Despre odiseea unei milionare ȋn pescăruşi

 

Darul de poezie nu se caută la…metafore, dar cum primitorul era ȋntr­-o pasă vag analitică s-au iscat niscaiva impresii.

Dacă titlul şi coperta volumului “Anotimpul de păsări” mă ameninţau cu ceva convenţionalism de pastel marin, plonjarea ȋn vânătoarea de nuanţe revelatoare din interior mi-a sedat verva sarcastică. Dialogul dintre text poetic şi imagine nu se bazează ȋn volum pe vreun transfer mimetic dintr-un cod ȋn altul , ci pe un dialog aproape socratic ȋn care oferta vizuală devine pretext meditativ. De fapt, proiectul ȋnchis ȋntre justificarea introductivă şi Epilog, ȋntre un martie şi un septembrie ca repere ale  unei “odisei statice”, reprezintă o veritabilă provocare iniţiatică. Fototextualizarea irepetabilului, surprins paradoxal ȋn repetabilitatea unor dimineţi petrecute ȋn proximitatea pescăruşilor, a presupus un ochi deprins cu disecarea (auto)analitică, cu ȋncetinirea programatică a ritmului existential.

Pornind de la condiţia umană sisifică, cea care a preferat “piatra”, amânând “zborul”, asumarea imaginii pescăruşilor ca “principiu universal” implică o schimbare de paradigmă pentru eul poetic, o opţiune pentru recuzita icarică, transbordată deseori ȋn contexte inedite. Interesant este faptul că imaginarul ascensional ( aparent epuizat ca potential poetic, pierdut ȋn catahreză şi recuperat postmodernist) este readus nonşalant ȋn acest volum, până la saturaţie, sub ochii cititorului. Dar scotocind prin metafore, vom descoperi ca atribute ale zborului o simbolică factorialitate şi o serie de mărci ale unei mitologii personale redimensionate treptat: eul poetic se identifică cu imaginea unei “sperietoare de umbre”, cu unul din “dalmaţienii cu aripi dungate”, cu semnatarul unui “contract cu pescăruşii”, cu novicele care ȋntâmpină intemperii şi amintiri aşteptând “saltul transparent” din final.

Proiectul care implica iniţial o joacă cu zborul timpului ȋn culorile mării a căpătat o miză mult mai profundă, a devenit gnoză, apoi euharistie şi introvertire necesară ascensiunii ȋn oglinda cu pescăruşi, ȋnsă toate readuse cu autoironie sub semnul inerent al limitei:

“ O singură conluzie, spre sfârşitul celor 6 luni de autoexil: este vorba despre limite.                      

Limita suportabilităţii aceluiaşi peisaj, a aceluiaşi loc, limita tehnologiei, a propriei voinţe şi a propriei persoane.

Pe toate acestea, mărturisesc, nu le-am depăşit.

Sunt neschimbată (nici mai frumoasă, nici mai bună; nici mai blândă, nici mai veselă, nici mai pricepută ȋn imagine). Ba chiar mult mai iritată de identificarea propriei limite, care poate fi totodată cea a clişeului, a mediocrităţii, a derizoriului, din care ţâşnesc, când şi când, periodice scântei (niciodată când depui un efort ȋn acest sens, ci mereu aleatoriu, ȋn neaşteptate surprize).Totul e să nu capete miză. Limitele fotografiei pot fi compensate cu text. Dar cum compensezi restul?…” (Iulia Vucmanovici, “Anotimpul de păsări”, Eikon, 2017).

Melancolie chihlimbarie

Nu voi scrie despre calabalâcul postmodernist ȋncărcat ȋn poştalion, cu melanjuri, acrobaţii, variaţiuni, intertextualităţi şi alte portocale rotite ȋn aer cu dexteritate, spre delectarea cititorului erudit. Căci ele sunt deja inventariate elogios, pe bună dreptate, de pene metodic ascuţite. Nu voi scrie nici despre modele culturale, reflexe mentalitare, balcanism, trubadurism, biografism, mozaic dobrogean şi alţi topoi, căci prin multe ficţiuni călătoriră aste deşertăciuni filologice (dragi nouă până la indigestie), dar mai rar le-am găsit topite astfel, foarte departe de tehnicitate devitalizată sau aranjament cu flori ornamentale. Dar intrând ȋn zona asta, de ontologie pulsatilă, ȋn care dialogurile sau reflecţiile personajului ating un fel de stare de graţie maieutică a limbajului, ȋnseamnă să mă confrunt cu riscuri discursive pe care le eludez cu laşitate: căderea ȋn sentimentalism (hm, prejudecata căderii), analize psihologizante nerelevante (căci ce e aceea interioritatea personajului etc), ȋn tentative de pragmatică conversaţională (căci savuroase presupoziţii, deducţii şi alte alea), ȋn consideraţii de microfilosofie conjugală, parentală ş. a.m.d

Pentru că acolo unde scriitura e magistral orchestrată să evoce registre sufleteşti, atingeri infinitezimale ȋntre lumi şi ȋntâlniri providenţiale , acolo nu se poate vorbi despre…decât ȋntr-o terminologie fadă sau ȋntr-o ȋnduioşare ridicolă. Dar autorul şi-a asumat curajos toate riscurile, pe cele ale prea-puţinului  sau prea-multului unei cărţi, pe cel al poveştii de dragoste de dat la topit, pe cel al soluţiei interpretabile de către lector ȋn cheie naivă, pe cel al parodiei benigne, al scrierii (aproape) imposibile despre copii, al eufoniei care ţine ȋn hăţuri epicul  şi al ȋncrederii ȋn cititor ca “gazdă perfecta” şi ca “ochi luminos” – aşa cum ne mărturisea ȋntr-un ludic interviu. Şi cititorul?! Simţiri reci, harfe zdrobite, căci a lui nu e muzica, cel mult staţionarea fascinată ȋn chihlimbar şi ȋmpărtăşirea din frumuseţea melancolică a lumii transfigurate.

P.S.  Trecând prin “fanta detaliului”, cititorul rătăceşte pierdut ȋn tuneluri, ȋn propriile amintiri, reale sau imaginare, prin retrageri din damblaua iubirii, prin ȋntreţinerea afrodisiacă a propriilor fisuri sufleteşti ce-l atrag irepresibil pe celălalt, prin inaderenţa şi solidaritatea purificată a afecţiunii părinteşti, prin ȋmbrăţişări melodice, prin butaforia aruncată strategic peste sunetul ȋntâmplărilor, prin plonjarea letală ȋn universul fiinţei disfuncţionale, prin desfrâul refulat sentimental, prin hermeneutica gestuală a orgasmului, prin hărţile schimbătoare ale trupului iubit, prin fleacurile fundamentale, prin ȋndreptarul bulversant de transmis progeniturilor, prin diagnosticul de tristeţe autentică eronat formulat, prin sistemul lumii, necuprins şi scuipat ȋn gură, prin frici, nostalgii, obsesii şi poveşti cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, cititorul “zăcu ȋn camera lui, neprimind pe nimeni” şi tăcu.

Mateinii şi hârtia de băcănie

Ȋntruniţi acasă la Petru Comarnescu, după ȋnălţarea unui laudatio ȋn “Ultima oră” din 1 mai 1929, cei 10 admiratori (ȋn tabloul imaginar reprodus de nostalgia yankeului) cu vârste sub 25 de ani, ȋl ȋnconjurară asiduu pe maestru. Sunt gata să asiste la oficierea ritualului, să se ȋmpărtăşească din secretele laboratorului de creaţie şi, de ce nu, din plachia de sfaturi pentru tineri scriitori şi din forfecările  colegilor de breaslă. Placid, rezervat şi ȋndestulat de magnifica realizare şi succesul ei moral, maestrul le ȋndreaptă privirile spre hârtia de băcănie ȋn care au catadicsit să-i ȋmpacheteze hagialâcurile, când el oferise ȋn 1924 un zadarnic model prin publicarea nuvelei Remember (copertă neagră, titlu argintiu, fără numele autorului). Cu gândiri zburătăcite, novicii clipesc idolatru, ȋntrebările se adună şi se risipesc ȋn umbra sastisită a contelui. Nu pot pricepe daravera cu galbenul balcanic, ţigănesc al copertei, ei au venit aici pentru tainica vecernie, nu pentru o banală lipsă de stil. Prima ȋntâlnire a clubului fu astfel şi prima ne-ȋnţelegere.

Un secret şi mai multe coşmaruri cu ciorapi deşiraţi

 

Văzând pe un site Secretul Crailor de Curtea-Veche, apărut ȋn 2014, am căzut ȋn următoarele reacţii-şablon: uimire (cum de mi­­-a scăpat?!), stupoare (cum să optezi pentru un asemenea titlu?!), curiozitate (citesc tot ce  descopăr despre MJC),  

contradicţie (n-aş cumpăra vreodată o carte cu titlul ăsta, dar nu degeaba o fi un Marcel Iancu pe copertă…). Aşa au ȋnceput tribulaţiile, cu o carte ce conţine 83 de pagini despre secret şi 104 pagini de note, salvate de la marginalitate şi necitire prin trasformare ȋn text aproape autonom.

    Trec (nu fără oftaturi, căci e obsesia criticii pe care o degust aproape zilnic) peste pragul interogativ – “Este Craii de Curtea-Veche sau nu un roman?” – şi sunt ȋntâmpinată strategic cu definiţia ce-şi va ȋncâlci firele (am ȋn minte Ȋmpletitorii de ciorapi, eseul lui A.E. Baconski, autor a cărui relaţie cu opera mateină mă preocupă momentan) ȋn cele 83 de pagini, cu şi despre absconsitate: romanul, ca gen narativ, se bazează pe patru dimensiuni principale : dimensiunea demiurgică, cea problematică, dimensiunea diegetică şi, ȋn fine, cea simfonică. Asta e, revizuim naratologia, teoria romanului, chiar şi teoria muzicală, dacă tainele mateine o cer. Dar aterizarea ameţitoare ȋn celălalt poncif al criticii, relaţia tată-fiu, deşi promite o mediere providenţială (chiar dacă ȋntârziată) şi nonconformistă a certurilor familiale, devine iar mânuire arbitrară de andrele pentru ciorapii răposaţilor : prin astfel de zigzagări successive de la un termen la altul, să ne ȋnscriem pe un traseu ascendent la capătul căruia am putea ȋntrezări perechea ȋngemănată de rezolvări mulţumitoare pentru fiecare dintre ei.

                        Mă cert pentru cârcoteala constantă şi ȋntr-o clipă aflu cum funcţionează “zigzagările”:  Remember, nuvela lui MJC, devine o replica filială la Inspecţiune, a lui Ion Luca Caragiale, cerneala caracatiţei se ȋmprăştie ȋn apele tulburi ale receptării mateine şi dorinţa irepresibilă de a ȋnchide cartea e stârnită de crâmpeie cum ar fi  Cu alte cuvinte, cu cele de toate zilele, Mateiu I. Caragiale, fiul lui I.L. Caragile, ajuns la vârsta creaţiei, copiază, reia din literatura tatălui ceea ce ȋi seamănă lui mai mult, adică tocmai propria sa imagine; adică mai scrie o data nuvela Inspecţiune. Dar o scrie cum vrea el s-o scrie, cum ar fi vrut el s-o scrie, să dezvolte acest nucleu tematic…. Nenea Anghelache, travestit, e un Aubrey de Vere care se travesteşte la rândul lui ȋntr-o ”şaradă” descifrată de criticul vigilent. Răbdarea ȋmi e astfel răsplătită cu frazare somptuoasă până la supraponderabilitate, perfect utilizabilă la un concurs de parafrazari (p. 31 sau p. 60). Cum ar putea fi parafrazate calupurile nesărate de mai jos?

Probabil ca “problema mimesisului e complexă” şi “textul narativ conţine poteci ce  se bifurcă”(cu ajutor borgesian) sau…aştept propuneri.

 

Extenuarea mi-e avansată, ciorapii se deşiră  iremediabil, pe măsură ce secretul ar trebui să se ȋntrezărească, până când…apar nişte noduri cu substrat familial, modern şi uşor psihanalitic, pe care le ataşez ȋntocmai aici, ca să le desfaceţi sau ignoraţi, după bunul-plac.

Timp de aproape 5 ani a fost nevoie să chestionez zilnic tipare relaţionale, interacţiuni umane spontane, fundamente ale limbajului şi capcane ale logicii. Fără tratate ştiinţifice şi ghirlande retorice, ci trăit acut, decupat ȋn mini studii de caz şi găsit soluţii. Aşa că, dacă discursul mi-o ia razna ȋn poeticale, narcisisme şi lăfăieli subterane, nu ezit să deschid abecedarul, să recit tabla ȋnmulţirii sau să mă cert cu Manualul pentru scrierea academică (căci, da, este despre utilitatea şabloanelor, eterna-mi luptă), ca să-mi readuc creativitatea cu ghearele (de pajere, evident) pe pământ. Aşa că acum, după cartea secretoasă, mi-aş suna maestrul să-mi recorecteze recorectările, căci am coşmaruri cu diverse patologii scriitoriceşti.

 

 

 

Alte glose mateine

 

Receptarea operei mateine ȋmi pare o poveste cu critici (deveniţi personaje ȋntr­-un discurs narativizat ce le conţine idiosincrasiile, conflictele, ataşamentele…), poveste a criticii ( circulaţia locurilor comune, poziţionarea ȋn câmpul literar, presiunea ideologicului…), poveste a fascinaţiei (de la resorturile psihologice ale cultului matein, până la textualizarea lor de către pastişori, continuatori…). Tocmai de aceea interesul mă poartă astăzi nu către opera extenuată de resuscitări hermeneutice, obsedate de primatul noutăţii sub diverse formule, ci către funcţionarea maşinăriei critice, ȋn argumentele sale hrănite cu toate teoriile şi din toate domeniile cunoaşterii, dar  şi ȋn ficţiunea sa inerentă, pe care continuă să o includă ȋntr-o orgolioasă nişă ştiinţifică.

Situându-se ȋn labirintul forării detectivistice, ȋmpărtăşind cu spiritul matein o  “disponibilitate intertextuală (sau glosatorie sau interpolatorie)”- asa cum alţi critici au ȋmpărtăşit o presupusă afinitate ezoterică, estetizantă, balcanistă etc-  Cosmin Ciotloş propune situarea sub lupă a unor “detalii mateine”, deci nu o organizare monografică, ci “secundară, tacită”. Investigaţia se situează astfel sub semnul asumării câtorva riscuri, dar şi al cedării inevitabile ȋn faţa tentaţiilor unor texte pluristratificate:

N-am ȋn vedere similitudinile de atmosferă (evocate adeseori), ci pe acelea proprii, de literă, de formulă, de expresie. Recunosc că, descoperindu-le pe rând, acestea m­-au surprins şi totodată m-au pus ȋn gardă : dacă, ȋn realitate, asemenea coincidenţe sunt niste simple fapte de limbă pe care, mai entuziast decât s-ar cuveni, le dimensionez disproporţionat? N-am alt răspuns decât pe acela că, avertizat ȋn legătură cu acest pericol, m-am străduit să păstrez echilibrul, temperând elanurile grăbite şi sacrificând (cu regret, dar cu onestitate) ceea ce mi s-a părut a fi fragil sub raportul argumentelor. N-am legat cu forţa detaliile, când nu se legau firesc, le­-am mărit doar păstrându-le toată forţa poetică.

Ȋntr-adevăr, un asemenea demers care pune reflectorul pe analogii, influenţe, explicitări subterane poate ajunge ȋn impasul unei lecturi mai subiective decât şi-ar fi dorit, care etalează plinul de informaţii ca ofrandă pasionaţilor de glose mateine, dar şi ca blazon al competenţei indubitabile a criticului. Este esenţială această asumare a fascinaţiei coincidenţelor, pe care Cosmin Ciotloş ȋncearcă să o conducă când cu temperanţa unui discurs concis, care ȋmbină relectura cu informaţiile eludate de istoria literară, când cu o tehnică a citării care ȋncadrează prin sugestie “poetică” texte a căror forţă revelatoare ar trebui să fie descoperită de către cititor. Studiile de caz pleacă de la elucidarea speţei din Sub pecetea tainei… printr-o vervă judiciară care descoperă cum amatorismul detectivistic şi excelenţa ȋn “combinatorica limbajului” se ȋmbină ȋn construcţia personajului Rache, trece apoi la descoperirea unor similare vicii de procedură ȋn Remember, semnalate criticului de o serie de detalii, arondate coerenţei interne a textului sau uneia intertextuale. Această plimbare a privirii critice, ȋntre interior şi exterior, poate fi uşor sustrasă de ȋnvecinări preferenţiale, de nevoia strigentă a descoperirii asemănărilor, de aerul de familie ȋmpărtăşit firesc de anumite texte, de aleatoriu şi siluit. Ceea ce aş trece ȋn această zonă riscantă este decantarea figurii Penei sub spectrul “poftei de revanşă”, pornind de la Hortense Paciuris, sursele gesticii culinare din roman, sau identificarea de nume care se potrivesc unui profil de poet din neamul Măgurenilor. Ȋnsă depăşirea poeticii tainei ca “subterfugiu critic” pentru  a prefera valenţele parodice sau “spiritul farsor” ȋn abordarea operei,  insistenţa asupra bovarismului matein prin referinţa la literatura de mistere, sau la “stihurile la stemă” in analiza Pajerelor sunt ipoteze meritoriu susţinute şi necesare ȋn istoria deschisă a receptării. Foarte interesantă, ȋntr-o ordine strict subiectivă- mi s-a părut tentativa de reconstituire a mobilurilor furtului literar şi mai ales a reacţiilor discursive ale lui Mateiu I. Caragiale, zonă ofertantă pentru contururile unei conştiinţe literare a autorului care a fost supusă unor judecăţi contradictorii.

Reproşurile recurente cu rol autogratifiant de tipul “că acest pas nu s-a făcut”, “nu i-a fost subliniat caracterul sistematic”, “marginalizată pe nedrept”, “e nejustificată siguranţa cu care….destui critici”, “cade ȋntr-o capcană conceptuală”, “niciodată, ȋnsă, nu s-a cercetat”, “ a scăpat ȋn mod inexplicabil comparaţei”, “e greu de spus de ce…aceasta n-a fost pusă ȋn relaţie” semnalează jocul critic al unei nedumeriri ȋmbufnate ȋn raport cu limitele criticii anterioare, limite care ar reprezenta astfel oferta ȋnsuşită de autor de a­-şi asuma o ingrată victorie, situată ȋntre modestia programatică din “O carte mică, o cărticică” şi verva  hermeneutului novator din restul cărţii. Şi cum ar putea fi altfel, când cele zărite prin lupă fascinează până la nevoia de a ȋmpărtăşi totul ?

Ghidul teoretizării cuminţi cu exemplificări dintr-o doctorală rescriere a rescrierii

Cum rumeg ȋn ultimul timp teoretizări, criticări, rescrieri şi alte lemnării de catapultare ȋn comunitatea interpretativă (că, deh, vorba lui Fish, “interpretation is the only game in town”), am ȋnceput să cedez iar viciului demontării cesuleţului din cufăr şi , de ce nu, a jucărelelor critice de orice fel (ei, cu vârsta am mai rafinat procedura, adică am revenit la retorica aristoteliană 🙂 ).

Iată o versiune cuminte, organizată, informată şi necesară ca tematică, având ȋn vedere “deficienţa bibliografică” ȋn această zonă a cercetării româneşti:

• Cum facem prezentul studiu indispensabil : actualitatea temei rescrierii + importanţa noţiunii din vechime ȋn prezent + centralitate ȋn perioada actuală +export ȋn diverse arte → validarea propriului demers (vezi poza);
• Acum să operaţionalizăm şi conceptul: prin argumente ale autorităţii ( Christian Moraru, Matei Călinescu, Gerard Genette, Liedeke Plate, Douwe Foukkema şi mulţi alţii) + cocktailul personal (paradoxurile rescrierii- ambivalentă şi oximoronică) cu citări extensive şi o uşoară amendare a transtextualitaţii teoretizate de Genette (introducerea funcţiei hipertextuale, pentru a include sugestii din modelul  lui Moraru, referitoare la raportul dintre socio-politic şi literar ȋn rescriere) + zborul teoriei la distanţa convenabilă ȋn raport cu planeitatea textelor alese ( 5- Ion Eremia, Gulliver ȋn ţara mincinoşilor, Mircea Horia Simionescu, Redingota, Mihai Zamfir, Educaţie târzie, Gheorghe Crăciun, Puppa russa, Matei Vişniec, Domnul K eliberat);
• Ce am obţinut: analiza textelor, consecventă premisei că “rescrierile româneşti nu funcţionează subversive, ci reprezintă un detur, o distragere a cenzurii , pentru a lansa, prin ricoşeu, o lovitură la adresa ideologiei comuniste”, nu ȋmbrăţişează cu intrepiditate (probabil fatală) relaţiile in(fidele) dintre hipotext şi hypertext, nu staţionează la umbra detaliului semnificativ, nu plonjează ȋn ameţitoare deconstrucţii, ci recuperează pentru istoria literară informaţii eludate, aduce ȋn joc concept necesare, deschizându-i arena pentru revizitări.

Tirania privirii

Nostalgia  reflectării

                     Costisitoare şi infidele la început, oglinzile au traversat etape de fabricare şi transformare a procesului de producţie care le-au adus la multitudinea de forme şi întrebuinţări de astăzi. Făcute în antichitate din aliaj de aramă şi cositor sau aur, argint, obsidian, ele şi-au îmbunătăţit calitatea reflectării odată cu perfecţionarea obţinerii unei sticle plate, subţiri şi deschise la culoare în Evul Mediu. In această istorie a unui obiect neliniştitor, Sabine Melchior Bonnet[1] surprinde relaţia subiectului cu propria reflecţie, implicând construcţia unei identităţi şi în final a disipării ei anamorfozate. Autoarea evocă ideea de imitaţie înşelătoare a imaginii reflectate, dar şi pe cea a sursei revelatorii, a unei cunoaşteri enigmatice plasate în oglinda antichităţii.

                     Simbolistica spirituală a oglinzii, cultivată de Evul Mediu pleacă de la ideea răsfrangerii divinităţii in chipul uman, reflectarea implicând astfel o cale spre cunoaşterea lui Dumnezeu,  în perioada umanistă accentul mutându-se pe orgoliul afirmării individuale, pe ipostaza omului ca subiect si obiect al oglindirii. Se trece apoi de la oglinda morală, a curtoaziei şi a bunelor maniere din perioada clasică, accentuând un « narcisism colectiv », la punerile în scenă ale identităţii ce favorizează artificiul şi derealizeză subiectul în figura simptomatică a dandy-ului. În secolul al XX-lea relaţia individului cu reflexia lui devine conflictuală, generând dedublarea, alienarea şi revelaţia unor identităţi multiple, deseori ireconciliabile.

                     Riscurile reflectării, devenite evidente pentru omul contemporan, pleacă de la relaţia subiect-obiect, dintre un înlăuntru şi un înafară, spaţiu ambiguu în care se inserează iluzia asemănării sau a deformării, apariţia demonilor interiori, autodelectarea, performarea exploratorie, conformarea la standarde construite mediatic…

                    Oglinzile trecutului reprezentau, alături de privirea celuilalt, singurele spaţii de confruntare cu propria imagine, în timp ce în contemporaneitate indivizii îşi multiplică fotografic chipurile, risipindu-le apoi în agonalul virtual, în profiluri, cronologii, comunităţi care să le acorde vizibilitate şi reacţii. Miza nu mai este aceea a  autocunoaşterii, a reflecţiei problematizante asupra lumii din oglindă, ci a proiecţiei ajustate tehnic, idealizate scenografic şi expulzate prolific în anarhia facebookului.

Noua oglindă (virtuală)

                       Privirea din oglindă e scrutătoare, vivace, ea se mişcă o dată cu trupul pe care-l contemplă şi pe care nu-l poate fixa nicicând într-un imobilism perfect. Inlocuită cu ecranul, oglinda pierde această potenţialitate, acest mister şi devine alegere a ipostazei, a rolului, a gesticii , care ar putea promova o identitate. Din figura mişcătoare şi complexă, privirea alege un crâmpei pe care-l înregistrează triumfal şi-l livrează apoi utilizatorilor facebookului, ca pe o ofrandă a siguranţei de sine, a narcisismului jovial şi autogratifiant.

                       Teodor Baconski[2] deplânge apariţia unui « lumpen proletariat al vedetismului », « voioarismul generalizat », « iresponsabilitatea funciară », « identitatea falsificată », ‘universalitatea emotiilor umane şablonizate ». Demonii facebookului sunt plasaţi în ograda noului tip uman, ‘arivistul semi-urbanizat, necioplit şi agresiv din pricina complexului său de inferioritate », în timp ce utopia dominanţei culturii înalte este emanată de discursul autorului cu un autoritarism sarcastic ce se doreşte exclusiv validat. Riscurile judecăţii de tipul high vs low culture sunt deja cunoscute, unilateralitatea si generalizarea propriei viziuni, secondate de argumente academice, nu pot ţine loc de analiză cu instrumentar adecvat obiectului ,ȋn locul judecăţilor  de valoare fondate pe argumenteale autorităţii.

                         Faptul că identitatea se construieşte diferit nu implică ideea falsităţii ei, decât in ordinea pragmatică a valorificării datelor din buletin. Epurarea imprefecţiunilor, automăgulirea prin mania selfie-ului ar putea reprezenta noul « stadiu al ecranelor » în construcţia identităţii, o replică la teoria lacaniană, aşa cum remarca Serge Tisseron[3].

Tirania privirii

                            Fiecare imagine, captată fotografic şi postată, conţine informaţie utilizată în sedimentarea identitară, însă rămâne întrebarea cum capătă sens această cumulare infinită. Contemporaneitatea refuză ideea eului suveran, inchis în propria-i esenţă ca într-o citadelă care-l apără de precaritatea existenţei, abstracţionism descartian, subminat în secolul al XIX-lea, cum observă Joseph Dunne[4]. Eul mistificat, alienat, demascat de marxism şi psihanaliză, se cere ulterior regăsit prin autoanaliză sau demers terapeutic, spre a fi in secolul al XX-lea transformat în mediu de manifestare a jocului predeterminat al limbajului sau în produsul practicilor sociale dominante. Descentrarea eului, dispersarea lui duce la o căutare reînnoită a esenţei, dar printr-o paradoxală cedare în faţa deposedării, prin construcţia în relaţionare şi diferenţiere, în exhibiţionism vizual, în transformarea intimităţii.

                             A te defini în raport cu o privire inseamnă a te ajusta treptat la străfulgerările ei libidinale, dar şi la întunecatele ei sentinţe.Înseamnă a-i anticipa clipirile mulţumite, a le provoca pentru a deveni obiectul ei de sastisită contemplare, crezând că devii un subiect împănat cu valoare. Traseul de la privire la imaginea postată pentru a o încânta şi a-i stimula reacţiile admirative (like-uri, emoticoane, comentarii etc) conţine deci o anticipare a aspiraţiilor celuilalt, pe baza căreia este captată la început imaginea. Această captare iniţială selectează zone corporale considerate cu potenţial gratifiant pentru privirea tiranică, lumini şi umbre care transmit melancolii, senzualităţi sau fruste emoţii umane, mimate în raport cu sine, atunci când e vorba de selfie sau în raport cu celălalt…Doar o imagine obţinută fără ştirea celui surprins poate eluda această înscenare rapidă a propriei  identităţi , somată să se înghesuie expresiv şi măgulitor într-o imagine, apoi în alta….

                             Joseph Dunne prezintă procesul construcţiei eului ca fiind bazat în primul rând nu pe reflexivitate, ci pe confirmare în raport  cu ceilalţi, mediată de un discurs descriptiv, validant, care-i oferă iniţial copilului ceea ce încă nu poate cunoaşte. Sedimentarea amintirilor propriilor acţiuni şi reacţii la acestea generează o naraţiune identitară ce implică situarea într-un spaţiu moral şi într-o perspectivă unitară.

                             Coerenţa poveştii este cea care oferă astfel o identitate hrănită cu explicaţii, justificări şi….imagini. Oglinda facebookului aduce validări unui eu cu o infantilitate permanentizată, care-si compune obsedant o poveste vizuală, trasându-şi drumurile prin labirintul urban, prin restaurante, malluri, destinaţii turistice, evenimente culturale, schitându­-şi un pseudoscenariu iniţiatic, vidat de semnificaţii gnoseologice. Absenţa autoanalizei, gestica grandilocventă sau provocatoare lasă toate aceste cărări neasumate identitar, călătorul parcurgându-le parcă în transă, cu simţurile amorţite, dar cu ochii măriţi, în căutare de posturi care să îmblânzească tirania privirii celuilalt. Are această căutare inconştientă a sensului legitimat ( în raport cu o lume în mare parte necunoscută, listată hiperbolic) nevoie de o judecată intransigentă, de un blam în raport cu o moralitate vetustă ? Fără îndoială că nu…., însă o cartografiere a modului de constituire a poveştilor vizuale, de exhibare şi şablonizare a intimităţii ar fi necesară pentru a demasca fantomatica privire care, însetată de imaginile noastre, ne conformează la fanteziile sale pe care credem că le anticipăm. Nu cumva tirania privirii ne-ar apărea atunci ca o tiranie a oglindirii ?!

[1] Sabine Melchior-Bonnet, Istoria oglinzii, trad. de Luminiţa Brăileanu, Bucureşti, Univers, 2000.

[2] Teodor Baconschi, Facebook. Fabrica de narcisism, Bucureşti, Humanitas, 2015.

[3] Serge Tisseron, Lumea virtuală.Avataruri şi fantome, trad. de Alina Bodnaru, Editura Trei, 2013, p. 31.

[4] Joseph Dunne, „Beyond Sovereignty and Deconstruction: The Storied Self,” in Philosophy and Social Criticism, vol. 21, nr. 5-6, 1995.

crâmpei

Pe urmele afiliaţilor la clubul matein, ajung iar la Taşcu Gheorghiu (of, crâmpeie, niciun filon mai acătării) şi la una din traducerile sale din Sabatier, cu prinţul ivit din spălătura de cuvinte.

Maestrul şi studenta ȋnlăcrimată

Pe urmele  fascinaţiei ȋncă nedesluşite a lui Ion Barbu pentru scriptura mateină, scotocesc  printre “filele inedite” primite de Sorin Popescu de la văduva poetului şi găsesc melodrama de mai jos, ȋn care scrisoarea mişcătoare a amantei se loveşte de obtuzitatea vindicativă a soţiei. Maestrul pe  catafalc şi epistolele curg, superfluu, ȋn “ȋnfriguratul burg”.

O furie…epistolară

Ei, da, eterna reȋntoarcere la mateine, cu o scrisoare mustind de pandalii legate cu sfori groase, vendeta etalată metodic şi provocator, pentru a reveni bulversant la o placidă curtoazie.Terţa persoană la care se referă e nimeni altul decât foiletonistul ce-i mătrăşise capodopera ca “monument de snobism” şi care primise de la văduva lui Zarifopol câteva manuscrise ale ignobilului tată al lui MJC. Pentru că nu le primeşte ȋnapoi, snobul e gata să le distrugă ȋn fantezii revanşarde, căci fuseseră atinse, deci “leprozate”(formularea tertei persoane) de criticul imun la vraja “valsului voluptos” ce se cântase la moartea Crailor.