Intenţia e în construcţie

Într-o parţial ordonată instrucţie de interpret, am ajuns la insatisfacţia metodelor consacrate, dar şi la nemulţumirea unor intuiţii vag formulate.Textul admirat opune rezistenţă seducţiei hermeneutice monotone sau îşi multiplică trufaş deschiderile şi ascunderile despre care nu se poate vorbi în termenii unor izotopii, tropi, tipologii narative sau reţele obsedante ?

Deschizând cartea în care Paul Cornea şi-a reunit în 2008 comunicări făcute în colocvii şi conferinţe, m-am oprit la „Intenţie şi intenţionalism” (229-242), prezentată în 1999 la Paris.Pornind de la un articol al lui Paisley Livingston publicat în New Literary History în 1998, autorul analizează noua poziţie intenţionalistă ca reflex al revenirii la autor, al redescoperirii subiectului şi al reevaluării hermeneuticii.paul-cornea,delimitari-si-ipoteze
Aderând la aforismul lui Gadamer – „Sensul unui text îl depăşeşte pe autor, şi nu ocazional , ci întotdeauna” – Paul Cornea consideră conceptul de „intenţie” operant mai degrabă în analiza actelor de vorbire şi nu a vastelor ansambluri romaneşti.Mai potrivită îi pare a fi înţelegerea intenţiei în termeni de „proiect creator”, construit pe măsură ce se desfăşoară.Între „a spune” şi „ a vrea să spui” se interpun elementul inconştient dar şi „o anume derivă imprevizibilă a productivităţii scriiturii” (232).În acest context, biografismul nu poate oferi decât o modestă contribuţie informaţională (pe nedrept blamată de structuralişti) coroborată cu alte repere contextuale (opere asemănătoare/diferite , structurile de limbaj ale epocii, orizontul de aşteptare ş.a.).
Paul Cornea optează pentru elucidarea intenţionalităţii textuale (concept vehiculat şi de Umberto Eco) , a „jocului strategiilor puse în lucru”.Intenţia e relaţionată şi cu o tipologie tripartită a configuraţiilor textuale, în care rolul autorului ar fi de „proprietar” (în clasa asertivelor referenţiale), „conducător de joc” (clasa ficţiunilor) şi „experimentator ludic”(clasa autoreferentialelor).

Postura teoretică a lui Paul Cornea sugerează o resituare conceptuală atât monografilor suficienţi , cât şi docţilor analişti ai structurilor acronice .Nu cred că intenţionalitatea ar putea fi aruncată în zona superfluului sau a naivităţii interpretative, în măsura în care reflectă onesta încercare a lectorului de a se apropia de diferenţa operei.Doar blocajul într-un originar utopic, speculativ reconstituit spre autofelicitarea hermeneutului învingător, necesită o eficientă rezistenţă.
Lucida remarcă finală a lui Paul Cornea nu dezavuează importanţa dezbaterii, fiindcă aceasta din urmă vizează practicile reflexive ale lecturii, nu cele pur hedoniste :

„…toată agitaţia din jurul intenţionalismului se petrece exclusiv în mediul academic .Nu e nevoie să consultăm oracole pentru a înţelege că publicul larg se apropie de literatură aşa cum a făcut-o şi până acum :dezordonat, capricios, persistând să citească «sălbatic»(şi probabil excesiv) , făra să-i pese de contexte originare, de lămurirea literalităţii, de vreo aşa-zisă «adecvare» interpretativă”(241).


Reclame

21 de gânduri despre „Intenţia e în construcţie

  1. Interpretarea este organic legata de decodificarea mesajului, astfel de la intentia comunicatorului pana la intelesul gasit de lector, ideea, de regula, sufera alterari. Cred ca aici e frumusetea – fiecare lectura este si un act creator, textul ajungand sa se multiplice informal.
    Mie imi place lectura „salbatica” si „needucata”, imposibilitatea patrunderii intelesurilor profunde imi pare un pret acceptabil pentru autenticitate si vitalitate.

  2. Să însemne aceasta intenţia de a reveni din plimbare? de a o continua aici? Bună revenire, mai întâi.
    Percep notele tale de lectură în contextul unor lămuriri personale ale intenţionalităţii responsabile de un anume motor interior al fenomenologiei, surprins de rama strâmtă academic-literară în care tocmai că nu mi se părea a fi înghesuită intenţionalitatea. Poarta lui Gadamer m-a absorbit şi pe mine, chiar dacă am pus un pietroi acolo, să n-o las să se închidă până am răgazul eu să mă întorc; dar la aceste scrieri ale domnului Cornea nu ajunsesem încă; dacă scrii aşa, ia să ne mobilizăm puţin!
    Ar trebui să mă lămuresc puţin şi asupra structurilor acronice, mai ales în contextul interesului pentru structurile evolutive, în adaptare, fără transformarea lor în mecanisme, dar la limita asimilărilor biotice.
    La mulţi ani, nu în ultimul rând, aşa cum apare aici!

  3. Lascaris, la multi ani!
    M-am plictisit de teoretizarea echivocului textual, de fuga de ipoteze hazardate si de etichetele lipite de haina terminologica a criticii.Asa ca m-am intors la hermeneutica,dar de ce ti-e frica nu scapi.

    Arhitectule,multumesc de intampinare si la multi ani!
    Mi-am cultivat intr-adevar (ne)lamuririle, simtind ca anumite concepte ar trebui reciclate si nu orgolios abandonate ca prea rigide.Si iata gasesc cartea lui Cornea, cu beneficiile unui dialog imaginar.Gadamer e si la mine insotit de pietroi (asa se cade),ca si Ricoeur, momentan ma confruntam (iar) cu Charles Mauron ,de la care a pornit intr-un fel tarasenia.
    Structurile acestea plutitoare in afara contextelor mai fascineaza criticii lenesi,care numara silabe si trag concluzii, pretinzand obiectivitate (eludeaza de fapt zonele mai problematice,dar nu mai putin importante ale analizei operei,cum ar fi chiar intentia autorului sau proiectul creator).

  4. ÎnRăspăr, ca să fiu puţin mai clar, lămuririle personale ale intenţionalităţii responsabile de un anume motor interior al fenomenologiei erau chiar ale mele, în planul unei experienţe pe care tocmai o consum; nu îmi prea permit supoziţii şi interpretări la adresa experienţelor pe care le-aş putea eventual descifra la alţii; adevărat este că încerc să citesc printre rânduri, iertată îmi fie obrăznicia. Aşa descopăr, iată, că avem pietroaie înrudite, pentru că mai lăsasem unul şi-ntre coperţile lui Ricoeur, de mai multă vreme.
    După ultimul paragraf din comentariul tău mi-am mai risipit îndoielile referitoare la structurile acronice, mulţumesc de precizări.

  5. Aha, deci cand am citit „lamuriri „, hop au intervenit propriile experiente neconsumate, in rezonanta cu ale dumitale.Uite mostra de supozitie venind din trairile lectorului, dar nu in totalitate se pare, din moment ce arhitectul-cititor mai practica, invaluita, o anume interpretare de intentii.
    Obraznicii lectoriale acceptam si incurajam.

    P.S. Tocmai am descoperit un Eco,”Interpretare si suprainterpretare”, insotit de pozitiile lui Rorty si Culler,aparut la Pontica ,in 2004.

  6. Mi se pare foarte interesanta punerea in perspectiva a pozitiilor teoretice din comunicarea lui Paul Cornea. Puteti sa-mi recomandati, va rog, niste carti sau articole care inteleg „intentia” scriitorilor ca „proiect creator”? (n-am deloc cunostinte de teorie literara).

  7. Si mie mi s-a parut interesant felul cum a depasit limitarile intentionalismului, fara a ajunge in tabara celor care considera autorul un accesoriu de care trebuie sa ne dispensam pentru a ne dedica Operei.
    Nu am cartea la indemana, dar cum voi ajunge acasa,voi cauta prin notele lui Cornea trimiteri la lucrari cu perspective asemanatoare.Am recitit de curand cartea lui Didier Anzieu, „Psihanaliza travaliului creator”(Trei,2004) care e interesanta macar prin tematica (etape ale travaliului, varste ale creatiei…) in ciuda perspectivei directionate inca din titlu (suprastimulare materna,conflictul eu ideal- supraeu, corpul presarat in opera…).
    In limba romana nu sunt traduse inca lucrari fundamentale de teorie literara, asa ca momentan mai scotocesc si eu pe Amazon, ma pregatesc sa fac o comanda.

  8. Mie mi-ar placea niste teorii radicale si terre-a-terre, care sa restabileasca autoritatea autorului si sa ma ajute sa inteleg ce se intimpla in mintea lui din momentul in care isi propune sa scrie un poem despre luna pina cind ajunge sa scrie ‘luna, tu, stapina-a marii, pe a lunii bolta luneci…’. (Glumesc, nu vreau sa trivializez discutia). Sint de acord ca dupa ce textul devine opera (pentru ca i s-au suprapus straturi de glose si interpretari) nu mai apartine intrutotul autorului.

    Am incercat sa citesc Anzieu, dar m-am speriat de psihanaliza si am renuntat. O sa incerc sa o reiau.

  9. I am back !Toate bune?

    Alexandru, chiar se simte nevoia unor teorii radicale, dupa atata relativism de complezenta, dar ce se intampla in mintea autorului e cam greu de conceptualizat fara riscul unor psihologizari dubioase.Exista marturisiri venind chiar din partea creatorilor pe care ar trebui sa le citim cu mai multa atentie , fara a absolutiza insa perspectiva egocentrica.
    In momentul de fata m-am intors la lectura integratoare a unui autor, folosind cu un fel de obiectivitate afectuoasa („divinatie”, la Schleiermacher) toate informatiile posibile, extragand din metodele de analiza textuala atat cat sa clarifice, fara a ingusta interpretarea, evitand cauzalitatile si interdependentele comode (aici e marele risc al abordarii vietii autorului) si incercand de fapt imposibilul…De luni de zile stagnez la cateva pagini, din dorinta perfectionista a unei adecvari (aproape) totale …

    Recunosc ca am imbratisat psihanaliza cand am citit prima oara (in liceu, e explicabil :), dar apoi ,prin continuatori si critici ai lui Freud, am inteles altfel fenomenul.Oricum, e deplorabil ca mai apar studii de genul „O abordare psihanalitica a scriitorului X”, fiindca ignora incercarile de rafinare a metodei (psihocritica,psihostilistica…)

    Uite,daca nu-ti place Anzieu,am gasit si Marius Ghica, „Geneza operei literare”(cu referiri mai ales la poetica lui Valery),aparuta in 2008.

  10. Ader cu grabire la metoda „obiectivitatii afectuoase” (imi place mult formula) pe care iti propui sa o practici si as vrea sa fiu in stare de lecturi integratoare ale scriitorilor preferati! Cit despre cauzalitatile univoce viata-opera, am citit un eseu foarte frumos si amuzant al lui Pierre Bayard („Demain est écrit”, Minuit, 2005), unde arata – si de dragul paradoxului – ca si „opera” poate sa influenteze „viata” (fantasme, obsesii, motive din opere prefigureaza uneori evenimente din vietile scriitorilor).

    Multumesc ca mi-ai spus de cartea lui Marius Ghica, sper sa o gasesc.

  11. Interesanta ideea lui Bayard de a dezvolta o asemenea directie si referitor la lectura integratoare (dar si la problematica de pe blogul tau) incerc sa argumentez niste ipoteze referitoare la „Sub pecetea tainei…”, considerat de majoritatea criticilor neterminat.
    A aparut la Paralela 45, cred ca o poti gasi, daca nu, ti-o pot imprumuta.

  12. Spuneai intr-un comentariu ca lucrezi pe o poetica a indeterminarii la un autor roman – inteleg ca e vorba de ‘Sub pecetea tainei’ (n-am citit, nu stiam ca e considerat neterminat). Eu ma chinui de vreun an cu tot felul de carti si articole genre ‘poétique de l’inachèvement’. Suna foarte frumos in franceza, dar cind incerc sa ma folosesc de notiunile din ele simt cum imi scapa printre degete si ca li se risipeste tot farmecul. Eu vreau sa aplic notiuni riguroase si operationale la problematici vaporoase : )

  13. Am mai adunat niste materiale de ‘genetica literara’, o scoala relativ noua si infloritoare care si-a propus sa reinvie studiul manuscriselor, studiaza carnetele de lucru, ciornele, variantele, chiar si stersaturile! Ar putea completa abordarile in termeni de poetica.

    In (foarte) mare, accentul cade pe amontul operei (avant-texte), pe variante sau versiuni paralele, pe deschiderea avant-textului inspre o multime de posibile concretizari, dintre care una se realizeaza prin decizia de publicare (un exemplu dat de multe ori e Le cimetière marin, publicat intr-o varianta literalmente smulsa lui Valéry, care altfel spunea ca ii place sa lucreze o pagina la nesfirsit). Ideea radicala e ca opera publicata e doar un stadiu de stabilizare al procesului creator, dintr-o succesiune care ramine in principiu deschisa. Prin urmare, toate cartile sint neterminate : )

  14. Exista studii aplicate si serioase din perspectiva genetica (pe Flaubert, Proust), dar si foarte mult verbiaj. Sigur, nu merge decit in cazurile in care exista suficiente ‘avant-texte’ (nu cred ca e cazul lui Mateiu).

    Ti-as putea trimite prin email o selectie de articole de poétique & de génétique de l’inachèvement, daca crezi ca ti-ar fi de folos (am mai multe in pdf).

  15. Am aceeasi senzatie cu eseistii francezi,insa doar la ei poti gasi curajul de a aborda o asa subtila tematica; cautand pe amazon carti in engleza m-am sastisit de atatea studii culturale si antologii , cand eu doream, vorba ta ,”notiuni riguroase si operationale. ” Am cautat si in zona criticii genetice dar momentan nu imi e de mare folos (asa cum ai observat).
    Psihocritica lui Mauron mi-a atras atentia mai demult, am revenit acum , insa in afara problemelor unei terminologii vetuste („idei” sub care ordoneaza retelele obsedante etc) e un mare grad de arbitrar si psihanaliza programatica care cer de fapt, cand incerci sa aplici, o reinventare a metodei si o expunere a intuitiilor personale in termeni (chipurile) mai stiintifici.Am mers pana unde am simtit ca e acceptabil, apoi am schimbat macazul in directia in care credeam ca textul mi-o cerea.Nu sunt deloc multumita, dar este versiunea prezenta a unei cautari pe care o voi relua.

    Bineinteles ca doresc articolele, iti multumesc si sper ca te pot ajuta si eu cu vreun material.

    Am verificat notele la articolul lui Cornea (ma intrebai de alte carti in care apare proiectul creator) si am gasit mai mult lucrari de hermeneutica apartinand lui P.D. Juhl , „Interpretation…”(1980),E.T. Hirsh ,’Validity in interpretation”(1967),Gadamer,Eco…sau despre teoria lecturii.

  16. … ‘avant-texte’, ‘poetique de l’inachevement’, gust pt ‘operele neterminate’… tot atitea forme de nevroza in fata Operei – simptome ale scormonirii resturilor – fixatii filandre pe hors-l’oeuvre – arheologii maniace ale ‘urmelor’ & bruioanelor… atunci cind nu prea mai ai ce spune/scrie, nou si fundamental, dspr un Autor, ii cauti accidentele de scriitura, ii iscodesti ‘raturile’ & firimiturile…

  17. Aveti dreptate, dupa unele lecturi de critica genetica, am avut si eu senzatia ca rascolirile obsesionale sau citeodata foarte detectivistice dupa ‘raturi & firimituri’ au atins dimensiuni patologice in Academie. E une fin de parcours care a inceput de la scriitorii insisi – v. gestul fondator al lui Hugo, care si-a donat manuscrisele (investindu-le, deci, cu o valoare in sine).

    Pe de alta parte, intre Opera si amontul ei nu exista o ruptura radicala care sa justifice aruncarea la cos a ciornelor si incercarilor esuate. Iar mie-mi place sa citesc si sa recitesc, de pilda, si Buvard et Pécuchet, dar si povesti despre cum au fost scrisi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s