Anestezie selectivă

Am încercat să redirecţionez corpul acesta cu toate licorile, de la cafele de toate tăriile băute în căuş, până la arzătoare de grumaji turnate furtunos sau sorbite în amestecuri îmblânzitoare. Singurul efect notabil: GREAŢA, încăpăţănată, abstinentă în revărsări, prietenoasă în persistenţa ei, obtuză în exalările ei de lehamite. Poate trebuie schimbat orificiul anestezierii, mi-am zis. Ceva mai volatil, cu acţiune insesizabilă poate păcăli monstrul mai uşor, agăţându-l apoi în cârlig ca pe-un trofeu fantomatic. Si-atunci  m-am cufundat olfactiv in Eau Du Soir, dulcegărie răsfăţată, cu învelitoare kitschoasă, în încercări succesive de transferare a hoitului în alte dimensiuni. Problema rămâne persistenţa şi localizarea efectului, aşa ca plec în căutarea anestezicului selectiv, căruia să-i explic frumos că am o listă de zone beligerante cărora doresc să le facă un stop-cadru şi să le lase aşa şi altele pe care vreau să le anime cu pişcoturi şi pocale.

Goliciunea printre cărţi

O evă cu un aer senzual-şăgalnic, cocoţată metodic pe scările de acces la rafturile librăriei,  stârnind din mijlocul cărţilor, plăcute bulversări ale simţurilor (majoritar masculine)…”Cum este posibilă această trivializare a relaţiei diafane, noncarnale dintre carte şi cititor?” se revoltă cei care au făcut o substituire a activităţii erotice cu lectura compensatoare, declarându-se „spiritualizaţi” din proprie voinţă, forţaţi de fapt de împrejurări să-şi uite trupul în debaraua cu produse de igienizat locuinţa.
„Tipa arată mişto!” pot spune cei care nu zăresc volumele din fundal, trăindu-şi emoţia estetică într-un mod unilateral, dar autentic.”La cum arată, fata asta mai şi citeşte?” se întreabă cei hrăniţi cu stereotipuri, bun-simţ cu valabilitate medie şi oarece frustrări previzibile.”Ce locaţie cool pentru nişte fotografii nud !” ar spune pasionaţii de pictoriale, artă vizuală, aşezatul borcanelor în dulap etc.”Bună strategie publicitară a librăriilor D.!”, ar observa cei din branşa comercianţilor” sau „Tipa asta vrea să-si promoveze o imagine de sexy-clever-misterious-… woman” ar considera consumatorii şi creatorii de tipologie feminină intens mediatizată.  
Interesant e faptul că nimfa se plasează cu o înduioşătoare decenţă pe fundalul unor cărţi cu accesibilitate pronunţată ( librăriile D. nici nu au statutul unor sanctuare păstrătoare de tezaur ezoteric) şi acela că, magic descinsă în zona jucăriilor, ea îşi voalează splendorile imposibil de tăgăduit, în fineţuri vestimentare, ruşinată parcă de trezitele ecouri ale copilăriei sau ale maternităţii viitoare. În rest, goliciunea printre cărţi nu poate fi decât benefică resuscitării atenţiei deturnate, a simţurilor adormite, a dorinţelor de armonie elevato-trupească, a întreţinerii de relaţii intime cu Valorile Culturii, abandonate altfel unor perversiuni discursive rar finalizate orgasmatic.

Indrumarul bunei ratări ca cititor

           În lipsa autosalvării grabnice, erudiţii famelici, filologele săltăreţe, umaniştii globalizanţi şi alte specii relativ reduse numeric riscă să-i molipsească pe cititorii feciorelnici (specie relativ numeroasă) de morbul perversei tăvăliri în cercul hermeneutic.

          Pentru a evita riscul major al transformării dumitale într-un cititor ideal, împăienjenită cadră într-un muzeu ferecat,  îţi recomand cu infatuare blândă să-ţi apleci gândul către îndrumările de mai jos:

1.      Cenzurează-ţi orice ocheadă evlavioasă sau ton fonfăit în direcţia vreunei cărţi din raftul librăriei !

2.      Aruncă fotografiile cu posturi meditative în tovărăşia cărţilor şi nu te afişa în locuri publice cu un volum sub braţ!

3.      Atunci când citeşti suprainterpretează sau subinterpretează după cum te taie capul, nu căuta sensuri ocultate, intenţii auctoriale, structuri subliminale şi alte demonice semne !

 4.      Evită influenţa recenziilor comandate, a încurajărilor la lectură de pe supracopertă, a blogurilor de cofetărie literară, a prietenilor cu ambiţii Culturale !

5.      Ignoră semnalele textuale dacă îţi opresează nevoia de autogratifiere şi urmează doar potecile propriului labirint afectiv, lasând în papucii de lângă fotoliu nevoia irepresibilă de coerenţă frumos ambalată !

6.      Dacă vrei analogii revelatoare, nu alerga la sertarul cu recuzită psihanalitică, ci cufundă-te empatic în vâltorile întrezărite ale vieţii celui ce a înnegrit filele tomului !

7.      Nu te îmbrăca victorios în haina lecturilor Specializate, până la plutire gălăgioasă deasupra lumilor existente şi nu lăsa politicile instituţionale, joburile temporare, amantele diletante să-ţi reducă intimitatea lecturii la un ritual ponosit, cu orar afişat !

Divorţ

De la prima pagină…tehnica împrumutată, zvâcnirea preaomenescului, scenografia istoriceşte marcată, combinatoria dicţionarelor. Un exhibiţionism monoton, chiar şi atunci când implică răsturnarea sau chiar anihilarea expectaţiilor cititorului, când îl învăluie într-o lascivitate mixată cu sentimentalism, după o veche reţetă emetică, când îl izgoneşte şmechereşte pentru a-l momi imediat cu jocuri juvenile sau a-l hipnotiza cu tabuuri dezvelite într-un mod intenţionat obscen, dar devenit inevitabil decupaj anatomic adormitor…

Am divorţat oficial de ficţiune ( inimaginabila reconciliere ar însemna întâlnirea cu o carte-miracol; există sugestii???), mă interesează mai mult efectele şi mecanismele ei, privite tăios de la distanţă.  Trăiesc, evident, un doliu al despărţirii, jinduiesc după copertele împănoşate cu banderole sau ferecate în folii transparente, după absorţia totală, după detaliile cu tăietură diamantină, după ţesăturile naratoriale alambicate, însă le-am pierdut definitiv şi m-am apucat, cu seriozitate devitalizată şi absurdă de studiul teoriilor receptării şi al direcţiei reader-response criticism. Ei da, de teoria efectelor, tocmai acum, după fatala despărţire de obiectul analizei.

Masca retro a contelui

Nu am dispărut încă, dar sufăr de respiraţie întretăiată pentru tot restul vieţii. Prin urmare, balivernele, elevate sau mitocăneşti, m-au părăsit. E o anticameră.


Paul Cernat propune includerea operei mateine – pornind de la ideea lui Antoine Compagnon, a unei modernităţi reactive – în modernismul retro interbelic, formulă prin care încearcă legitimarea (cvasi)definitivă a ambiguităţii funciare a operei. Mateiu I. Caragiale este considerat antimodern în plan ideologic, dar ultramodern in planul structurii şi al limbajului artistic. Pentru Paul Cernat, elementele denunţate de Mircea Mihăieş devin astfel perfect integrabile în noua conceptualizare a câmpului literar, tonul nostalgic coexistând cu elaborarea „maniacal de riguroasă”, întoarcerea refulatului balcanic întâlnind stilul „impecabil retoric” :

Nici vorbă de poetica rudimentară a ornamentului decorativ şi prolix, a împopoţonării emfatic-metaforice, a supradeterminării gratuite, flamboiante proprii retoricii incontinente, exaltate, afective a Romantismului. Totul, de la combinaţiile lexicale savante la ritmurile frazării, la fragmentările narative cu arhitectura lor savantă de plinuri şi goluri, e programat să evoce şi să conserve ca o cutie de rezonanţă, ca un mecanism impecabil în toate articulaţiile sale (2009,90).

Criticul valorifică acea „alchimie a limbajului” căreia Mircea Mihăieş îi demască impostura romanţioasă şi sonurile stângace. Romanul matein este subsumat astfel fie sobrietăţii clasice, fie destructurării aprogramatice. Dincolo de afinităţile sau antipatiile lectoriale declarate, interpretarea divergentă a celor doi critici a zonelor de indeterminare ale operei, dar si a celor de exhibare a procedeelor, solicită explicaţii. Raportat la un anumit orizont de asteptare, anacronismul stârneşte în mod firesc refuzul, însă poate, în acelasi timp, tocmai prin disparitatea insinuată (între aşteptare şi ofertă) să amorseze surpriza (re)descoperirii. Ingredientul care salvează opera ce se supune cu nonşalanţă dispreţului, dezinteresului cititorului cablat la contemporaneitate, este autospecularitatea. Formula „roman al romanului”, aparţinând lui Matei Călinescu, surprinde aceasta trăsătură a „Crailor de Curtea-veche”.

Pe de altă parte, afirmaţia lui Mircea Mihăieş – „Ce mă irită cu adevărat e nivelul deplorabil al scriiturii” – identifică punctul nevralgic tocmai în funcţionarea mecanismului retoric pe care nu-l demontează analitic, ci îl afişează fragmentar şi ostentativ, în mostre de nereuşită, „ineptă” exprimare scriitoricească. Cum este posibil ca acelaşi mecanism să devină pentru Paul Cernat furnizor al unei „arhitecturi savante”? Textul matein, cu insistenţele şi nedeterminările sale, este pretextul desfăşurării de virtuozităţi argumentative care-şi caută eficienţa şi ingeniozitatea tocmai în domeniul saturării interpretative.

Cu alte cuvinte, elementul comun al rebeliunii lui Mircea Mihăieş şi cel al reconsiderării propuse de Paul Cernat este plasarea discursurilor acestora în confiniile criticii anterioare. Referinţa la „stilul deplorabil” implică modelul scriiturii artiste (marotă longevivă a criticii), dar şi coexistenţa contrariilor conţinută de modernismul retro permite supravieţuirea opoziţiilor stilistice şi caracteriale (recurente în analiza operei mateine). Din acest punct de vedere, elanul negator al articolului lui Mihăieş pare să fie mai util receptării operei mateine, solicitând o resituare tranşantă, şi nu doar una aproximativă care să recupereze doar paradoxurile, fără a le interoga.

Despre gol

Golul ce s-a înstăpânit aici nu e reflexul vreunei lentori sau al unei agitaţiuni din spatele scenei Inrăspărului, ci al contagiunii unei bătălii incurabile cu normalitatea, purtată în numele unui suflet pe care sper să-l pot salva parţial de splendoarea propriei făpturi.

Întâmplător (sau pornind de fapt de la încercarea de a aprofunda teoriile receptării ), regăsesc în cartea lui Wolfgang Iser, „Actul lecturii”, conceptualizarea seacă a golului în cadrul interacţiunii text-cititor. Mă întreb dacă acest narcisism al sistematizării ar putea fi vreodată depăşit, dacă figura lectorului poate fi altceva decât rezultatul unui joc cu matriţe refolosite şi rebotezate. Afirmând că golurile doar semnalizează posibilitatea unor asocieri sau combinaţii între anumite segmente ale textului, neavând un conţinut intrinsec, autorul lasă întredeschisă uşa către tărâmul cititorului-detectiv, logician impasibil, curios până la extenuare, imaginativ în limitele posibilului şi ale necesarului. În această împrejmuire imbatabilă, eroarea nu poate fi decât „ocuparea completă a golului cu propriile proiecţii”, când, de fapt, fără acest vinovat mecanism, urmărirea înşiruirii de litere ar fi doar o plictisită exersare a abilităţilor vizuale. 
La polul opus, savurez odorurile de psihanaliză masticată entuziast şi grăbit de Norman Holland care, în „Five Readers Reading” ne oferă experienţa literară în funcţionarea ei concretă, întâmplătoare şi totuşi atent oblăduită de maestrul de ceremonii care-i aşază pe lectori pe scăunele identice. Dacă reacţia pozitivă în raport cu opera este condiţionată de capacitatea cititorului de a găsi în aceasta material care să se potrivească mecanismelor proprii de apărare şi adaptare (temei identitare), putem purcede la realizarea unor recensământuri tematice, urmate de o tipologie autohtonă şi de o serie de comisii responsabile cu valorizări şi măsuri drastice.

Prefer momentan golul neacoperit de elucidări impozante sau umpleri mişeleşti cu moloz, chiar dacă mâine, dând dovadă de o impostură previzibilă,  mă voi alinia interpreţilor nevizitaţi de har ai tăcerii.

Leapşa cu nostalgii

Leapşa primită de la Dragoş mă proiectează către începuturile mele în ale studiului, acompaniate de toate stângăciile cunoscute. Cum se doreşte o însemnare cât mai personală a întâlnirii cu opera lui Mihail Sebastian, ofer aici (doar pentru câteva zile, căci nu au ce căuta hârtiuţele acestea pe blog) câteva pagini cu notiţele făcute în 1996 (anul apariţiei Jurnalului lui Sebastian la editura Humanitas), în scopul scrierii unei prezentări ce urma a fi evaluată. Influenţa evidentă în ordonarea datelor vine din partea lui Mircea Mihăieş (ironia sorţii, v. textul de mai jos ! ), al cărui eseu « Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea » mă impresionase pentru că reunea două teme de interes pentru mine pe atunci ( mai am o mulţime de extrase din reviste, dar iar nu îşi au locul aici).

Rebeliune tardivă

Premisa articolului lui Mircea Mihăieş e vehemenţa demitizantă în raport cu “titlurile preamărite în simpozioane, de cele care ocupă un loc proeminent în panteonul literelor naţionale », şi nu critica obiectivă. Victima acestui puseu demolator este opera lui Mateiu I. Caragiale, apreciată de autor în adolescenţă graţie analizelor lui Vianu, Al.George, Ion Vartic, Matei Călinescu. Această mediere a plăcerii lecturii a generat poate actualul refuz : negustând din idiolectul matein, hrănindu-se cu laude pre-digerate, Mircea Mihăieş ajunge să sufere de rebeliune tardivă.
Succesiunea de termeni străini reflecţiei, emanaţi de umori îndelung şi ineficient temperate se integrează într-o retorică a refuzului îmbufnat, infantil : « catastrofă », « deplorabil », « ţânţar urmărit cu pompa de insecticid », « prostioare cu pampon » ş.a.
Motivaţiile izbucnirii intempestive a acestei rebeliuni se ordonează treptat prin referinţele la « exclamaţiile cvasi-sexuale » ale admiratorilor, entuziasmul la o « bericică » şi la « contabilii culturali frustraţi ce juisau… ». Ceea ce deranjează este deci această erotizare a receptării obiectului estetic străin, în contextul ignorării nevoii de aclamări afectuoase a autorului articolului. Fără îndoială că aşa-numitul « cult matein » îşi are frustraţii săi (empatizare cu maestrul), absolventele de litere cu priviri galeşe, amatorii gălăgioşi, dar aceştia nu se constituie în argumente ale unei judecăţi de valoare. Ar fi nevoie de un studiu al orizontului fantasmatic al operei, al orizonturilor de aşteptare şi al tipurilor de receptare pentru a identifica coordonatele acestui cult, nu de tipologizarea infatuată a celui care se vrea exclus.
Autorul articolului se îndreaptă însă, în mod neaşteptat, spre analiza « structurii secrete » a romanului « Craii de Curtea-Veche », structură care i se volatilizează în mâini, lăsându-l descumpănit. Deşi iluminarea hermeneutică îl vizitează ( « o fi atât de secretă încât e sortit să ne rămână inaccesibilă în perpetuitate ») Mihăieş îi trânteşte uşa în nas, întorcându-se la poncifurile criticii, îmbrăţişate precoce, în adolescenţă. Demontează astfel « modernitatea » textului din perspectiva comparaţiei nefavorabile – crede autorul- cu decadenţii francezi. Cu balanţa în faţă şi spectrul sincronismului pe umăr, stabileşte soliditatea sau fragilitatea estetică în funcţie de ralierea la modelele occidentale. Comparatismul şi-a depăşit aceste limite, periodizările s-au clătinat vertiginos, criticii au scris despre afinitatea decadentă (nu ralierea anacronică la curentul literar), însă autorul, neurmărind dezbaterile, caută tenace distrugerea miturilor adolescentine.
Stilul matein e acuzat de « inepţie », inconsecvenţă, « naivitate şi artificialitate » , « romantism sentimentaloid » cu citate opulente din discursul naratorial. Faptul că există o redundanţă a mijloacelor retorice, o influenţă a (post)romantismului şi o artificialitate decadentă ar trebui dedus dintr-o analiză stilistică, condusă de acribie filologică, şi nu doar de impresii ale contemporanului încastrat într-o altă etapă de evoluţie a limbii. Distanţarea este firească, autorul îşi recunoaşte incapacitatea reconstrucţiei universului ficţional, însă generalizarea virulentă a impresiei îi este eroarea fundamentală.
Acuzele aduse mateinilor, de « orbire încăpăţânată » şi de reacţionarism (specific cititorului român profesionist, crede Mihăieş) nu poate decât să-i încânte, ca marcă a aderenţei lor conştiente şi reflexive la o evadare din  flexibilitatea,  comunicativitatea şi progresismul ( confectionate din carton)  contemporane. Cât despre « mintea înfierbântată » ce le-o atribuie ( cu semnalmente, paradoxal, în articolul de faţă), aceasta e poate semnul relecturii, căutării, documentării ( căci nu « cei care se închină de li se zdrelesc genunchii » sunt mateini) pe care autorul mărturiseşte că le-a practicat (îin raport cu opera mateină) « cândva », atunci când a scris despre « personajul Mateiu Caragiale » ( singurul pe care îl salvează de ravagiile rebeliunii). Erupţie canonică din cortegiul demitizărilor autohtone, articolul solicită cu sensibilitate exacerbată atenţia mateinilor furioşi (tocmai pentru a le înfiera verva admirativă), reuşind să fixeze un repertoriu al detractării inflamate.

Stilistice

Tentând la dezalcătuirea stilistică a unor pastişe (mateine, evident) am orbecăit într-un domeniu al insatisfacţiilor profunde, cel al teoriei autodizolvante. Din cartea lui Antoine Compagnon am ales aici capitolul despre stil, fiindcă fuga de locurile comune şi confruntarea cu necesitatea lor mă nelinişteşte constant. 115117

Defectul capital al conceptului de stil e tocmai multipla sa utilizare, asociată ambiguităţii si chiar caracterului contradictoriu. Stilul se deplasează de la individualitate, caracter singular, la categorie, clasă, grup de procedee expresive. Aspectele noţiunii, sintetizate de autor, se referă la stil ca normă, ca ornament, abatere, gen sau tip, simptom. Moştenind conceptul după dispariţia retoricii în secolul al XIX-lea, stilistica a fost astfel supusă criticilor, dar şi resituărilor metodologice. « Contestarea stilului a vizat în principal definirea lui ca alegere conştientă între diverse posibilităţi,  ea fiind de fapt derivată din critica intenţiei »(211). Sinonimia (ca posibilitate de a spune acelaşi lucru în moduri diferite) a fost considerată « suspectă şi iluzorie » în măsura in care separă în mod artificial forma şi fondul, limbajul şi gândirea. De aici, lingvistica şi-a arogat rolul descrierii obiective şi sistematice a textului, departe de plonjările interpretative ale stilisticii, suspectate de Stanley Fish de circularitate (interpretarea impune o descriere prealabilă, iar descrierea implică o interpretare). Însă revirimentul noţiunii pare să ignore fragilitatea acesteia :

« Despre el [stil] se vorbeşte în continuare, iar atunci când îl reducem la unul din cei doi poli ai săi (individual sau colectiv), celălalt apare şi el neîntârziat, ca prin farmec, de pildă la Barthes, în perioada sa timpurie, care, între limbă şi stil, reinventa scriitura, ori la Riffatere, care, tot într-o perioadă timpurie, revaloriza abaterea ca agramaticalitate. Există un caracter manifest al faptelor de stil, pe care îl confirmă chiar pastişele, fie că sunt cele ale lui Proust, Reboux şi Muller, care speculează idiotismele scriitorilor, fie că e vorba de exerciţiile de stil ale lui Queneau, ce recurg la numeroase turnuri sintactice şi variaţii de vocabular, de la registrul academic până la cel argotic »(224).

După Compagnon, cel care rezolvă această aporie este Nelson Goodman, care nu mai consideră esenţială sinonimia exactă şi absolută, ci doar condiţia ca « lucrul care se spune să poată varia într-o manieră nonconcomitentă cu modurile de a spune »(225). De la « există mai multe moduri de a spune acelasi lucru » se trece la « există moduri destul de diferite de a spune aproximativ acelaşi lucru ».
Pentru Compagnon, elementele inevitabile şi insurmontabile ale stilului, care au revenit în prim-plan, sunt reprezentate de variaţia formală pe un conţinut (mai mult sau mai puţin) stabil, ansamblul de trăsături caracteristice unei opere ( care permit identificarea ei şi recunoaşterea autorului), alegerea între mai multe scriituri.
Dar care sunt elementele ce determină această variaţie şi cum poate fi aproximat acest conţinut (în măsura în care dualitatea formă-conţinut supravieţuieste, chiar camuflată) ?
Ansamblul de trăsaturi nu ne întoarce oare la ornamentica textului, la colecţionarea de tropi, expresii idiomatice, rarităţi lexicale ? Unde se situează oare alegerea, în inconştient, în impregnările sociale, în sforţarea conştientă, în contaminarea în raport cu modelele…?