Zeul iubirii (Tapul),aparut in 1921,sub semnatura lui Felix Aderca (deci in intervalul spre care mi se indreapta lecturile), promite la inceput o atingere eseistica a romanescului, o ironie demitizanta, insa acestea se dovedesc un fel de preambul semiteoretic,parasit pentru senzualismul dulceag : Simteam totusi inanitatea vietii nostre din instinct.Ne coplesea nobilul nostru egoism, ne enerva estetica indelung cizelata si am fi dorit o spurcaciune sincera,omeneasca,ca o palma aducatoare de sange in obrazul anemic.
„Spurcaciunea sincera” nu se transforma in experienta erotica dionisiaca a tapului dezlantuit , disecata de naratorul-personaj,ci in pendulare : recuperarea sentimentului nemaculat sexual,materializat (culmea dostoievskiana !) de o „functionara” la bordel, fosta prietena din copilarie ,alaturi de atractia (oglindita de mai multe personaje masculine) dominanta fata de provinciala disponibila si frustrata (marcata de o tentativa de viol).Oferindu-si gratiile de „mireasa multipla”, aceasta din urma simuleaza fecioria, fapt „abject” pentru naratorul-personaj ,dar justificat de o psihanalizare superficiala.
Incertitudinile si reflectiile se topesc in resemnarea cu paseismul structural al femeii (cele doua il pararesc pe naratorul-personaj printr-o intoarcere simbolica in trecut) si cu revenirea ciclica a masculinitatii la ipostaza instinctuala,dionisiaca.
Eliberandu-ma de protocolul erotic al fictiunilor interbelice (mai bine scriam despre H.Bonciu,amestec interesant si ignorat),ma opresc la cartea lui Alexandru George ,aparuta in 1981,”Mateiu I.Caragiale” ( firul destinului,ce sa-i fac).
Pornind de la caracterul de fictiune memorialistica al operei mateine,criticul considera importanta raportarea la persoana autorului dar descopera,in mod paradoxal, o totala inadvertenta intre cele doua niveluri.Observand, cu justete, ca Perpessicius noteaza doar „aspectele trandafirii” ale relatiei dintre tata si fiu,Alexandru George ajunge in tabara celor care sustin ca „Mateiu si-a conceput opera sa si si-a construit un personaj exterior si interior in oponenta sau violenta negatie a modelului patern.”
Iata perpetuat un poncif al criticii operei mateine,aflat in concurenta cu fratele sau dialectic – sustinerea filiatiei paterne realiste – si in total dezacord cu ideea racordarii mateine la familia de spirite decadente a lui Baudelaire,Huysmans,Barbey d’Aurevilly ,Villiers de l’Isle-Adam.Alexandru George se salveaza din aceasta goana dupa influente (ca doar istoria literara nu accepta prapuri pe teren necartografiat) sustinand modernitatea demersului matein prin destructurarea structurii compozitionale traditionale. Si iata cum,la bogata lista de influente alcatuita de Perpessicius ( de la decadentii mentionati pana la ai nostri I.Ghica, Al.Odobescu,A.Pann) se mai adauga si…Marcel Proust.Memorie involuntara la Mateiu Caragiale,pentru care scrisul reprezinta „dificultatea invinsa”?!
Tocmai cand eram de acord cu integrarea in modernism (dar nu cu modelul proustian!) ,Al.George pare sa aiba remuscari pentru fermitatea sa critica si introduce pe fereastra elementele realiste sub pretextul naturii duble a obstinatului,relativizand in final orice integrare a operei si a personajelor ,caci lumea Crailor e „o plasmuire situata voit dincolo de bine si de rau.”Ei da,mai degraba nietzschean decat proustian!
Despre om descoperim ca nu avea psihologie de scriitor profesionist (slava domnului !),ii placeau mesele copioase (in stare senioriala, vegheata de Marica Sion ) ,ca regreta spre sfarsitul vietii ca nu avea urmasi (asta nu,stingerea stirpei era programatica la Mateiu ).
Un fragment dintr-o scrisoare din 13 ianuarie 1937, a Maricai Sion catre Al.Rosetti (cel care donase manuscrisele Fundatiei pentru Literatura si Arta,facandu-le accesibile doar cu aviz special), e induiosator prin grija nelinistita,justificata din pacate,a sotiei :
Mi s-a luat asta-vara tot ce s-a gasit in sertarile lui, pana si agendele, zicand ca ar servi sa se vada care a fost activitatea sa.
V-as ruga, d-le Rosetti, sa dati ordine ca tot ce nu va este de folos sa mi se inapoieze,deoarece prefer sa ramana in familie toate hartiile sale, decat sa se ravaseasca prin redactie.
Ce redactie,ca au disparut chiar de la Fundatie, nu inainte ca Serban Cioculescu si Perpessicius (avizatii) sa-si faca niste copii a caror istorie nu o relatez acum din motive de imbufnare ( o face Ion Iovan in „Mateiu Caragiale.Portretul unui dandy roman”).
În răspăr 