduse mateinilor, de « orbire încăpăţânată » şi de reacţionarism (specific cititorului român profesionist, crede Mihăieş) nu poate decât să-i încânte, ca marcă a aderenţei lor conştiente şi reflexive la o evadare din  flexibilitatea,  comunicativitatea şi progresismul ( confectionate din carton)  contemporane. Cât despre « mintea înfierbântată » ce le-o atribuie ( cu semnalmente, paradoxal, în articolul de faţă), aceasta e poate semnul relecturii, căutării, documentării ( căci nu « cei care se închină de li se zdrelesc genunchii » sunt mateini) pe care autorul mărturiseşte că le-a practicat (îin raport cu opera mateină) « cândva », atunci când a scris despre « personajul Mateiu Caragiale » ( singurul pe care îl salvează de ravagiile rebeliunii). Erupţie canonică din cortegiul demitizărilor autohtone, articolul solicită cu sensibilitate exacerbată atenţia mateinilor furioşi (tocmai pentru a le înfiera verva admirativă), reuşind să fixeze un repertoriu al detractării inflamate.

Misterul “divinei ţaţe”

In capitolul “Sub pecetea tainei timide” din studiul “De la Mateiu citire…”, Barbu Cioculescu face justa observaţie a prezenţei personajului Masinca Drângeanu în toate romanele lui Mateiu, inclusiv în cel doar început, ”Soborul ţaţelor”.Ipoteza criticului, asumată cu “minimă acoperire” este că autorul “a zămislit acest personaj fără greutate în intrigă, de pasaj, ca un semn de recunoştinţă faţă de Marica. Soţia s-ar fi putut simţi flatată de a se recunoaşte, fie şi sub semnalmentele unei femei cu bogată viaţă erotică – ea fusese, până la mariaj, fată bătrână”(141).
E o cale hermeneutică inspirată criticului de imaginea serenităţii domestice de la Sionu, dătătoare de temperate avânturi scriitoriceşti, dar şi de “gerontofilia bine cunoscută” (orientare dedusă totuşi de un nespecialist, pe baza unor date lacunare, interpretate parţial).
Dincolo de faptul că orientarea sexuală în sine, mai ales atunci când iese din conformismele mulţimii , implică zone ale fiinţei ce nu au de-a face (doar) cu fiziologia , mai există şi motivaţiile extraerotice (arivismul, dorinţa de asocieri cu prestanţă ş.a.) care, încărcate cu energii libidinale pot determina alegeri în consecinţă.E o ipoteză ce necesită documentare şi prin urmare, un proiect iniţiat.

Barbu Cioculescu insistă asupra asocierii ( Masinca- Marica), invocând drept argument bârfele eternilor vecini iscoditori :
„De prisos a spune că în epocă, mariajul cu Marica fusese rău văzut în societate, se bârfise pe seama lui, câteodată chiar sub propriu-i nas.Cei ce locuiesc acum luxosul apartament de la etaj al vilei Maricăi îşi amintesc remarcile bunicilor – locuind la parter – când se scuturau cearceafurile menajului, pe ferestre. “Miroase a peşte”, spunea locatarul de la parter.Cei doi ştiau şi înfruntau opinia publică.Ce alt model ar fi putut avea « divina ţaţă » ?(142)

Dacă în istoria lui Gogu Nicolau criticul identifică « un mister absolut » şi citează dezlegarea lui Ion Vartic din « Sâmburele de cireaşă al celui din urmă senior », în cea de-a doua sugerează iar nişte deconspirări de personaje.Comisarul Daniel Zorilă ar fi bunicul patern al poetului Constant Tonegaru, »locuinţa mătuşii mele » trimite la aceea care-i destinase lui Mateiu moştenirea însuşită de tată (mătuşa Lenci). »Podul Târgului de Afară » invocat în descrierea priveliştii observate de la fereastra locuinţei mătuşii e găsit de Barbu Cioculescu în « Istoria Bucurescilor » a lui Ionnescu-Gion, în care este redată descrierea cu note macabre ( aici erau spânzuraţi condamnaţii la moarte) iar despre casa Anei Melic ni se aminteşte că Mateiu vorbise şi în corespondenţă.

In figura ministrului e notată evidenta similitudine cu Paşadia, apoi asocierea cu Alexandru Lahovary (făcută de Şerban Cioculescu), iar cea a « vorbitorului veninos » e relaţionată cu parlamentarul Barbu Delavrancea.

Ultima istorisire a conului Rache – cea care a iscat verva detectivistică şi epigonicele însăilări – îi oferă criticului o previzibilă asamblare de indicii : domniţa ar putea fi « albina », însoţitorul lui Nazone – o femeie costumată în bărbat iar finalul ar consta în deconspirarea răufăcătorilor , urmată de dispariţie, sau în avertizarea lor, cu aceeaşi consecinţă.
In opoziţie cu ideea lui Nicolae Manolescu – a romanului terminat – şi cu cea a lui Al.Călinescu a « amânării sau a ocultării romanului », Barbu Cioculescu propune o ipoteză bazată (din nou) pe surse biografice. Modelui Lenei Ceptureanu ar fi de găsit în Eliza Băicoianu, iubirea târzie a lui Mateiu, consemnată în Jurnal, cu argumentul considerat hotărâtor : « Numele de Ceptureanu vine de la localitatea Ceptura, de lânga Băicoi « (suprapunerea a fost observată şi de Alexandru Paleologu).marica-sion

E adevărat că Mateiu întocmeşte o fişă biografică a Elizei şi parcurge etapele unei cristalizări a erosului, cu aplomb adolescentin, cu retrageri şi purificări atent regizate.Dar construit de text şi reconfigurat de cititor, personajul creează în general iluzia unei psihologii umane şi a consistenţei fotografice.In cuvintele ce-l alcătuiesc regăsim frânturi existenţiale, stereotipii aparţinând tipologiilor vehiculate în epocă sau lecturilor autorului, proiecţii (în sensul psihanalitic, al elementelor refuzate în scop autoprotector), fantezii de idealizare a sinelui, resentimente, întruchipări libidinale şi alte semnificative nimicuri.

Pentru Barbu Cioculescu însă , « rămâne limpede că Mateiu I.Caragiale a început scrierea acestei povestiri având-o pe Lena Ceptureanu drept eroină, sub imboldul ardentelor sentimente ce dau bărbatului impresia că femeia de care este îndrăgostit trebuie salvată, ocrotită la pieptul său .Este ceea ce urma să facă Teodor *** într-un moment de gravă cumpănă pentru Lena.Numai că Eliza Băicoianu , în loc să-i cadă în braţe Autorului, lăsându-se salvată dintr-o legătură pe care acesta o socotea declasată, l-a evitat până la sfidare, trezindu-i furia.[…] Interesul Autorului pentru încheierea episodului ce urma să sfârşească romanul scăzu, cu fiecare deziluzie ce se adăuga, el se întoarse la cucoana Masinca – pe numele modelului Marica – lăsată de izbelişte cu « Şcoala ţaţelor »(154).

Absenţa unor minime clarificări în final, chiar cu păstrarea echivocului, îl îndeamnă pe critic să se întrebe : « Să nu ne bată gândul, meschin, ce e drept, că Autorul intrase într-un impas ? Culmea ar fi ca paragraful final, atât de poetic şi care pare sortit a pune punctul final, să nu fi fost sortit acelei întrebuinţări sau să fi aparţinut unui prim proiect ,părăsit de Autor, cu alţi comedianţi dacă nu altfel manevraţi »(154).

Să fie întoarcerea spăşită la « divina ţaţă » sensul acestui mister ?

Cioculeştii în Ţara Mateiului

Asistând la demonstraţia ironiilor tăioase şi a inutilelor aplicaţiuni etice ale tatălui în raport cu opera mateină, Barbu Cioculescu pare să fi descoperit în “De la Mateiu citire” (volum apărut la editura Bibliotheca din Târgovişte, în 2005) intimitatea fecundă a interpretului cu textul.
Sperând (cu naivitatea unui matein diletant) în dezvăluiri de pasaje necunoscute din Jurnal (văzut în splendoarea-i virgină de cei doi iluştri, Şerban Cioculescu si Panaitescu-Perpessicius), m-am trezit, de la paginile 8-9, cu plachia oedipiana şi usturoiul ştampilei ereditare, meniu obligatoriu al studiilor despre Mateiu :

“Prin naştere, ca fiu al genialului Ion Luca Caragiale, Mateiu a dobândit situaţia de neinvidiat a copiilor de mari personalităţi, postproduse ale capodoperei, de către o natură ce şi-a sleit pe alt teren virtualităţile.”

“În paragraful pe care Perpessicius nu l-a transcris pentru posteritate scria că dacă părintele prodig ar mai fi trăit, în starea de iresponsabilitate în care se afla, ar fi ajuns să recite pe la bâlciuri – cel puţin aşa îşi amintea Şerban Cioculescu, care avusese sub ochi copia integrală a Jurnalului.”

Competenţele în comparatismul genetic şi în diagnosticarea sterilităţii/fecundităţii scriitorului în funcţie de viabilitatea odraslelor tămâiate fac parte din predispoziţiile criticii noastre exersate în misterele dinastiei Caragialeştilor.Dar tot în primul capitol, ”Omul, un pas înaintea operei “, Cioculescu –fiul restabileşte echilibrul discursului critic, excluzând ideea profesionalizării programatice a scrisului matein şi, odată cu ea, spectrul sterilităţii şi cântărirea tomurilor.
Relaţia cu tatăl e în sfârşit onorabil tranşată într-un articol inclus în Anexe :”De la Ion Luca Caragiale la Mateiu şi…viceversa.’’Atrăgând atenţia asupra efectelor de autocenzură şi respectiv pitoresc prezente în amintirile Ecaterinei Logadi (Ţuschi) şi ale Cellei Delavrancea, autorul iniţiază o reinterpretare a actelor lui Mateiu în raport cu tatăl său. “Ura nestinsă şi netulburată” a fiului ar fi exprimată în Jurnal ca versiune autorizată pentru ochii posterităţii, ca act al apărării în faţa acuzelor de ratare (aduse de tată).caragiale-cu-fiul-sau2

“Conduita ignobilă a tatei” nu mai reprezintă, în bilanţul Jurnalului motivaţia eşecului existenţial , ci doar un semn al împotrivirii lui Mateiu la ineleganţa decăderii finale a lui I.L.Caragiale (în urma excesului de alcool şi tutun).Negarea părintelui întâlneşte în ”Craii…” negarea artistului (prin aluzia la schiţele pe care le-ar fi scris Pirgu), condiţie a existenţei operei fiului :

“O contestare frontală a talentului de scriitor va veni însă numai din partea lui Mateiu şi iniţiativa acestei premiere ne spune multe despre spectrul întunecat al unei ranchiune ce nu va pieri prin denutriţie.Actul negator-denigrator, în fond – are într-însul ceva de deliberare politică, dezvăluind slăbiciunea urmaşului, în temerea de a nu fi defavorabil comparat cu strălucitul despot are s-a stins.O asemenea primejdie nu e numai de moment, ea trebuie jugulată în permanenţă (p.292).”

Urmează aplicarea (la ce bun?) unui ” test obişnuit din sertarele psihologiei, care opune doua tipologii umane, în raport cantitativ-calitativ”, rezultând înt-un şir de caracterizări opozitive de genul : A – retorul , B- taciturnul ; A – căsătorie din dragoste, la cald , B – căsătorie din calcul, încheiată prin mijlocire, la momentul cuvenit ş.a.m.d.(cel puţin al doilea A e evident contestabil : Caragiale nu s-a căsatorit cu Maria Constantinescu, lucrătoare la fabrica de tutun, ci cu Alexandrina Burelly, fiica unui important arhitect ).
Faptul că Mateiu nu a fost înţeles de către tatăl său e argumentat de Cioculescu ţinând cont că al doilea “năzuia pentru fiul său la ceea ce el nu putuse realiza : o situaţie stabilă, printr-un post bugetar asigurat de o diplomă superioară (p.295).”Dar Mateiu nu face decât să evite ( cu aristocratic dispreţ, nu cu spirit sprinţar-afacerist) ceea ce şi tatăl eludează, cu aceleaşi mijloace…
Uzând de un fin aparat (mie, recunosc, recunoscut) de măsurat amploarea sentimentelor, autorul concluzionează că « Mateiu nu şi-a iubit părintele « , având mai degrabă atitudinea « unui orfan, decât a unui bastard », a « copilului care respinge ingerinţele unui străin rău inspirat ce i se dă drept tată (p.295).”Orfan, n-aş zice… Mateiu a înlăturat de fapt prezenţa stânjenitoare a mamei (compunându-şi un al doilea certificat de naştere) şi folosind numele tatălui ca portiţă de ascensiune spre funcţia de sef de cabinet sau ca pretext pentru studii heraldice.
Din acţiunile lui I.L.Caragiale, Cioculescu detectează fibra de « părinte iubitor » (referindu-se la scrisori, ajutorul în publicarea Pajerelor), dar si eroarea de interpretare în ceea ce priveşte vocaţia fiului.

E un discurs în care taţii se coalizează ca supraeu obscur si supradimensionat, mustrând fiii (Barbu si Mateiu), chiar şi atunci când le justifică elanul negator.

Incursiunea în operă, cu altă aşezată ocazie.

Mărturie mincinoasă ?

Prin iatacele seraiului a apărut  o justificată curiozitate referitoare la funcţionarul Eustaţiu Măciucescu care, în ziua de 18 iunie 1923, « la orele unsprezece înainte de amiazi”, « a subscris » la încheierea actului de căsătorie de mai jos .

Având în vedere că în document este prezentă şi adresa martorului ), un curios ar putea porni în căutarea personajului (prin documente, dacă spaţiul nu mai găzduieşte urmaşii ) si  a  menţionatei cărţi cu apetenţe distructive , că tare am vrea să o supunem unui tratament de similară virulenţă.

Am mai aflat :

Sunt vreo 10 menţionări ale lui Măciucescu în insemnarile zilnice ale lui Mateiu  ( “Agenda-Acta-Memoranda”, sursa Al.Oprea) din care una este dedicaţia pe exemplarul (oferit) din “Remember” :”Lui Eustaţiu Măciucescu, în semn de veche şi încercată amiciţie”(una asemănătoare apare si pe exemplarul din “Craii…”).

La adresa lui E.M., menţionată pe actul de căsătorie , se află acum http://www.arhivelenationale.ro/index.php?page=45 .

Măciucescu l-a împrumutat pe Mateiu de câteva ori, i-a facilitat obţinerea unui permis de călătorie, i-a înmânat premiul C.A.Rosetti ( e posibilă existenţa unei legături a lui cu S.S.R., Mateiu fiind membru până în 1930, când a demisionat).

Descoperirea zazei : Şerban Cioculescu menţionează undeva cartea contabilului (căci acesta îi era statutul la S.S.R  conform  http://rapireadinserai.blogspot.com/2008/11/omul-cu-borderouri.html ), dar unde ? Articol sau carte ? Pai avem in bibliografia mateină întocmită de Barbu Cioculescu lucrările tatălui, deci putem purcede…

Dragi mateini ,

După scotoceală şi planuri de expediţii în biblioteci îndepărtate , mi-a venit ideea întregirii solidare a unei bibliografii întocmite de Barbu Cioculescu şi redate în “Mateiu I.Caragiale –receptarea operei “,carte apărută în 2004 la editura Bibliotheca din Târgovişte.Adaug câteva studii apărute ulterior (sau neincluse din alte motive), cu gândul de a purcede şi la vânarea de articole (cu ajutor,de vă înduplecaţi).


Derşidan,Ioan,Mateiu I.Caragiale.Carnavalescul şi liturgicul operei, Bucuresti,Minerva,1997

Gheorghe, Glodeanu, Poetica misterului în opera lui Mateiu I.Caragiale, Cluj-Napoca, Dacia, 2003

Iovan,Ion,Ultimele insemnari ale lui Mateiu I.Caragiale,Bucuresti,Curtea Veche,2008

Mitchievici, Angelo, Mateiu I.Caragiale –fizionomii decadente, Bucureşti, Institutul Cultural Roman, 2008

Popescu,Dana Nicoleta,Mateiu I.Caragiale.Initiere si estetism, Excelsior Art,2005

Vartic, Ion, Clanul Caragiale, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2002.

Vianu, Ion, Investigaţii mateine, Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, 2008

Cioculescu, Barbu,De la Mateiu citire..., Târgoviste, Ed. Bibliotheca, 2005

Boldea,Iulian, Fata si reversul textului,Ed. Ardealul, Tg.Mures, 1998

Savoiu,Benone, Mateiu I.Caragiale :omul si opera ,Ars Docendi,2007