A existat un decadentism românesc?

Marcate de obsesia sincronizării, secondată în permanenţă de nostalgiile autohtoniste, teoretizările româneşti ale curentelor literare de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea perpetuează confuziile prezente in critica occidentală, adaptându-le evoluţiei uşor atipice (sau paradoxale, în termenii lui Sorin Alexandrescu) a culturii române.

Alexandru Macedonski îşi începe articolul „Poezia viitorului” integrându-i pe Baudelaire, Maeterlinck, Mallarmé, Joséphin Péladan, Moreas în mişcarea simbolistă contemporană, numită şi „decadentism sau cum se va voi”. Confuzia terminologică nu pare să fie un refuz al artistului de a-şi apropria etichete limitative, din moment ce autorul teoretizează unul din termeni, cel favorizat de istoria literară ca fiind mai puţin încărcat de conotaţii negative. Simbolismul reprezintă astfel separarea clară a poeziei de proză, respingerea „elocvenţei vulgare”, a „succeselor de bâlci ale antitezei”, o „aristocraţie” artistică rezultată din ”ascensionarea spre ideal” . De altfel, Macedonski menţionează în articolul „În pragul secolului” termenii „neoromantism, idealism sau altfel” ca fiind mai adecvaţi acestei direcţii, în care influenţa simbolistă reprezintă doar un ingredient. Aristocratizarea expresiei reprezintă de fapt filonul decadent, utilizat din afinitate, şi în afara teoretizărilor sterile, de Mateiu I.Caragiale , la începutul secolului al XX-lea.

În „Sufletul nou în poezie”, Ovid Densusianu face un istoric al mişcării simboliste pornind din 1882 şi arătând că „numele de «decadent», înfrăţit cu acela de «deliquescent» a fost aruncat de câţiva răuvoitori” provocând o reacţie negativă a publicului. Urmările acestei suprapuneri terminologice sunt extrem de grave în viziunea lui Densusianu, în măsura în care contaminează simbolismul cu „diformitatea sufletească”, „extravaganţa”, „cultul pentru ce e anormal, pervertit, satanic”. Resuscitând discursul degeneraţionist, autorul afirmă că această confuzie nu mai este actuală în Franţa (când de fapt ea a continuat să funcţioneze), ci doar la noi, datorită atitudinii ostile faţă de mişcarea simbolistă. Este adevărat că inovaţia simbolistă nu putea fi receptată cu entuziasm unanim în epocă, cu atât mai puţin putea fi sesizată poetica decadentă, în condiţiile în care această problematică continuă să fie contradictorie şi în prezent. Pentru Densusianu disocierea era însă clară şi defavorabilă blamatului decadentism: 
„ Ce însemnează însă a fi decadent ?Desigur că nu altceva decât a fi lipsit de vigoare, a nu mai avea energia care-ţi dă putinţa să-ţi tai singur drumuri nouă, a trăi din ce ai moştenit de la alţii. Şi dacă este vorba de literatură, unde oare trebuie căutaţi adevăraţii decadenţi dacă nu printre cei care au continuat ori mai continuă să ia apărarea tuturor curentelor compromise, să glorifice toate vechiturile literare?Decadenţi erau poetastrii francezi în genul lui Delille, decadenţi erau atâţi întârziaţi de pe la 1860 care repetau locurile comune ale romantismului – şi la noi decadenţi sunt toţi care înşiră versuri în felul doinelor lui Alecsandri ori caută să reproducă tiparul eminescian”.
Dacă blazarea rafinată sau nostalgica revizitare a literaturilor unor perioade asociate declinului reprezintă trăsături evidente ale decadentismului, exemplele menţionate de autor în final certifică identificarea eronată a acestuia cu epigonismul şi în general cu literatura minoră ( ignorând contestabilitatea termenului) a oricărei epoci.

Barbu Fundoianu demască la modul aluziv această confuzie terminologică în articolul „Decadenţa: un capitol din istoria simbolismului”, în care numeşte autorii ce au contribuit în mod esenţial la definirea mişcării: Gustave Kahn, Anatole Baju, D. Nisard , Verlaine, Huysmans, Nordau, Nietzsche, Remy de Gourmont. Fundoianu consideră că „istoria cuvântului «decadent» aplicată simbolismului e de pură psihologie”, fiindcă simboliştii au acceptat confuzia, paradoxal, tocmai din dorinţa de a se afirma ca „un capăt de civilizaţie, treapta de rafinare ultimă, aristocraţia supremă, agonia”, fără a bănui „urmaşa în linia directă, masculină, literatura proapătă şi clară a lui Francis Jammes , a lui André Gide” . Concluzia autorului este că această identificare a premiselor cu efectele este firească , justificarea logică deformând de cele mai multe ori intenţia.

În 1913 Gheorghe Savul publică un studiu intitulat „Despre micul curent literar decadent de la noi şi îndeosebi despre poezia D-lui Ioan Minulescu” în care încearcă, dincolo de definirea şi periodizarea curentului, analiza genezei sociale şi condamnarea etică şi estetică a acestuia. Implicând „o mai mică valoare estetică”, precum şi o literatură cu un cuprins sufletesc – implicit şi stilul de o consideraţie predominantă – rar, ciudat, morbid”, decadentismul e asociat de autor cu
„…intelectualii clasei de mijloc care visează boeria lor şi anume nu o boerie înaltă, ci una degenerată de viaţa plăcută şi rafinată pe care ei o înţeleg mai bine, ca nişte oameni cu idealuri egoiste”.
Este justificată astfel preluarea modelului francez, evidentă mai ales la colaboratorii revistei „Viaţa nouă”, dar şi, anterior, la Alexandru Macedonski, Savul mergând până la disocierea a „patru mici perioade”: 1883-1885 (posteminescianism), 1895-1902 (atenţie parţială acordată decadentismului), 1902-1906 (dezinteres faţă de acest curent), 1906-prezent (influenţă crescută). Sunt evidenţiate şi alte trăsături ale decadentismului, cum ar fi exotismul, falsa aristocraţie, formalismul, obscuritatea, bovarismul, tema senzualităţii şi cea a morţii, lirismul, autorul concluzionând că „din punctul de vedere al literaturilor străine, decadentismul nostru […] se apropie de zero”.
Important mai degrabă prin interesul acordat temei, decât prin modalitatea de abordare sau prin disocierile rezultate, studiul lui Gheorghe Savul e emblematic pentru o direcţie critică ce a perpetuat stereotipiile discursului degeneraţionist şi a impus cu o pedanterie didactică preeminenţa poeticii simboliste, în urma unor contestabile cartografieri ale domeniului literar în zone minore şi majore, marcate de degenerare sau hrănite de vitalitate.

Reversul decadent al modernismului

Citindu-l pe domnul şi aflând de preocupările-i moderniste (dar cu un mărturisit filon decadent) mă ambalez cu o tentativă de discriminare a termenilor (eşuată, evident, semn de echilibru sau de decadenţă?), cu necesare referinţe nietzscheene.

Afirmaţia lui Friedrich Nietzsche din “Cazul Wagner” ( Bucureşi: Ed.muzicală, 1983 ) – „…nimic nu e mai modern ca această morbiditate generalizată”-  ne solicită o abordare mai atentă a carierei semantice a unei relaţii încă neclare : cea dintre decadentism şi modernism. Trecerea unor termeni periodizanţi de la sensurile figurate, cu puternice conotaţii negative sau pozitive presupune, după Matei Călinescu, parcurgerea unui proces de istoricizare în urma căruia este posibilă sistematizarea conceptuală şi relativizarea.
In ceea ce priveşte relaţia menţionată, ea pare să debuteze cu o suprapunere a termenilor (decadent = modern) datorată referinţei amândurora la o contemporaneitate aflată în plină efervescenţă ideatică. Viziunea nietzscheană asupra decadenţei ne poate salva din reducţionismul constitutiv celor două tipuri discursive care valorizează in epocă fenomenul decadent: filiera teoriilor degenerării, conţinând blamarea fenomenului pe baze considerate ştiinţifice şi cea a atitudinii bipolare (combinând aderenţa şi respingerea ) venind din cadrul câmpului artistic.
Suprapunerea termenilor sugerată de afirmaţia lui Nietzsche se integrează unei dialectici în care decadenţa se opune organicităţii vieţii, amândouă regăsindu-se în experienţa filosofului capabil de răsturnări de perspectivă. Această atitudine este esenţială pentru reevaluarea conceptuală, dincolo de aproximările stilului decadenţei în termeni asemănători cu cei ai lui Paul Bourget :   „La fel ca Wagner, sunt un copil al acestei epoci, adică un decadent , cu deosebirea că mi-am dat seama şi că m-am pus în gardă” (p.32). 
Decadenţa va părăsi ulterior suprapunerea cu modernitatea sau cu modernismul , pe măsură ce ultimii doi termeni se vor specializa semantic, dar şi ca efect al decupajului net al istoriei literare care va accepta în cele din urmă să o includă în anticamera cu precursori ai modernismului secolului al XX-lea.
Într-o altă direcţie, a fost valorizată capacitatea iradiantă a decadentismului, susţinându-se o unitate tematică şi stilistică care se prelungeşte singular până în anii 30’ ai secolului al XX-lea sau chiar într-o ciclicitate fin de siécle care, deşi pare să legitimeze fenomenul, nu face decât să dilueze semantic termenul, printr-o vânătoare de trăsături specifice, care nu mai ţine cont de convenţii şi stiluri, focalizând doar elementul tematic:
„Although elements of decadence can be found in literary works of all periods, decadence is essentially a modern movement. It has its roots in the romantic movement of the early nineteenth century, and it flowered in the last two decades of that century; but it did not, as some say, wither and die in the twentieth. On the contrary, precisely because it expresses a malaise that commonly pervades both life and art at the end of a century, it would be remarkable if decadence were not even more pervasive in life and art at the end of a millenium” (Thomas Reed Whissen, The Devil’s Advocate: Decadence in Modern Literature, New York : Greenwood Press, 1989) .
Această afinitate cu fenomenul decadent se manifestă uneori în discursul critic prin augmentarea importanţei lui şi prin suprapunerea accepţiunii generale, culturale (decadenţa) cu cea specializată la sfera literară şi artistică (decadentismul) sau prin proiectarea lui paradoxală  in acelaşi  discurs degeneraţionist care-i iniţiase blamarea.

Monolog

… nu ştia profesorul sastisit când mi-a solicitat un interviu imaginar că fără jenă eu o să produc Unicul interviu al lui Mateiu I. Caragiale, acordat obscurului jurnalist Radu ***şi transcris la asfintit de fiica acestuia iertare mateinilor si că aruncându-l la coş m-a sunat proprietarul pubelei şi m-a intrebat dacă e real am căzut în jocurile epigonice detestate cu toată ironia mă enervez cu un user-friendly guide al lui Tyson care împachetează teoria literară în hârtie colorată cu motive geometrice sub pretextul şansei tuturor la manipulări discursive şi cu motivaţia înduioşătoare şi naivă că theory can help us learn to see ourselves and our world in valuable new ways sau cu axiomatice reflecţii ale pedagogului de ceară the more we experience in life, the more we are capable of experiencing in literature liniştea revine din două direcţii articolul lui Fish şi roaba cu pdf-uri de la unicorn…

Scrisoare către unicorn

Stilul epistolar, cu retorica lui grandilocventă, agramată şi intimizantă până la epidermic nu intră în repertoriul exerciţiilor mele de stil. Dar excepţia de acum are o notabilă importanţă în mlădierile sufleteşti şi atunci trebuie marcată, cu mirare şi mulţumire faţă de cel care a generat-o.

 Unicornule,

Indiferent care îţi e vijelioasa natură nevirtualizată (a cărei parţială cunoaştere o trec aici sub tăcere, pentru că aşa ai dorit) vreau să ştiu doar că ai avut inspirata nesăbuinţă de a trimite spre ţinuturile-mi nisipoase niste cărţi ce vor provoca fără îndoială revizuiri de proiecte, stupefacţii şi deconstrucţii. Nu e doar click-ul unui mouse, aşa cum spuneai, ci o alegere pe care altcineva nu ar fi făcut-o, integrându-se  în picoteala unui dezinteres firesc faţă de vagile aspiraţii ale necunoscuţilor. Valoarea gestului e pentru mine dublă : ofertă nesperată de energie elanului studios şi curiozităţii febrile, dar şi licărire de boierească generozitate.

 C.

Custode al unui discurs şablonard

“Custode al unui discurs”, aceasta e definiţia dată de Terry Eagleton teoreticianului literaturii, criticului, profesorului… Nu furnizor al unei doctrine, hermeneut sau măcar lector ingrat, ci vanitos, şablonard promotor al normelor de ordonare a operelor şi cuvintelor.

Dacă “aparenta sa generozitate [a criticii] la nivelul semnificatului este egalată numai de intoleranţa la nivelul semnificantului”(232), aceasta înseamnă pentru Eagleton acumularea unei puteri nu lipsite de ameninţări. Extinderea nelimitată a discursului critic, sugerând posibilitatea substituirii şi chiar a arbitrariului a generat necesitatea protecţiei prin rigoare şi prin alte câteva ingrediente fatale :

“Ea [critica] a crezut că, dacă adaugă un strop judicios de analiză istorică sau dacă înghite o doză de structuralism care nu dă dependenţă dincolo, ar putea exploata aceste abordări altfel străine ei, pentru a-şi prelungi propriul capital spiritual pe cale de dispariţie. Cu toate acestea, situaţia s-a răsturnat acum. Căci nu te poţi angaja într-o analiză istorică a literaturii fără să recunoşti  faptul că literatura însăşi este o invenţie istorică de dată recentă; nu poţi opera cu instrumente structuraliste asupra Paradisului pierdut fără să recunoşti că exact aceleaşi instrumente pot fi folosite şi pentru Daily Mirror. Critica se poate susţine astfel numai cu riscul de a-şi pierde obiectul definitoriu; are alternativa de neinvidiat de a-l sugruma şi sufoca. Dacă teoria literară îşi împinge prea departe propriile implicaţii, atunci îşi demonstrează singură inexistenţa. Aş sugera că acesta este cel mai bun lucru pe care ea îl poate face “(233-234).

Conştientizarea caracterului iluzoriu şi recuperarea unor  “concepte valoroase” (situate de autor la confluenţa dintre retorica tradiţională şi deconstructivism, feminism, structuralism ş.a.), propuse de Eagleton, reprezintă o salvare la fel de discutabilă. În primul rând, golurile conceptuale ale diverselor teorii sunt pradă unei critici facile, din moment ce ele îşi semnalează prezenţa ca fundamente ale altor teorii care-şi propun să analizeze exact teritoriile eludate de primele. Analiza comparativă devine astfel o banală suprapunere de problematici, din perspectiva unui prezent care consideră că a extenuat filonul teoretic.

Recuperarea selectivă pune şi ea problema ghiveciului conceptual, a competenţei parţiale, confuze, dar şi a transformării obiectului literar (la fel de iluzoriu !) în maşinărie construită exclusiv pentru a fi demontată simultan, din direcţii opuse, cu efectul trivial al înşiruirii de piese pe caldarâm.

Despre ce mai e vorba?

Babilonie cotidiană, solicitări reale sau construite (dintr-un fatal perfecţionism), hârtii, hârtii, extenuare de bătălie pierdută.Fiindcă toate acestea nu au ce căuta aici şi fiindcă ele nu mai permit fiinţei să se recompună prin lectură şi zacere, tăcerea s-a instaurat autarhic.

Dar cineva s-a oferit să-mi facă rost de nişte cărti (o să-i dedic un text de mirare şi mulţumire), schimb pasional mailuri cu simpatici amazoni şi amazoane, care mă trimit de la un link la altul, îmi inventez rude în ţări luminate, în care poştasul zâmbitor îţi aduce coletul cu used books on theory and criticism.

Deocamdată, privesc « Ultimele insemnări ale lui M.C. … », unul din cele două exemplare ajunse în metropola-mi de la Pontul Euxin, gândindu-mă la primul cumpărător, un venerabil bibliofil care a descoperit cartea într-o librărie pentru copii. La « Humanitas », mutată la « Casa modei », printre cârpe franjurate şi metale răsucite, vânzătorul îmi oferă mândru un DSM (« biblia » psihiatrilor, cum o numeşte), doar pentru că cerusemn o carte despre agresivitate.Mă apăr luând « literele » în braţe şi îmi povesteşte despre retururi şi republicări. Cam despre asta e vorba.

Despre cărţi, în poncifuri necesare

Alexandru, caligraful pasionat al unei intraductibile „désoeuvrement”, mă invită să răspund chestionarului zăpăcitor de mai jos. Mă grăbesc mai întâi să-i mulţumesc pentru că mi-a împărtăşit din căutările sale bibliografice în sfera criticii genetice,  gest preţios (aşa cum i-am spus) în lumea mea,  care n-a auzit vreodată de generozitatea minţii.
Cum sunt într-o şcolărească elaborare de lucrărele ce trebuie predate pentru o firească evaluare, dar şi de cuvinţele potrivite de înghiţit pentru alţii, există riscul să răspund cam nervos şi în răspăr.

1. Care este cea mai bună carte citită de tine?

Cea mai bună carte e o inexistentă mixtură de ingrediente textuale, furate din câteva lecturi privilegiate de întânplare.

2. Ai făcut cadou cărţi?

Am oferit cărţi, bazându-mă iniţial pe o superficială, dar generoasă apreciere a preferinţelor primitorilor, ajungând să renunţ la acest obicei (cu o excepţie notabilă, atunci când e vorba de unul din părinţi) pentru că nu generam decât regretul pentru alte minunate cadouri.

3. Care este viitorul literaturii?

E reconfortare, terapeutică, utilitate imediată, basm cu distribuţie variabilă, persuasiune publicitară. Dincoace de carnaval, nostalgici ai esenţelor, bibliofili, frustraţi superiori, experimentalişti şi alţi raliaţi ai unei luminoase subterane îşi vor perpetua,  sper,  căutarea autentică a literarului (acesta e mai degrabă prezentul,  dar chiar nu-mi place să gândesc în termeni de s.f.).  Ştiu că această dualitate e reductivă,  dar fără incizie precisă (şi ascunsă de ochii tribunalului relativiştilor ) mi-e teamă că vom opera un sucombat ( sau o sucombată?!).

4.   În ce limbi ai citit cărţi?

Citesc în limba maternă,  într-o parte din limbile studiate la şcoală şi chiar în limbi de care nu am habar (terminologia zisă ştiinţifică e uneori uşor decriptabilă,  restul e contribuţia lectorului).

5.   Ce cărţi “celebre” nu ţi-au plăcut?

Deseori evit din snobism cărţile celebre ale momentului,  până la momentul când li se mai diluează celebritatea (din fericire,  în adolescenţă,  celebritatea multora o aflam după lectură). Intr-o perioadă zbuciumată, nu m-am putut acomoda cu „Poezie şi adevăr” a lui Goethe sau cu vreun Balzac,  aşa cum mai recent am avut o aversiune pentru romanesc în general, resimţind de la primele rânduri o supărătoare convenţie.  Acum am dat în patima recitirilor şi a descoperirilor infantile.

6. Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?

Tipul şi calitatea notiţelor variază în functie de carte. Un roman citit la întâmplare, cu bucurii nebănuite, va scăpa de observaţii scrise,  însă altul revăzut sau citit doar din curiozitate vor beneficia de scurte sau extinse notaţii. In zona nonficţionalului, bântuiala frecventă şi selectivă solicită imperios prezenţa creionului.

8.  Cam cîte cărţi ai citit pînă acum?

Am simţit fiorul acestei întrebări adolescentine, exacerbându-l până la disperarea unui stigmat al inculturii pe care îl zăream ori de câte ori dădeam peste o carte necitită. Acum ştiu că pot doar atenta la biblioteca imaginară, cucerind parţial zone pe care le pierd cu timpul şi o iau de la capăt.

Mă opresc momentan, ca să-mi fac lecţiile, dar voi reveni negreşit pentru restul întrebărilor.

Îl poftesc până atunci pe mulliganoglu să iasă din zacere, tacere, iar pe El Desdichado să îşi uite puţin gerontofilia,  pentru a răspunde,  dacă doresc,  la acest chestionar.

Revin, deşi nu am finalizat nimic, documentare insuficentă, şabloane insuportabile.

9. Ce ţară a produs cea mai buna literatură?

Nu mai sunt la modă naţionalismele, aşa că m-aş hazarda să numesc o ţară, dar  nu am preferinţe atât de restrictive. Am trecut prin perioada rusă în liceu, tot atunci a început cea franceză (care va continua până la obştescul meu sfârşit, dar cu omisiuni de genul Bruckner, relaxări de genul Pennac sau degustări repetate ale lui Giraudoux, Michel de Ghelderode, Barbey d’Aurevilly ş.a.) şi cea germană cu H. Hesse ,Thomas Mann, Ernst Jünger parcă), urmând apoi o lărgire treptată de orizont…

10.  Cu ce cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?

Nu ader la teoria „poveştii de adormit copilul”(gândurile de după sunt suprimate astfel în beneficiul unor somnoroase bâiguieli), dar este adevărat că nu îmi rezerv pentru seară tratate sau studii pretenţioase ci mai degrabă simple bucăţele rămase de peste zi. Vremurile când seara începea adevărata existenţă, cea livrescă, au apus, lăsând în urmă alte degradate strategii.

11.   Ce înseamnă cărţile pentru tine?

Răspunsul poate fi egalat cu o cucernică tăcere sau cu o peroraţie dezlânată, din care ar trebui să reiasă savorile, refuzurile şi mistificările.

12. Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?

Am achiziţionat acum ceva ani o istorie a mobilierului care mi s-a părut scumpă în raport cu ciudăţenia nevoii mele de a o achiziţiona, iar de curând o accesibilă (dar „scumpă” într-o altă ordine) ediţie Mateiu I.Caragiale, „Opere” (1936).

13.  Care este cel mai tare final la o carte citită?

Unul printre multe altele : „Când îl ajung flăcările, în sfârşit, râde atât de răsunător, cum n-a mai râs niciodată în viaţa lui”. ( Elias Canetti, „Orbirea”, trad. de Mihai Isbăşescu).

Intenţia e în construcţie

Într-o parţial ordonată instrucţie de interpret, am ajuns la insatisfacţia metodelor consacrate, dar şi la nemulţumirea unor intuiţii vag formulate.Textul admirat opune rezistenţă seducţiei hermeneutice monotone sau îşi multiplică trufaş deschiderile şi ascunderile despre care nu se poate vorbi în termenii unor izotopii, tropi, tipologii narative sau reţele obsedante ?

Deschizând cartea în care Paul Cornea şi-a reunit în 2008 comunicări făcute în colocvii şi conferinţe, m-am oprit la „Intenţie şi intenţionalism” (229-242), prezentată în 1999 la Paris.Pornind de la un articol al lui Paisley Livingston publicat în New Literary History în 1998, autorul analizează noua poziţie intenţionalistă ca reflex al revenirii la autor, al redescoperirii subiectului şi al reevaluării hermeneuticii.
Aderând la aforismul lui Gadamer – „Sensul unui text îl depăşeşte pe autor, şi nu ocazional , ci întotdeauna” – Paul Cornea consideră conceptul de „intenţie” operant mai degrabă în analiza actelor de vorbire şi nu a vastelor ansambluri romaneşti.Mai potrivită îi pare a fi înţelegerea intenţiei în termeni de „proiect creator”, construit pe măsură ce se desfăşoară.Între „a spune” şi „ a vrea să spui” se interpun elementul inconştient dar şi „o anume derivă imprevizibilă a productivităţii scriiturii” (232).În acest context, biografismul nu poate oferi decât o modestă contribuţie informaţională (pe nedrept blamată de structuralişti) coroborată cu alte repere contextuale (opere asemănătoare/diferite , structurile de limbaj ale epocii, orizontul de aşteptare ş.a.).
Paul Cornea optează pentru elucidarea intenţionalităţii textuale (concept vehiculat şi de Umberto Eco) , a „jocului strategiilor puse în lucru”.Intenţia e relaţionată şi cu o tipologie tripartită a configuraţiilor textuale, în care rolul autorului ar fi de „proprietar” (în clasa asertivelor referenţiale), „conducător de joc” (clasa ficţiunilor) şi „experimentator ludic”(clasa autoreferentialelor).

Postura teoretică a lui Paul Cornea sugerează o resituare conceptuală atât monografilor suficienţi , cât şi docţilor analişti ai structurilor acronice .Nu cred că intenţionalitatea ar putea fi aruncată în zona superfluului sau a naivităţii interpretative, în măsura în care reflectă onesta încercare a lectorului de a se apropia de diferenţa operei.Doar blocajul într-un originar utopic, speculativ reconstituit spre autofelicitarea hermeneutului învingător, necesită o eficientă rezistenţă.
Lucida remarcă finală a lui Paul Cornea nu dezavuează importanţa dezbaterii, fiindcă aceasta din urmă vizează practicile reflexive ale lecturii, nu cele pur hedoniste :

„…toată agitaţia din jurul intenţionalismului se petrece exclusiv în mediul academic .Nu e nevoie să consultăm oracole pentru a înţelege că publicul larg se apropie de literatură aşa cum a făcut-o şi până acum :dezordonat, capricios, persistând să citească «sălbatic»(şi probabil excesiv) , făra să-i pese de contexte originare, de lămurirea literalităţii, de vreo aşa-zisă «adecvare» interpretativă”(241).

La plimbare

Pentru că anticipez comentariile sau tăcerea voastră, pentru că anumite postări mi-ar atrage bătălii străine, pentru că detest chiar şi motivaţiile cenzurii, pentru că încerc să ţin lucrurile importante în rigorile minţii sau cel mult în calmul hârtiei , pentru că dezamăgirile sunt considerabile şi « mai bine nimic », pentru că toleranţa mi-a adus un şantaj…
…mă retrag momentan în lumea reală, cu strâmbătăţile ei nemoderate şi asumate.

Reflecţii ulterioare : Partea mea de vină a fost refuzul de a ţine iţele şi a opera atenţionări şi excluderi de pe acest blog.De ce ? Nu dintr-o atitudine părtinitoare sau un joc pe două fronturi, ci dintr-o detaşare periculoasă, o orgolioasă claustrare în propriul ego şi naiva credinţă în capacitatea celorlalţi de a-şi cenzura atacurile futile.
Era firesc în acest context să fiu asociată cu opiniile oricărui vorbitor şi să fiu subtil somată să reneg unul pentru a câştiga favorurile celuilalt.Mea culpa.

Boieri şi valeţi

Boierii de-altădată, uitaţi în vreun roman,
Voinici cu frunţi de bou şi cu figuri dantesce,
Cu trupul învelind schelete gigantesce,
In glie, rădăcini însfredeleau: noian.

De-ar reveni la viaţă, la vrerea cam ciudată
Să-şi vadă purtătorii eternelor lor nume,
Rasă de Laridoni, pierdută într-o lume
Foind lângă miniştri, târâtă, degradată,

Fiinţe fără şiră, scrobite, moi orbeţi : -
Ar şti, desigur, inşii acei, de stirpe veche,
Că de demult în sângele lor făr’ de pereche
Odraslele-au turnat un sânge de valeţi.

(Gérard de Nerval , traducere de
Leonid Dimov)