Rebeliune tardivă

Premisa articolului lui Mircea Mihăieş e vehemenţa demitizantă în raport cu “titlurile preamărite în simpozioane, de cele care ocupă un loc proeminent în panteonul literelor naţionale », şi nu critica obiectivă. Victima acestui puseu demolator este opera lui Mateiu I. Caragiale, apreciată de autor în adolescenţă graţie analizelor lui Vianu, Al.George, Ion Vartic, Matei Călinescu. Această mediere a plăcerii lecturii a generat poate actualul refuz : negustând din idiolectul matein, hrănindu-se cu laude pre-digerate, Mircea Mihăieş ajunge să sufere de rebeliune tardivă.
Succesiunea de termeni străini reflecţiei, emanaţi de umori îndelung şi ineficient temperate se integrează într-o retorică a refuzului îmbufnat, infantil : « catastrofă », « deplorabil », « ţânţar urmărit cu pompa de insecticid », « prostioare cu pampon » ş.a.
Motivaţiile izbucnirii intempestive a acestei rebeliuni se ordonează treptat prin referinţele la « exclamaţiile cvasi-sexuale » ale admiratorilor, entuziasmul la o « bericică » şi la « contabilii culturali frustraţi ce juisau… ». Ceea ce deranjează este deci această erotizare a receptării obiectului estetic străin, în contextul ignorării nevoii de aclamări afectuoase a autorului articolului. Fără îndoială că aşa-numitul « cult matein » îşi are frustraţii săi (empatizare cu maestrul), absolventele de litere cu priviri galeşe, amatorii gălăgioşi, dar aceştia nu se constituie în argumente ale unei judecăţi de valoare. Ar fi nevoie de un studiu al orizontului fantasmatic al operei, al orizonturilor de aşteptare şi al tipurilor de receptare pentru a identifica coordonatele acestui cult, nu de tipologizarea infatuată a celui care se vrea exclus.
Autorul articolului se îndreaptă însă, în mod neaşteptat, spre analiza « structurii secrete » a romanului « Craii de Curtea-Veche », structură care i se volatilizează în mâini, lăsându-l descumpănit. Deşi iluminarea hermeneutică îl vizitează ( « o fi atât de secretă încât e sortit să ne rămână inaccesibilă în perpetuitate ») Mihăieş îi trânteşte uşa în nas, întorcându-se la poncifurile criticii, îmbrăţişate precoce, în adolescenţă. Demontează astfel « modernitatea » textului din perspectiva comparaţiei nefavorabile – crede autorul- cu decadenţii francezi. Cu balanţa în faţă şi spectrul sincronismului pe umăr, stabileşte soliditatea sau fragilitatea estetică în funcţie de ralierea la modelele occidentale. Comparatismul şi-a depăşit aceste limite, periodizările s-au clătinat vertiginos, criticii au scris despre afinitatea decadentă (nu ralierea anacronică la curentul literar), însă autorul, neurmărind dezbaterile, caută tenace distrugerea miturilor adolescentine.
Stilul matein e acuzat de « inepţie », inconsecvenţă, « naivitate şi artificialitate » , « romantism sentimentaloid » cu citate opulente din discursul naratorial. Faptul că există o redundanţă a mijloacelor retorice, o influenţă a (post)romantismului şi o artificialitate decadentă ar trebui dedus dintr-o analiză stilistică, condusă de acribie filologică, şi nu doar de impresii ale contemporanului încastrat într-o altă etapă de evoluţie a limbii. Distanţarea este firească, autorul îşi recunoaşte incapacitatea reconstrucţiei universului ficţional, însă generalizarea virulentă a impresiei îi este eroarea fundamentală.
Acuzele aduse mateinilor, de « orbire încăpăţânată » şi de reacţionarism (specific cititorului român profesionist, crede Mihăieş) nu poate decât să-i încânte, ca marcă a aderenţei lor conştiente şi reflexive la o evadare din  flexibilitatea,  comunicativitatea şi progresismul ( confectionate din carton)  contemporane. Cât despre « mintea înfierbântată » ce le-o atribuie ( cu semnalmente, paradoxal, în articolul de faţă), aceasta e poate semnul relecturii, căutării, documentării ( căci nu « cei care se închină de li se zdrelesc genunchii » sunt mateini) pe care autorul mărturiseşte că le-a practicat (îin raport cu opera mateină) « cândva », atunci când a scris despre « personajul Mateiu Caragiale » ( singurul pe care îl salvează de ravagiile rebeliunii). Erupţie canonică din cortegiul demitizărilor autohtone, articolul solicită cu sensibilitate exacerbată atenţia mateinilor furioşi (tocmai pentru a le înfiera verva admirativă), reuşind să fixeze un repertoriu al detractării inflamate.

Reclame

25 de gânduri despre „Rebeliune tardivă

  1. in rasparul umbla la avataruri:)
    se intampla ceva, stimati telespectatori!:)

    off topic as usual, don’t mind me, i’m raving:)

  2. Ai dreptate m, am introdus automat o eticheta veche.
    Stai linistit cu editia B.C., trebuie sa am si eu un noroc pe undeva.

    We, m-am jucat la avataruri, recunosc, problema e ca acum nu mai vrea sa iasa ochiu-mi si pace, nu stiu ce sa-i fac.

  3. Leo, ca tot esti tu Toth-ul mioritic al netului (sa vad daca te prinzi de aluzie), ia si ceteste postul asta si fa si tu un rau-bine si ajuta inrasparul sa il publice undeva.

    It’s right on the money. Not yours, of course:)

  4. Omul cavernelor fata cu aristocratia reactionara, cam asa as caracteriza eu articolul lui Mircea Mihăieş.
    Este inutil ca dupa postarea Inrasparului sa fac eu comentarii in plus.
    Bine ai observat ca grobianul a inghitit mai intai pe negandite ce au spus marii critici si apoi citind romanul a fost dezamagit, mai exact l-a lovit o furie nascuta intr-un suflet primitiv incapabil sa inteleaga un model uman evoluat si valori estetice rafinate.

  5. Lascaris, eu nu am vorbit de primitivism si nici nu am considerat viziunea mateina „un model uman evoluat. Influenta criticii (sau a scolii) in formarea unor ierahii personale e covarsitoare, iar la momentul relecturii partial emancipate (de influenta) exista riscul dezamagirii.Problema e cum o exprimi, cum o gestionezi…

  6. eu tot cred ca asa ceva e publicabil.

    regardless of approach (mea culpa, totusi, poate ar tb. sa te uiti ce face acum prin alte locuri, anyway – scuze), asa ceva tre sa stea undeva publicat pe hartie, acesta este locul propriu pentru un asemenea text.

  7. Nici nu am sustinut ca ai fi pus in discutie primitivismul intelectual al lui MM, doar imi exprimam propriile impresii.

  8. textul lui mm trebuie luat k un pamflet; nu sint de acord cu parerea lui dspr ‘craii…’, dar consider salutara orice incercare de a (re)pune in discutie canonul.

    nu pot decit sa reproduc aici ce am scris dspr pe blogul lui dragos c:

    „intimplator nu sint de acord cu verdictele lui mihaies re: MC (= mateiu caragiale, nu mircea cartarescu, lol), le consider teribiliste & cu aluviuni resentimentar-banatene (gen: ce vine din regat este un kkt…), dar recunosc k ma pun pe ginduri. poate k n-ar strica totusi o reconsiderare a locului ‘crailor…’ in literatura (romana, k in aia universala nici nu e!)

    ma tem k engouement-ul pt ‘craii…’ este marota unei coterii destul de provinciale – ceva gen ‘am facut si noi decadentism cum am putut!’ (k sa-l parafrazez pe porumboiu)
    plasarea ‘crailor…’ pe prima pozitie, in topul obs.cult., se explica (si) prin dorinta unei ‘reparatii’, cred – o reasezare a canonului literar. s-a supralicitat pt a contracara un canon mai vechi & mai ‘pashunist’ 😉

    pd alta parte, ce a facut mateiu este – incontestabil – splendid pt limba romana, dar sa fim seriosi: incape in buzunarul de la piept al decadentismului sec. 19… mateinii (o secta) i-au facut icoana, ceea ce e ok, dar judecata lor este prea exuberanta, extravaganta, excentrica &, k atare, inutilizabila.

    17 august 2009 18:54”

  9. We, iti multumesc.
    Daca l-as publica, ar suferi modificari clare (argumente serioase, nu doar sugestii ironice), plus ca as face-o fara interventii lacrimogene sau atente la nevoile redactorului-sef (slabe sanse,nu?).
    P.S. Moderarea e activata, that’s enough.

    Als, sunt de acord cu rediscutarea canonului si cu opinia despre verdictele lui Mihaies, iar reconsiderarea…ma preocupa profund, ca si problema decadentismului (si cea a validitatii conceptului de curent literar).
    Nu cred insa ca mai au vreo relevanta judecatile valorice comparative de genul noi-ceilalti, in urma carora sa ne punem cenusa in cap sau sa intoarcem capul scarbiti. Putem schimba grila, compara cu vecinii aflati in situatii asemanatoare (cum sugera si V.Nemoianu), insa fara a cadea in extrema unicitatii nationale.Reasezari, cum spuneti…
    Mateinii, caracterizati de cei trei „e”, se pare ca nu va displac. Normal ca judecata lor nu e de pus la baza unei noi istorii literare (inca avem nevoie), e doar un mod de a recepta, in care se ramane deseori la o empatie care canalizeaza interpretarea.

  10. Inraspar, nu ai de ce sa imi multumesti. Vorbesc dpv-ul unui consumator mediu de cultura, care nu are nici ochiul format si nici uneltele la indemana, ca sa spuna „da” sau „nu”. Asa ca, ia-o ca pe o opinie.

    Restul – in prive.

  11. @in raspar: mi-a placut foarte mult insemnarea ta, este foarte echilibrata, in ciuda dezacordului cu dl. Mihaies, si foarte eleganta (ca tot ceea ce scrii de fapt)
    off-topic: poate ii comunica cineva d-lui als ca „salutar” inseamna „salvator”, si nu „demn de a fi salutat”, cum il foloseste cu constiinciozitate intreaga presa romaneasca

  12. Dragos, am receptionat, multumesc.

    Capricornk13, multumesc, echilibrul e ceea ce caut, mai ales in scris, caci firea nu mi-o pot schimba :).

  13. „1. SALUT’AR, -Ă, salutari, -e, adj. Folositor sănătăţii, vieţii etc.; salvator. ♦ Care este potrivit, adecvat într-o anumită împrejurare. – Din fr. salutaire, lat. salutaris.
    Sursă : DEX’98 (61866) – IoanSoleriu”

    – deci sensul de:
    1. folositor (sanatatii) si 2. „potrivit, adecvat într-o anumită împrejurare”

    (asa cum stiu presupun k stiu toti cei care-l folosesc in presa romaneaasca – nu si capricorn13, dupa cum se vede!
    ce-i drept, ea nu scrie in presa, ci pe bloguri…)

  14. @in raspar: echilibrul este foarte greu de gasit si in viata si in scris, tocmai de-aia admiram cu o usoara invidie:)
    a, si ma uitasem si eu pe definitia din DEX inainte de a pune comentariul, exact ca sa nu gresesc; daca stimabilul als sustine ca a folosit cuvantul in cel de-al doilea sens (asa cum puteam pune pariu ca va face, in loc sa recunoasca cinstit c-a gresit) ma intreb cum poate fi ‘orice discutie care pune in discutie canonul’ potrivita sau adecvata; potrivita sau adecvata la ce? daca nu punea cuvantul ‘orice’, il credeam; asa nu…
    cat despre cum se scrie in presa romaneasca…rofl

  15. NU DOAR k este o discutie POTRIVITA, dar este si SANATOASA (deci: AMBELE sensuri ale termenului ‘salutar’!)> potrivita, pt k se refera la necesitatea rediscutarii canonului, si sanatoasa pt k orice astfel de discutie nu poate sa duca decit la un climat de normalitate; numita capricornk13 a proiectat PROPRIA interpretare asupra sensului (nicidecum cel pe care l-am folosit eu!), dupa care mi-a atribuit-o mie – acuza sa fiind cu atit mai absurda…
    dar ce sa ma mai mire, daca deja-numita se uita in dex DE FIECARE DATA inainte de a scrie un cuvint?! e clar k se pierde intre prea multe sensuri :)))

    ps eu nu gresesc niciodata. NICIODATA!

  16. Nu m-am putut abtine si am scris si eu cateva randuri despre blasfemia in discutie, inca de la o privire superficiala articolul este plin de argumente subrede si rau-voitoare si de o groaza de indicii despre convingerile personale ale autorului.

  17. Pingback: Masca retro a contelui « În răspăr

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s