A existat un decadentism românesc?

Marcate de obsesia sincronizării, secondată în permanenţă de nostalgiile autohtoniste, teoretizările româneşti ale curentelor literare de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea perpetuează confuziile prezente in critica occidentală, adaptându-le evoluţiei uşor atipice (sau paradoxale, în termenii lui Sorin Alexandrescu) a culturii române.

Alexandru Macedonski îşi începe articolul „Poezia viitorului” integrându-i pe Baudelaire, Maeterlinck, Mallarmé, Joséphin Péladan, Moreas în mişcarea simbolistă contemporană, numită şi „decadentism sau cum se va voi”. Confuzia terminologică nu pare să fie un refuz al artistului de a-şi apropria etichete limitative, din moment ce autorul teoretizează unul din termeni, cel favorizat de istoria literară ca fiind mai puţin încărcat de conotaţii negative. Simbolismul reprezintă astfel separarea clară a poeziei de proză, respingerea „elocvenţei vulgare”, a „succeselor de bâlci ale antitezei”, o „aristocraţie” artistică rezultată din ”ascensionarea spre ideal” . De altfel, Macedonski menţionează în articolul „În pragul secolului” termenii „neoromantism, idealism sau altfel” ca fiind mai adecvaţi acestei direcţii, în care influenţa simbolistă reprezintă doar un ingredient. Aristocratizarea expresiei reprezintă de fapt filonul decadent, utilizat din afinitate, şi în afara teoretizărilor sterile, de Mateiu I.Caragiale , la începutul secolului al XX-lea.

În „Sufletul nou în poezie”, Ovid Densusianu face un istoric al mişcării simboliste pornind din 1882 şi arătând că „numele de «decadent», înfrăţit cu acela de «deliquescent» a fost aruncat de câţiva răuvoitori” provocând o reacţie negativă a publicului. Urmările acestei suprapuneri terminologice sunt extrem de grave în viziunea lui Densusianu, în măsura în care contaminează simbolismul cu „diformitatea sufletească”, „extravaganţa”, „cultul pentru ce e anormal, pervertit, satanic”. Resuscitând discursul degeneraţionist, autorul afirmă că această confuzie nu mai este actuală în Franţa (când de fapt ea a continuat să funcţioneze), ci doar la noi, datorită atitudinii ostile faţă de mişcarea simbolistă. Este adevărat că inovaţia simbolistă nu putea fi receptată cu entuziasm unanim în epocă, cu atât mai puţin putea fi sesizată poetica decadentă, în condiţiile în care această problematică continuă să fie contradictorie şi în prezent. Pentru Densusianu disocierea era însă clară şi defavorabilă blamatului decadentism: question mark 2
Ce însemnează însă a fi decadent ?Desigur că nu altceva decât a fi lipsit de vigoare, a nu mai avea energia care-ţi dă putinţa să-ţi tai singur drumuri nouă, a trăi din ce ai moştenit de la alţii. Şi dacă este vorba de literatură, unde oare trebuie căutaţi adevăraţii decadenţi dacă nu printre cei care au continuat ori mai continuă să ia apărarea tuturor curentelor compromise, să glorifice toate vechiturile literare?Decadenţi erau poetastrii francezi în genul lui Delille, decadenţi erau atâţi întârziaţi de pe la 1860 care repetau locurile comune ale romantismului – şi la noi decadenţi sunt toţi care înşiră versuri în felul doinelor lui Alecsandri ori caută să reproducă tiparul eminescian”.
Dacă blazarea rafinată sau nostalgica revizitare a literaturilor unor perioade asociate declinului reprezintă trăsături evidente ale decadentismului, exemplele menţionate de autor în final certifică identificarea eronată a acestuia cu epigonismul şi în general cu literatura minoră ( ignorând contestabilitatea termenului) a oricărei epoci.

Barbu Fundoianu demască la modul aluziv această confuzie terminologică în articolul „Decadenţa: un capitol din istoria simbolismului”, în care numeşte autorii ce au contribuit în mod esenţial la definirea mişcării: Gustave Kahn, Anatole Baju, D. Nisard , Verlaine, Huysmans, Nordau, Nietzsche, Remy de Gourmont. Fundoianu consideră că „istoria cuvântului «decadent» aplicată simbolismului e de pură psihologie”, fiindcă simboliştii au acceptat confuzia, paradoxal, tocmai din dorinţa de a se afirma ca „un capăt de civilizaţie, treapta de rafinare ultimă, aristocraţia supremă, agonia”, fără a bănui „urmaşa în linia directă, masculină, literatura proapătă şi clară a lui Francis Jammes , a lui André Gide” . Concluzia autorului este că această identificare a premiselor cu efectele este firească , justificarea logică deformând de cele mai multe ori intenţia.

În 1913 Gheorghe Savul publică un studiu intitulat „Despre micul curent literar decadent de la noi şi îndeosebi despre poezia D-lui Ioan Minulescu” în care încearcă, dincolo de definirea şi periodizarea curentului, analiza genezei sociale şi condamnarea etică şi estetică a acestuia. Implicând „o mai mică valoare estetică”, precum şi o literatură cu un cuprins sufletesc – implicit şi stilul de o consideraţie predominantă – rar, ciudat, morbid”, decadentismul e asociat de autor cu
„…intelectualii clasei de mijloc care visează boeria lor şi anume nu o boerie înaltă, ci una degenerată de viaţa plăcută şi rafinată pe care ei o înţeleg mai bine, ca nişte oameni cu idealuri egoiste”.
Este justificată astfel preluarea modelului francez, evidentă mai ales la colaboratorii revistei „Viaţa nouă”, dar şi, anterior, la Alexandru Macedonski, Savul mergând până la disocierea a „patru mici perioade”: 1883-1885 (posteminescianism), 1895-1902 (atenţie parţială acordată decadentismului), 1902-1906 (dezinteres faţă de acest curent), 1906-prezent (influenţă crescută). Sunt evidenţiate şi alte trăsături ale decadentismului, cum ar fi exotismul, falsa aristocraţie, formalismul, obscuritatea, bovarismul, tema senzualităţii şi cea a morţii, lirismul, autorul concluzionând că „din punctul de vedere al literaturilor străine, decadentismul nostru […] se apropie de zero”.
Important mai degrabă prin interesul acordat temei, decât prin modalitatea de abordare sau prin disocierile rezultate, studiul lui Gheorghe Savul e emblematic pentru o direcţie critică ce a perpetuat stereotipiile discursului degeneraţionist şi a impus cu o pedanterie didactică preeminenţa poeticii simboliste, în urma unor contestabile cartografieri ale domeniului literar în zone minore şi majore, marcate de degenerare sau hrănite de vitalitate.

Reclame

Reversul decadent al modernismului

Citindu-l pe domnul şi aflând de preocupările-i moderniste (dar cu un mărturisit filon decadent) mă ambalez cu o tentativă de discriminare a termenilor (eşuată, evident, semn de echilibru sau de decadenţă?), cu necesare referinţe nietzscheene.

Afirmaţia lui Friedrich Nietzsche din „Cazul Wagner” ( Bucureşi: Ed.muzicală, 1983 ) – „…nimic nu e mai modern ca această morbiditate generalizată”–  ne solicită o abordare mai atentă a carierei semantice a unei relaţii încă neclare : cea dintre decadentism şi modernism. Trecerea unor termeni periodizanţi de la sensurile figurate, cu puternice conotaţii negative sau pozitive presupune, după Matei Călinescu, parcurgerea unui proces de istoricizare în urma căruia este posibilă sistematizarea conceptuală şi relativizarea.
In ceea ce priveşte relaţia menţionată, ea pare să debuteze cu o suprapunere a termenilor (decadent = modern) datorată referinţei amândurora la o contemporaneitate aflată în plină efervescenţă ideatică. Viziunea nietzscheană asupra decadenţei ne poate salva din reducţionismul constitutiv celor două tipuri discursive care valorizează in epocă fenomenul decadent: filiera teoriilor degenerării, conţinând blamarea fenomenului pe baze considerate ştiinţifice şi cea a atitudinii bipolare (combinând aderenţa şi respingerea ) venind din cadrul câmpului artistic.
Suprapunerea termenilor sugerată de afirmaţia lui Nietzsche se integrează unei dialectici în care decadenţa se opune organicităţii vieţii, amândouă regăsindu-se în experienţa filosofului capabil de răsturnări de perspectivă. Această atitudine este esenţială pentru reevaluarea conceptuală, dincolo de aproximările stilului decadenţei în termeni asemănători cu cei ai lui Paul Bourget :   „La fel ca Wagner, sunt un copil al acestei epoci, adică un decadent , cu deosebirea că mi-am dat seama şi că m-am pus în gardă” (p.32). Paris, Musée Gustave Moreau, Escalier des ateliers - Albert Lafon, 1895
Decadenţa va părăsi ulterior suprapunerea cu modernitatea sau cu modernismul , pe măsură ce ultimii doi termeni se vor specializa semantic, dar şi ca efect al decupajului net al istoriei literare care va accepta în cele din urmă să o includă în anticamera cu precursori ai modernismului secolului al XX-lea.
Într-o altă direcţie, a fost valorizată capacitatea iradiantă a decadentismului, susţinându-se o unitate tematică şi stilistică care se prelungeşte singular până în anii 30’ ai secolului al XX-lea sau chiar într-o ciclicitate fin de siécle care, deşi pare să legitimeze fenomenul, nu face decât să dilueze semantic termenul, printr-o vânătoare de trăsături specifice, care nu mai ţine cont de convenţii şi stiluri, focalizând doar elementul tematic:
„Although elements of decadence can be found in literary works of all periods, decadence is essentially a modern movement. It has its roots in the romantic movement of the early nineteenth century, and it flowered in the last two decades of that century; but it did not, as some say, wither and die in the twentieth. On the contrary, precisely because it expresses a malaise that commonly pervades both life and art at the end of a century, it would be remarkable if decadence were not even more pervasive in life and art at the end of a millenium” (Thomas Reed Whissen, The Devil’s Advocate: Decadence in Modern Literature, New York : Greenwood Press, 1989) .
Această afinitate cu fenomenul decadent se manifestă uneori în discursul critic prin augmentarea importanţei lui şi prin suprapunerea accepţiunii generale, culturale (decadenţa) cu cea specializată la sfera literară şi artistică (decadentismul) sau prin proiectarea lui paradoxală  in acelaşi  discurs degeneraţionist care-i iniţiase blamarea.

Empatie bolnăvicioasă

Din meandrele criticii şi istoriei literare, prind iarăşi firul decadenţei.O constantă suparătoare mi-a  părut până acum afilierea decadentismului la esteticile învecinate temporal, motivată prin absenţa unui program unificator şi a unor aderenţi autoproclamaţi, iar ulterior înrămaţi.
Intervalul 1880-1890 e definit ca postromantism sau ca presimbolism, deci ca o mişcare izolată, minoră, tranzitorie.Totuşi Jean Pierrot observase în 1981 că decadentismul nu dispare odată cu fondarea simbolismului şi că se manifestă mai ales în proză, dar şi in pictură.
David Weir realizează deschiderea decadentismului către modernitate, accentuând statutul acestuia de dinamică a tranziţiei, nu imitativă sau inferioară valoric, ci deschizătoare de noi orizonturi.Într-o altă direcţie, George Schoolfield proiectează decadentismul de la nivelul unei mode literare manifestate exclusiv in spatiul francez, la cel al consolidării unui canon internaţional care-şi are reprezentanţi până în anii ’20 ai secolului trecut.

Conceptul ameninţă evident stabilimentul terminologic al istoriei literare ( ce mai e acela un « curent literar »? ), aceasta din urmă respingându-l cu doctă nepăsare sau plasându-l în subsoluri părăsite.Trebuie să existe o empatie bolnăvicioasă, un simţ al sublimei minorităţi şi o cantitate considerabilă de snobism care să-l împingă pe studios în zone neacoperite de centenare sau canonizări, ci rămase în luxuriantă aşteptare, cum ar fi rămas aceasta, de n-ar fi devenit muzeu : http://www.musee-moreau.fr/.

Decadenta,scolareste si-un roman ce plictiseste

Iar lecturi (aproape) simultane…Nimic aparent in comun intre cartea lui Jean Pierrot despre imaginarul decadent si romanul lui Henriette Yvonne Stahl,”Intre zi si noapte”.Intalnirea e mijlocita de un autor cu afinitati decadente (ghicitorului i se ofera simbolica recompensa! ) care pare sa nu detina nimic din fervoarea polemicilor interbelice legate de tipologii ale romanului sau de spectrul specificului national.Si atunci epoca trebuie bine scotocita (am gasit in biblioteca romanul mentionat,pur hazard)mai ales in zone neatinse de sindromul capodoperei,santiere parasite,minori dezabuzati, ascunzisuri de alcov…Exista suspiciunea cititorului ca un roman al autorului nenumit dezvaluie reflectii implicite despre zisele polemici ,caci situandu-se in raspar adera la propria estetica…

Deocamdata Jean Pierrot ma dadaceste cu surse ale pesimismului(de la ideea degenerarii rasei pana la impactul pozitivismului),cu portrete de eroi decadenti (melancolie,solipsism,impotenta ,vai!) ,inecandu-ma cu citate si insiruiri scolaresti de platitudini (idei primite de-a gata)  de genul „precursori”,”tragedia artei” s.a.Trebuie sa trec prin infernul didacticismului(cu beneficiul descoperirii de noi directii de lectura) pentru a putea intelege stigmatul ce coexista cu admiratia (si imitatia),ca receptare multipla si contradictorie a  fenomenului decadent .La celalalt pol,romanul pare o tortura la care sunt gata sa renunt,cu induiosatoare prietenii(la granita amoroasa) feminine,cu stangacii aproape hilare , melodrama ce ameninta la fiecare rand,cu fascinatii stereotipe si alte grozavii.Rezistenta eroica a cititorului e data de o afirmatie a autoarei,intr-un interviu,referitoare la o asemanare a unui personaj masculin cu cele din romanul nenumit (inca asteptam ghicitorul!)…

” Sufletu-mi e-o floare rară…”*

Departe de a avea vreo atractie florala sau vreo indeletnicire gradinareasca,m-am trezit in mijlocul unei invazii sufocante si aproape letale.Primul strat emana cam asa :

„Gradinarii mai adusera  si alte varietati noi: acestea pareau a fi de piele artificiala,brazdata de vine false;si cea mai mare parte,de parca ar fi fost roase de sifilis si de lepra,isi aratau carnea livida,marmorata de rujeola,intretesuta cu pecingine;altele aveau o nuanta de roz viu,asemenea cicatricelor pe cale de a se inchide,sau culoarea cafeniu-inchis a crustelor in curs de formare;altele pareau sa fi fost atinse cu cauterul si incovrigate din pricina arsurilor;iar altele lasau sa li se vada epiderma paroasa,scobita de ulcere si mancata de sancru…”(J.-K. Huysmans,”In raspar”,trad. de Raul Joil).

Care e reactia proprietarului acestor minunatii (Des Esseintes),care scarbit de florile „plebeene”,satul apoi de cele artificiale,comanda flori naturale care sa le imite pe cele false ? Evident, „exulta”..

Al doilea strat de arome:

„Trandafirii Paul Neyron,ai caror butasi ii cumparase  el insusi de la Paris,degenerasera;atatati mai intai,apoi istoviti de sucurile vartoase si trandave ale pamantului sicilian,arsi de verile apocaliptice,ei se prefacusera intr-un soi de verze de culoarea carnii,obscene,dar care raspandeau o aroma tare,aproape nerusinata,la care nici un gradinar francez n-ar fi indraznit sa viseze.Printul duse una la nari si i se paru ca miroase coapsa unei dansatoare de la Opera.”(Giuseppe Tomasi di Lampedusa,”Ghepardul”,trad. de Tascu Gheorghiu)

Suntem departe de simbolistica ascensionala,de viziunile edenice,de accesorizarea unei feminitati protectoare sau angelice.Dar mai aproape de schema temporala,de ouroboros,de un simbol descendent devenit imobil pentru a fi transformat in emblema decadenta.

Poftiti acum in rar frecventata „Gradina bolnava”:

Spectacolul vegetatiei devenite cu timpul monstruoase nu poate sa nu-ti faca rau si chiar sa nu te inspaimante ,nu pentru ca ar contine viata animala,ci pentru ca exprima o forta ineluctabila. Iederile, glicinele,vitele salbatice se arunca intr-o lupta de caracatite,sufocand arbustii si rasturnand zidurile.”(Michel de Ghelderode,”Povestiri crepusculare”,trad. de Ana Blandiana)

De ce sunt toate florile cazute in dizgratie,atinse de patologic,semnaland degenerescenta olfactiv si coloristic? Natura cu sirul ei de peisaje burgheze,purtatoare a unei vitalitati barbare sau a unei domesticitati mediocre a devenit obiect al dispretului decadentilor.

Am lasat la sfarsit straturile mai suave,spre purificare fragranta :

„Atelierul era imbibat de mireasma bogata a rozelor si in clipa in care briza usoara de  vara flutura printre crengile copacilor,prin usa deschisa patrunse mirosul greu al liliacului si parfumul ceva mai subtil al florilor roz de spin.”(Oscar Wilde,”Portretul lui Dorian Gray”,trad. de Magda Teodorescu)

„…iubirea de flori a chiriasului,impinsa la patima,adaoga o nebuneasca risipa de trandafiri si de tiparoase ce,impreuna cu lumanarile pe cari le gaseam aprinse,in cele doua candelabre de argint cu cate cinci ramuri,oricand am fi venit,puneau locuintei pecetea unui lux ales,alcatuind oaspelui meu un cadru in asa armonie cu fiinta sa ca,amintirea mea,dintr-insul nu-l pot desprinde.” (Mateiu I.Caragiale,”Craii de Curtea-Veche”)

Imagine a sufletului,descifrare a profunzimii dar si a mastilor suprapuse,floare neagra a erotismului intoarsa catre cel ce o priveste…

* Mateiu I.Caragiale ,”Marturisire”

Imperiul in declin

Recitind poezia  „Langueur” a lui Verlaine ,ma intorc la una din obsesiile decadentilor :prabusirea Imperiului Roman.Si cum eseistul Gilman tocmai suporta sublinierile mele,l-am chestionat in legatura cu problema:

” There is a melodramatic quality,too,in our thinking of historical epochs (though not our own;who can recognize an epoch from the middle of it?) as beeing analogous to the course of a human life: birth,youth, maturity ,old age,and death.Among the intellectual distortions this anthropomorphism produces is that of endowing history with a sense of fatality for which,as any clear-headed investigation will reveal,there is no real justification except a literary one.And in fact it was Gibbon,that novelist struggling with the more sober demands of the historian’s profession,who gave in regard to Rome the most sonorous expression of that idea of inevitability…”(1980,p.39)

Cum maestrul Gibbon cu „Istoria declinului si a prabusirii Imperiului Roman” nu a fost de gasit in biblioteca (lipsa impardonabila!!!),m-am consolat cu Mommsen care mi-a oferit urmatorul final de poemation istorico-filosofico-poetic:

” Ne aflam la sfarsitul republicii romane.Am vazut cum a actionat timp de o jumatate de mileniu in Italia si in tinuturile mediteraneene;am vazut cum s-a naruit politic si moral,religios si literar,nu datorita unor forte exterioare ci datorita decadentei interioare,si cum a eliberat locul noii monarhii a lui Caesar.In lumea,asa cum o gasise Caesar,salasluia o considerabila mostenire nobila a secolelor trecute si o netermurita plenitudine de splendoare si maretie,dar spirit putin,simt estetic si mai putin,si cu atat mai putin bucuria  in si pentru viata.Intr-adevar era o lume batrana;si nici patriotismul genial al lui Caesar n-o putea intineri.Aurora se reintoarce abia dupa lasarea deplina a noptii”(1988,vol III,p.344).

Aha,doar ma avertizase Matei Calinescu asupra antropomorfizarii conceptului,insa Gilman merge mai departe sugerand ca absenta unei informatii istorice detaliate in perioada antica a generat idealizarea trecutului (coruptia valorilor traditionale e deja enuntata de Platon).Cauzele decaderii imperiului au fost plasate dupa el,fie in exterior (popoarele cucerite si influenta crestina in directia resemnarii si iertarii pacatelor),fie in interior (colapsul vointei ,ca rezultat al unei taedium vitae) .Gilman concluzioneaza ca declinul perceput de lumea antica reprezenta de fapt schimbarea resimtita ca pierdere;decadenta ar fi astfel o inventie,o perspectiva limitata de modelul cauza-efect in conceptia asupra istoriei.

Lucian Boia ma anunta si el din „Jocul cu trecutul” ca anul 476 (momentul prabusirii?!) si-a pierdut accentele catastrofice,accentuandu-se ideea de evolutie,de elaborare a unei noi civilizatii.Ca invatacel bulversat,ma grabesc sa revin la Alexandru Oprea („Mateiu I.Caragiale-un personaj”).Doar nu aveam de gand sa deconstruiesc conceptul de decadenta sau sa-l acuz pe Huymans de „perspectiva istorica inadecvata’?

Decadenta – un cuvant nu doar ambiguu

Decadence was once  a word that lived in the depths,under the pressure of extreme consciousness.Now it exists in the thin air of the pretence of extremity,a device for the imitation of spiritual or moral concern,or for mocking them.” (Richard Gilman,”Decadence.The Strange Life of an Epithet’)

Afirmatia lui Gilman e certificata macar prin rezultatele unui search pe google pornind de la cuvantul ‘decadenta”.Schimbarea sensului,trecerea de la valoarea de efigie a unei crize spirituale rezolvate estetic(acutizate in Franta ,la sfarsitul secolului al XIX-lea) la cea de subversiune sora cu kitsch-ul si imoralitatea semnaleaza o mutatie la nivelul mentalitatilor.Cuvantul,pierdut intr-o sfera minora(a sexualitatii dar si a placerii in general) a avut de la inceput o aura elitista dar si o manifestare,cel putin la nivel literar,umbrita de naturalism si simbolism.

Timpul,cel care prin ireversibilitatea lui,creeaza nostalgii idealizand chipuri si lucruri,a lasat in acceptiunea curenta a termenului doar locurile comune,elementele usor asimilabile,spectaculosul.Decadenta inseamna si toate acestea,dar daca s-ar limita la ele n-ar fi decat un teribilism adolescentin,or ea evoca o claustrare lucida,programatica,rafinata …

Alt blog?

De ce nu? Bineinteles ca isi propune sa fie altfel,sa nu sfarseasca in stereotipie sau in sterilitate…sa musteasca de idei (dar nu primite de-a gata..;e posibil asa ceva?) dar ascunde aceeasi bazala nevoie de comunicare.O reprimam ca gregara,ea revine si hop,te trezesti pe blog,in vazul lumii si te fastacesti.
Da,cred ca deocamdata ne adresam celor care se fastacesc,vor sa spuna ceva si nu-si gasesc cuvintele/caracterele .Ii poftim aici,la marea balbaiala (poate evolua in trancaneala) in raspar,care nu are chef sa fie la moda,sa abordeze temele fierbinti ale zilei,ci sa-si aleaga dupa bunul plac teme minore,triviale sau spiritualizate ,academice.Halal invitatie…