Maestrul destrămat…

Eu, butoiul de pulbere, l-am transformat pe D. în praf zburător. Cu furie jubilatorie, mi-am fracturat ultimele ramuri din schelărie. Predicile au încetat, elevaţia se amână, maestrul e un ciorap destrămat. Fără milă, calc pragul spre nicăieri.

…şi regăsit. 

Zgomotele au încetat, trupul-muniţie a redevenit mişcare semiordonată şi l-am impins către către locul de ascultare a învăţăturilor lui D. Am reaşezat cuburile colorate şi am aşteptat o minune infinitezimală, o clipire mai înţeleaptă, o săgeată strâmbă către orice. Şi D. a strălucit … Am zâmbit către el, am înghiţit toată lumina pe nemestecate şi am înţeles ce trebuie să caut.

Anunțuri

D.

Înlăcrimat, D. mă taie cu privirea şi stropii nimicniciei se preling. Sunt novicele încrâncenat în nigredo, înfăşurat în propria-i duhoare, care nu  vede sufletul, chiar dacă el, exhibat în faţa ochilor holbaţi, orbeşte muştele ce-mi stau pe umăr.

Invăţăturile maestrului D.

1.      D., fiinţa zburătăcită, analfabetă, amorală si veşnic nelămurită, m-a privit în ochi. Trebuie acum să accept fiecare ceapă degerată ca pe un dar suprem, să îngenunchez în faţa-i cu reculegere. Maestrul meu mă ghidează în lumea nimicurilor, a vorbelor in vânt, a zâmbetelor tâmpeşti. Îl urmez cu adoraţie.

2.      Cu mişcări rotitoare, ca o meduză, D. Mă apostrofează din nou. Nu mai înţeleg nimic şi învăţăturile lui se lovesc de mine ca o grindină, lăsându-mă în statuară ignoranţă. Ar vrea ca eu să încetinesc, să opresc şuvoiul, să accept remodelarea definitivă cu îngăduinţă şi zâmbet supus. Nu sunt gata, maestre.