Citind despre “Cele două tipuri de bloggeri”, mi-am amintit un episod din redactarea lucrarii de licenţă.Cum era momentul de început al fixaţiei mateine şi mă văzusem în faţa obligativităţii de a o textualiza (cuvânt evocator de cursuri din aceeaşi perioadă), am dezlegat muzele înlănţuite (de o facultate care ar trebui să le elibereze) până ce profesoara coordonatoare (o doamnă stimabilă, perfecţionistă şi eliadescă) a insistat să le facem un ţarc.Îndrumându-mă spre cenacluri literare nemenţionate, dumneaei mi-a atras atenţia că e vorba de o lucrare ştiinţifică, cu sobrietate ataşată ( şi eu polemizam de fapt cu obsesia ei pentru terminologii franceze din cărţile alb-dungate ale Universului , pe care le înghiţeam cu plăcere atunci) .N-am putut crea un grafic sau inventa vreo statistică (competenţe nule) , dar pornind de la un studiu al lui Philippe Hamon despre statutul semiologic al personajului am desenat un simplissim tabel ce demonstra tocmai inutilitatea existenţei lui.
Încântarea eliadescei a fost enormă, a fluturat chiar tabelaşul pe la nasurile colegilor, ca model de rigoare argumentativă, în timp ce subsemnata (că tot mi-aţi deconspirat latura feminină, deşi am eliminat maniacal terminaţiile incriminatoare) îşi savura stupefacţia.
În răspăr 