facebookism

Sylvia Lazarus


 

Anunțuri

Fascinaţii romaneşti

           Din cartea lui Llosa m-a interesat primul capitol, al autoanalizei, în căutarea motivelor fascinaţiei autorului pentru “Madame Bovary” pentru că accesul la sinceritatea (chiar trucata, dar măcar neîncastrată în sistemele nefunctionale ale teoriilor receptării) relecturii e rar, iar eu îl caut ca pe aurul mitic, cu  pupile dilatate şi bosumflări cronice.  De ce Madame…? Pentru că cititorul Llosa e dornic de construcţii complexe, cu iluzia sintetizării realului, de combinaţia dintre « revoltă,  violenţă, melodramă, sex », de nonconformism…orgia-perpetua-flaubert-si-doamna-bovary_1_fullsize

Şi cum, acceptăm zona aceasta, la graniţa prostului-gust, fără să ne îndepărtăm scandalizaţi ?! Llosa ne lămureste că utilizarea dozată a melodramei, a prostului-gust şi a vulgarităţii cu valoare sentimentală îi provoacă emoţia necesară, alături de erotismul subînţeles şi de fetişism …Asa că vom accepta componentele poţiunii ce-i provoacă autorului orgia perpetuă a intâlnirii cu Madame, căci şi noi avem licorile, miasmele şi nostalgiile ce ne impregnează privirea pierdută printre pagini…

Despre cărţi, în poncifuri necesare

Alexandru, caligraful pasionat al unei intraductibile „désoeuvrement”, mă invită să răspund chestionarului zăpăcitor de mai jos. Mă grăbesc mai întâi să-i mulţumesc pentru că mi-a împărtăşit din căutările sale bibliografice în sfera criticii genetice,  gest preţios (aşa cum i-am spus) în lumea mea,  care n-a auzit vreodată de generozitatea minţii.
Cum sunt într-o şcolărească elaborare de lucrărele ce trebuie predate pentru o firească evaluare, dar şi de cuvinţele potrivite de înghiţit pentru alţii, există riscul să răspund cam nervos şi în răspăr.

1. Care este cea mai bună carte citită de tine?

Cea mai bună carte e o inexistentă mixtură de ingrediente textuale, furate din câteva lecturi privilegiate de întânplare.

2. Ai făcut cadou cărţi?

Am oferit cărţi, bazându-mă iniţial pe o superficială, dar generoasă apreciere a preferinţelor primitorilor, ajungând să renunţ la acest obicei (cu o excepţie notabilă, atunci când e vorba de unul din părinţi) pentru că nu generam decât regretul pentru alte minunate cadouri.

3. Care este viitorul literaturii?

E reconfortare, terapeutică, utilitate imediată, basm cu distribuţie variabilă, persuasiune publicitară. Dincoace de carnaval, nostalgici ai esenţelor, bibliofili, frustraţi superiori, experimentalişti şi alţi raliaţi ai unei luminoase subterane îşi vor perpetua,  sper,  căutarea autentică a literarului (acesta e mai degrabă prezentul,  dar chiar nu-mi place să gândesc în termeni de s.f.).  Ştiu că această dualitate e reductivă,  dar fără incizie precisă (şi ascunsă de ochii tribunalului relativiştilor ) mi-e teamă că vom opera un sucombat ( sau o sucombată?!).

4.   În ce limbi ai citit cărţi?

Citesc în limba maternă,  într-o parte din limbile studiate la şcoală şi chiar în limbi de care nu am habar (terminologia zisă ştiinţifică e uneori uşor decriptabilă,  restul e contribuţia lectorului).

5.   Ce cărţi “celebre” nu ţi-au plăcut?

Deseori evit din snobism cărţile celebre ale momentului,  până la momentul când li se mai diluează celebritatea (din fericire,  în adolescenţă,  celebritatea multora o aflam după lectură). Intr-o perioadă zbuciumată, nu m-am putut acomoda cu „Poezie şi adevăr” a lui Goethe sau cu vreun Balzac,  aşa cum mai recent am avut o aversiune pentru romanesc în general, resimţind de la primele rânduri o supărătoare convenţie.  Acum am dat în patima recitirilor şi a descoperirilor infantile.

6. Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?

Tipul şi calitatea notiţelor variază în functie de carte. Un roman citit la întâmplare, cu bucurii nebănuite, va scăpa de observaţii scrise,  însă altul revăzut sau citit doar din curiozitate vor beneficia de scurte sau extinse notaţii. In zona nonficţionalului, bântuiala frecventă şi selectivă solicită imperios prezenţa creionului.

8.  Cam cîte cărţi ai citit pînă acum?

Am simţit fiorul acestei întrebări adolescentine, exacerbându-l până la disperarea unui stigmat al inculturii pe care îl zăream ori de câte ori dădeam peste o carte necitită. Acum ştiu că pot doar atenta la biblioteca imaginară, cucerind parţial zone pe care le pierd cu timpul şi o iau de la capăt.

Mă opresc momentan, ca să-mi fac lecţiile, dar voi reveni negreşit pentru restul întrebărilor.

Îl poftesc până atunci pe mulliganoglu să iasă din zacere, tacere, iar pe El Desdichado să îşi uite puţin gerontofilia,  pentru a răspunde,  dacă doresc,  la acest chestionar.

Revin, deşi nu am finalizat nimic, documentare insuficentă, şabloane insuportabile.

9. Ce ţară a produs cea mai buna literatură?

Nu mai sunt la modă naţionalismele, aşa că m-aş hazarda să numesc o ţară, dar  nu am preferinţe atât de restrictive. Am trecut prin perioada rusă în liceu, tot atunci a început cea franceză (care va continua până la obştescul meu sfârşit, dar cu omisiuni de genul Bruckner, relaxări de genul Pennac sau degustări repetate ale lui Giraudoux, Michel de Ghelderode, Barbey d’Aurevilly ş.a.) şi cea germană cu H. Hesse ,Thomas Mann, Ernst Jünger parcă), urmând apoi o lărgire treptată de orizont…

10.  Cu ce cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?

Nu ader la teoria „poveştii de adormit copilul”(gândurile de după sunt suprimate astfel în beneficiul unor somnoroase bâiguieli), dar este adevărat că nu îmi rezerv pentru seară tratate sau studii pretenţioase ci mai degrabă simple bucăţele rămase de peste zi. Vremurile când seara începea adevărata existenţă, cea livrescă, au apus, lăsând în urmă alte degradate strategii.

11.   Ce înseamnă cărţile pentru tine?

Răspunsul poate fi egalat cu o cucernică tăcere sau cu o peroraţie dezlânată, din care ar trebui să reiasă savorile, refuzurile şi mistificările.

12. Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?

Am achiziţionat acum ceva ani o istorie a mobilierului care mi s-a părut scumpă în raport cu ciudăţenia nevoii mele de a o achiziţiona, iar de curând o accesibilă (dar „scumpă” într-o altă ordine) ediţie Mateiu I.Caragiale, „Opere” (1936).

13.  Care este cel mai tare final la o carte citită?

Unul printre multe altele : „Când îl ajung flăcările, în sfârşit, râde atât de răsunător, cum n-a mai râs niciodată în viaţa lui”. ( Elias Canetti, „Orbirea”, trad. de Mihai Isbăşescu).

La plimbare

Pentru că anticipez comentariile sau tăcerea voastră, pentru că anumite postări mi-ar atrage bătălii străine, pentru că detest chiar şi motivaţiile cenzurii, pentru că încerc să ţin lucrurile importante în rigorile minţii sau cel mult în calmul hârtiei , pentru că dezamăgirile sunt considerabile şi « mai bine nimic », pentru că toleranţa mi-a adus un şantaj…
…mă retrag momentan în lumea reală, cu strâmbătăţile ei nemoderate şi asumate.

Reflecţii ulterioare : Partea mea de vină a fost refuzul de a ţine iţele şi a opera atenţionări şi excluderi de pe acest blog.De ce ? Nu dintr-o atitudine părtinitoare sau un joc pe două fronturi, ci dintr-o detaşare periculoasă, o orgolioasă claustrare în propriul ego şi naiva credinţă în capacitatea celorlalţi de a-şi cenzura atacurile futile.
Era firesc în acest context să fiu asociată cu opiniile oricărui vorbitor şi să fiu subtil somată să reneg unul pentru a câştiga favorurile celuilalt.Mea culpa.

Amintire licenţială

Citind despre “Cele două tipuri de bloggeri”, mi-am amintit un episod din redactarea lucrarii de licenţă.Cum era momentul de început al fixaţiei mateine şi mă văzusem în faţa obligativităţii de a o textualiza (cuvânt evocator de cursuri din aceeaşi perioadă), am dezlegat muzele înlănţuite (de o facultate care ar trebui să le elibereze) până ce profesoara coordonatoare (o doamnă stimabilă, perfecţionistă şi eliadescă) a insistat să le facem un ţarc.Îndrumându-mă spre cenacluri literare nemenţionate, dumneaei mi-a atras atenţia că e vorba de o lucrare ştiinţifică, cu sobrietate ataşată ( şi eu polemizam de fapt cu obsesia ei pentru terminologii franceze din cărţile alb-dungate ale Universului , pe care le înghiţeam cu plăcere atunci) .N-am putut crea un grafic sau inventa vreo statistică (competenţe nule) , dar pornind de la un studiu al lui Philippe Hamon despre statutul semiologic al personajului am desenat un simplissim tabel ce demonstra tocmai inutilitatea existenţei lui.censor-matic

Încântarea eliadescei a fost enormă, a fluturat chiar tabelaşul pe la nasurile colegilor, ca model de rigoare argumentativă, în timp ce subsemnata (că tot mi-aţi deconspirat latura feminină, deşi am eliminat maniacal terminaţiile incriminatoare) îşi savura stupefacţia.

Care mai e rostul intelectualilor ?

Traducere de Ioana Bot şi Anca Neamţu, prefaţa de Andrei Pleşu,Cluj-Napoca,Casa Cărţii de Ştiinţă,2005

Intelectualii, scindaţi între o “clasa cârtitoare”, melancolică, ce-şi oferă refugiul utopiei şi o alta, a „conştiinţei împăcate „a celor care explică si prognozează, afişându-şi triumfalist obiectivitatea.Literaţi şi oameni de ştiinţă.
Cu acest dualism îşi începe Wolf Lepenies eseul, sondând apoi procesul de istoricizare a naturii şi de de-moralizare a ştiinţelor care a marcat începând cu secolul al XVIII-lea conştiinţa europeană.
Renunţarea ştinţelor de a exprima judecăţi orientative în probleme politice şi morale (ca model al perspectivei ar servi « Discursul asupra metodei » al lui Descartes) s-a combinat cu o exploatare a naturii bazată pe legitimarea în termeni creştini (omul secolului al XVIII-lea avea orgoliul unui spirit misionar în cucerirea naturii ).
Lepenies consideră că acestea au favorizat apariţia problemelor demografice şi ecologice actuale iar soluţia ar fi renunţarea la ideologia progresului si adoptarea uneia care « sa îşi aproprieze sensurile limitei şi ale renunţării, ca valori culturale dezirabile »(78).
Ştiinţele sociale şi umane, revendicându-şi rolul orientativ, s-au văzut prinse între ştiinţificizarea (caracteristică ştiinţelor naturale) şi fanatismul propagandistic (prin oferirea de tipare de dezvoltare umană).
În Europa Centrală şi de Est ideea unităţii a fost asociată mai curând cu « viziunile intelectualilor decât cu socotelile administratorilor »(56), opoziţia împotriva regimurilor comuniste perpetuând încrederea în « puterea ideilor şi eficacitatea literaturii ». Intelligentsia literară şi-a asumat o relevanţă politică, polarizată astfel :

În ţările sărace vom găsi intelectuali cu un înalt credit moral, dar cu insuficiente competenţe specializate, în ţările bogate, în schimb, vom găsi experţi extraordinar de capabili, dar dotaţi cu o sensibilitate mediocră faţă de problemele morale (60) .

Criza resimţită în prezent de intelectuali, sursă a lamentărilor recurente (vezi acuitatea românească) e tranşată de Lepenies cu ironie afectuoasă :

Un subiect charismatic poate face carieră când convingerile sale îl expun pericolului de a deveni martir ; dar acesta este arareori cazul celor care suferă doar din pricină că nu îşi mai pot vinde cărţile şi tablourile (74).

Se pare că importanţa oamenilor de ştiinţă creşte în defavoarea literaţilor, iar istoria descoperirilor trece în plan secund în faţa « transformării rapide a vocabularului şi a imaginilor despre sine ».Nimic nou deci, doar autoreflexivitate până la dezgust :
Intelectualilor de astăzi nu le mai rămâne decât rescrierea rafinată şi comentariul de common sense(85).

Cât despre sfârşitul artei (dincolo de consemnarea erorii de interpretare a observaţiei lui Hegel : nu e vorba de sfârşit, ci de dispariţia finalităţii superioare), Lepenies exaltă în final reconsiderarea ultimelor bastioane, ca un tipic intelectual, melancolic şi utopic :

Arta, care a trebuit să compenseze multă vreme dispariţia dimensiunii magice şi mitice a lumii, trebuie să se descurce de-acum cu posibilul sfârşit al lumii.Arta trebuie să ne ofere surprize şi alternative, trebuie să amintească de trecut şi să ne convingă că va mai putea exista un viitor.Estetizarea universală este urmarea de-moralizării universale.La porţile adevăratului sfârşit nu mai este nici bine, nici rău, prieten sau duşman, ci numai arta (101).

Pajura lui Lascaris

Iata lucrurile si intamplarile:
1. Mateiu I.Caragiale,”Clio”,din ciclul “Pajere” ( cu fragmentul: Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti,/Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti)

2. Ovidiu Cotrus , »Opera lui Mateiu I.Caragiale »,paginile de mai jos :

3.     In raspar (adica eu) observa ca Ovidiu Cotrus se opreste cand ne era lumea mai draga cu interpretarea (paginile urmatoare nu contin vreo revelatie) si ca sunt necesare doua lucruri : o analiza heraldica serioasa (nu de genul « sa cautam in dictionarul de simboluri ») + aplicarea neintarziata a psihocriticii (Charles Mauron ne invata) caci imaginile obsedante se regasesc si in proza lui Mateiu si se poate configura mitul personal prin relationare cu fragmentele existentiale pastrate .

4. Mai mult in gluma (dar cine stie ?) ,demascarea lui Lascaris ,piparul :

Therefore, the two-headed eagle became popular in the Byzantine Empire, and it was probably Theodore II Lascaris, the Basileus between 1254 and 1258, who chose it as the symbol of the Byzantine Empire, because it symbolized well his double temporal and spiritual sovereignty.

http://www.nationmaster.com/encyclopedia/Double_headed-eagle

Diagnostic : nostalgie

„Cel ce se simte izolat ca un strain printre straini si ca supravietuitorul melancolic al unei epoci defuncte in plina actualitate,se simte ,prin aceasta,solidar cu o alta cetate al carei cetatean este,cu o alta patrie,cu un oras invizibil,cu o republica indepartata;aceasta republica este un fel de prezenta absenta,un altundeva aerian si vaporos,un oras pneumatic pe care exilatul il intrevede prin transparenta si ca in filigran de-a lungul agitatiei unui oras strain.” (Vladimir Jankelevitch,”Ireversibilul si nostalgia”)

Mateiu I.Caragiale,mergand pe strazile Bucurestiului interbelic,visand la Franta secolului al XVIII-lea si privind cu dispret gales „vestigiile umile”…

Ioana Parvulescu ,traversand Bucurestiul contemporan,dupa o vizita prin „vestigiile „vietii private interbelice…

Un barbat din Paris isi exhiba trecutul personal,intr-o aglomerare de fotografii,cuibarindu-se intr-o psihanaliza permanentizata…(imaginea lui e inclusa in „Arta de a trai in oras”,de Stafford Cliff si Gilles de Chabaneix).

Omul-kitsch

Sursa a placerii perpetue si generalizate,kitsch-ul e inca definit peiorativ si provoaca zambete dispretuitoare,de parca diluarea originalitatii scandaloase,imblanzirea prin ornamente a functionalului, contrastele puternice n-ar fi devenit practici (blamate dar) curente.

Omul-kitsch isi construieste evaziunea senina in spatiul domestic,impodobindu-l cu frumuseti miniaturale (respinse de „obtuzitatea ” canonului ),replici imblanzitoare ale mult prea turmentatelor obiecte artistice.Cu mediocritate calma,el isi inalta edificii sclipitoare,inutile si aparent inofensive,identificandu-se doar in aceasta gradina de nimicuri.