A existat un decadentism românesc?

Marcate de obsesia sincronizării, secondată în permanenţă de nostalgiile autohtoniste, teoretizările româneşti ale curentelor literare de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea perpetuează confuziile prezente in critica occidentală, adaptându-le evoluţiei uşor atipice (sau paradoxale, în termenii lui Sorin Alexandrescu) a culturii române.

Alexandru Macedonski îşi începe articolul „Poezia viitorului” integrându-i pe Baudelaire, Maeterlinck, Mallarmé, Joséphin Péladan, Moreas în mişcarea simbolistă contemporană, numită şi „decadentism sau cum se va voi”. Confuzia terminologică nu pare să fie un refuz al artistului de a-şi apropria etichete limitative, din moment ce autorul teoretizează unul din termeni, cel favorizat de istoria literară ca fiind mai puţin încărcat de conotaţii negative. Simbolismul reprezintă astfel separarea clară a poeziei de proză, respingerea „elocvenţei vulgare”, a „succeselor de bâlci ale antitezei”, o „aristocraţie” artistică rezultată din ”ascensionarea spre ideal” . De altfel, Macedonski menţionează în articolul „În pragul secolului” termenii „neoromantism, idealism sau altfel” ca fiind mai adecvaţi acestei direcţii, în care influenţa simbolistă reprezintă doar un ingredient. Aristocratizarea expresiei reprezintă de fapt filonul decadent, utilizat din afinitate, şi în afara teoretizărilor sterile, de Mateiu I.Caragiale , la începutul secolului al XX-lea.

În „Sufletul nou în poezie”, Ovid Densusianu face un istoric al mişcării simboliste pornind din 1882 şi arătând că „numele de «decadent», înfrăţit cu acela de «deliquescent» a fost aruncat de câţiva răuvoitori” provocând o reacţie negativă a publicului. Urmările acestei suprapuneri terminologice sunt extrem de grave în viziunea lui Densusianu, în măsura în care contaminează simbolismul cu „diformitatea sufletească”, „extravaganţa”, „cultul pentru ce e anormal, pervertit, satanic”. Resuscitând discursul degeneraţionist, autorul afirmă că această confuzie nu mai este actuală în Franţa (când de fapt ea a continuat să funcţioneze), ci doar la noi, datorită atitudinii ostile faţă de mişcarea simbolistă. Este adevărat că inovaţia simbolistă nu putea fi receptată cu entuziasm unanim în epocă, cu atât mai puţin putea fi sesizată poetica decadentă, în condiţiile în care această problematică continuă să fie contradictorie şi în prezent. Pentru Densusianu disocierea era însă clară şi defavorabilă blamatului decadentism: question mark 2
Ce însemnează însă a fi decadent ?Desigur că nu altceva decât a fi lipsit de vigoare, a nu mai avea energia care-ţi dă putinţa să-ţi tai singur drumuri nouă, a trăi din ce ai moştenit de la alţii. Şi dacă este vorba de literatură, unde oare trebuie căutaţi adevăraţii decadenţi dacă nu printre cei care au continuat ori mai continuă să ia apărarea tuturor curentelor compromise, să glorifice toate vechiturile literare?Decadenţi erau poetastrii francezi în genul lui Delille, decadenţi erau atâţi întârziaţi de pe la 1860 care repetau locurile comune ale romantismului – şi la noi decadenţi sunt toţi care înşiră versuri în felul doinelor lui Alecsandri ori caută să reproducă tiparul eminescian”.
Dacă blazarea rafinată sau nostalgica revizitare a literaturilor unor perioade asociate declinului reprezintă trăsături evidente ale decadentismului, exemplele menţionate de autor în final certifică identificarea eronată a acestuia cu epigonismul şi în general cu literatura minoră ( ignorând contestabilitatea termenului) a oricărei epoci.

Barbu Fundoianu demască la modul aluziv această confuzie terminologică în articolul „Decadenţa: un capitol din istoria simbolismului”, în care numeşte autorii ce au contribuit în mod esenţial la definirea mişcării: Gustave Kahn, Anatole Baju, D. Nisard , Verlaine, Huysmans, Nordau, Nietzsche, Remy de Gourmont. Fundoianu consideră că „istoria cuvântului «decadent» aplicată simbolismului e de pură psihologie”, fiindcă simboliştii au acceptat confuzia, paradoxal, tocmai din dorinţa de a se afirma ca „un capăt de civilizaţie, treapta de rafinare ultimă, aristocraţia supremă, agonia”, fără a bănui „urmaşa în linia directă, masculină, literatura proapătă şi clară a lui Francis Jammes , a lui André Gide” . Concluzia autorului este că această identificare a premiselor cu efectele este firească , justificarea logică deformând de cele mai multe ori intenţia.

În 1913 Gheorghe Savul publică un studiu intitulat „Despre micul curent literar decadent de la noi şi îndeosebi despre poezia D-lui Ioan Minulescu” în care încearcă, dincolo de definirea şi periodizarea curentului, analiza genezei sociale şi condamnarea etică şi estetică a acestuia. Implicând „o mai mică valoare estetică”, precum şi o literatură cu un cuprins sufletesc – implicit şi stilul de o consideraţie predominantă – rar, ciudat, morbid”, decadentismul e asociat de autor cu
„…intelectualii clasei de mijloc care visează boeria lor şi anume nu o boerie înaltă, ci una degenerată de viaţa plăcută şi rafinată pe care ei o înţeleg mai bine, ca nişte oameni cu idealuri egoiste”.
Este justificată astfel preluarea modelului francez, evidentă mai ales la colaboratorii revistei „Viaţa nouă”, dar şi, anterior, la Alexandru Macedonski, Savul mergând până la disocierea a „patru mici perioade”: 1883-1885 (posteminescianism), 1895-1902 (atenţie parţială acordată decadentismului), 1902-1906 (dezinteres faţă de acest curent), 1906-prezent (influenţă crescută). Sunt evidenţiate şi alte trăsături ale decadentismului, cum ar fi exotismul, falsa aristocraţie, formalismul, obscuritatea, bovarismul, tema senzualităţii şi cea a morţii, lirismul, autorul concluzionând că „din punctul de vedere al literaturilor străine, decadentismul nostru […] se apropie de zero”.
Important mai degrabă prin interesul acordat temei, decât prin modalitatea de abordare sau prin disocierile rezultate, studiul lui Gheorghe Savul e emblematic pentru o direcţie critică ce a perpetuat stereotipiile discursului degeneraţionist şi a impus cu o pedanterie didactică preeminenţa poeticii simboliste, în urma unor contestabile cartografieri ale domeniului literar în zone minore şi majore, marcate de degenerare sau hrănite de vitalitate.

Reclame

32 de gânduri despre „A existat un decadentism românesc?

  1. Am citit însemnarea ta, mi-am luat notiţe, am printat-o, am pus-o bine, în arhive. Mi-ar plăcea să continui cu altele de aceeaşi factură : )

  2. Dragos, nu am citit memoriile lui Negoitescu, despre ce exemplu e vorba?

    Alexandru, sunt doar impresii de lectura, m-am ferit sa-mi exprim opinia. E zona mea de interes(pornind de la Mateiu…) si astept sa se mai sedimenteze lucrurile.

  3. offtopic, of course:
    sunt shameless, asa ca imi fac reclama:) mi-am dat drumul la blog.
    din nou. si again.
    http://wanderingelf.net/blog/

    Inraspar, multumesc pentru faptul ca ai mentinut linkul spre un loc pustiit. A contat imens pt mine.
    Folosesc acelasi mesaj, caci mi-e cam imposibil sa reinventez acelasi mesaj de vreo tz ori.

  4. Da, se poate spune si asa despre Elf(desi nu este termenul care sa-l surprinda,cred eu). Am mentinut linkul pentru ca ma gandeam ca „locul pustiit” e doar un spatiu de reculegere inaintea noilor batalii si pentru ca omul continua sa existe in afara blogului:).

  5. Nu imi permit sa judec oamenii asa cum o faceti, dupa o vizita pe blog si nici sa le solicit cunoasterea tainelor vietii si stapanirea fortelor obscure ale sufletului caci echilibrul permanentizat suna a inchistare mai mult decat naiva sau a aderenta periculoasa la o singura masca.

    Cat despre postarile mele, deocamdata au fost stopate de existenta agitata in afara blogului, in afara careia incerc sa-mi urmez lecturile si studiul cu o oarecare regularitate. Din cand in cand aici apar franturi din aceste preocupari, insa nu tin pe blog un jurnal al lecturilor si evenimentelor, ar trebui sa scriu in fiecare zi, or eu ader la ritmul acumularilor, sedimentarilor si al subitelor strafulgerari.

  6. mai, ma discutati pe mine, in loc sa rupeti in 14 decandentismul romanesc?
    strelnikoave, da’ sunt naiv. a doua, nu stiu…hmm…esti doctor? de „suflete”, cu patalama? nu de alta, da’ eu nu te-am insultat la mine si nici la tine, da’ vad ca matale incepi cu insulte pe terte foi. nu-i frumos.

    alexandru, yeap i’m funny. at least i’m not boring:) nu vorbesc de tine, serios.

  7. Am luat si eu notite. Nu stiam ca ai nostrii critici au dezbatut cat de cat problema decadentismului ,eu credeam ca acest (sa ii spunem) curent a fost doar amintit in treacat in legatura cu scrierile lui Mateiu Caragiale.

  8. Lascaris, nu prea a fost analizata problema, plus ca sfarsitul secolului al XIX-lea (literar, vorbind) si inceputul celui de-al XX-lea (cand scrie Mateiu) cer abordari diferite. In primul caz, ar fi o sincronizare cu mediul francez, in cel de-al doilea, o afinitate structurala.

  9. @inraspar: well nici eu nu judec oamenii dupa o vizita pe blog. judec blogul 🙂

    anyway e placut sa gasesc un post nou aici.

    legat de echilibru – ar putea fi o discutie interesanta, incl cu aplicatii/surse literare. de ex eu tind sa concep echilibrul ca pe o valoare in sine, o „masca” daca doriti, dar una pe care o poti purta fara probleme all the time [numai sa poti :)]

    probabil tine de deosebirea intre temperamentul clasic si cel romantic?

  10. Blogul reprezinta doar una din ipostazele persoanei, cred eu :).

    Thanks for the visit.

    Ar fi foarte interesanta si istovitoare cu atatea surse. Echilibrul ca valoare in sine sau ca abstractiune pe care vrem sa o inglobam existentei noastre provoaca niste batalii personale deseori sortite esecului.Cred mai degraba in procesul cautarii sau in intamplarea revelatoare si mai ales in schimbul fluent de masti.
    Nu imi propun sa port masca echilibrului decat cu cei care nu sunt in stare sa priveasca chipul Meduzei (deci cu majoritatea covarsitoare).

    Nu prea ma omor dupa distinctiile astea temperamentale.

  11. cool asta cu ipostazele: la fel cum Coranu reprezinta una din ipostazele lui Allah, corect?:)

    well mie mi se pare ca orice masca este o „abstractiune care provoaca niste batalii personale deseori sortite esecului”. de fapt – chiar si absenta oricarei masti e tot o abstractiune, si produce tot conflicte [poate mai mult externe decat interne]. mastile s’au dezvoltat evolutiv in fond, le folosesc si cainii cand dau din coada, de ex.

    eu cred mult in deosebirile temperamentale si in general in deosebirile psihice/spirituale care deriva din factori pur somatici. mi se pare ca suntem mai puternic/rigid determinati [de corp, de mediu] decat ne place sa credem.

  12. Comparatia iti apartine (ma gandeam sa scapam de persoana a II-a plural, in ciuda farmecului desuet).

    Sigur ca vorbim despre abstractiuni, chiar despre unele fascinante pentru adolescentini si temperamente romantice :), fiindca am putea foarte usor sa dezintegram notiunea de „masca”. Ascunderea, disimularea tin de o zona a aparentei, singura interesanta mi se pare cea a (posibilei?) suprapuneri perfecte, un fel de aderenta totala la o masca ( dar nu in sensul cartilor din categoria „autoeducare”).Oricum, discutia e dezlanata, in masura in care planam intr-o zona a psiho-filozofiei…

    Mi-ai adus aminte ca am cumparat cartea lui Goffman, dar nu am citit-o.

    Pe ce iti fundezi aceasta credinta, nu cumva iti ofera un confort rational? Nu neg deosebirile, dar vad multe mixturi uimitoare.

  13. scapam de pers 2 pl? o mica revolutie antiburgheza e in desfasurare pe acest blog:P

    nu sunt sigur ca inteleg ideea ta apropos de masca perfecta. insa e adevarat ca eu nu fac prea clar diferenta intre masca/realitate artificial/natural aparenta/esenta. in sensul ca le vad atat de concrescute, indisolubil legate [la fel ca limbajul si gandirea de ex] incat demersul mi’ar parea oricum inutil. masca „creeaza” ceea ce se ascunde indaratul ei in aceeasi masura ca the other way round. cand am spus abstractiune am incl in aceasta categorie cam tot [incl „trupul”] nu doar mastile.

    legat de credinta in determinismul temperamental etc – nu ma pot opri sa remarc ca, funny, o deosebire temperamentala s’a strecurat deja chiar in observatia ta: spui „confort rational”. pt mine ratiunea e in general o sursa de disconfort [la fel si determinarea fizica de care vorbeam]. insa iata, exact aceeasi notiune poate fi interpretata opus de tine, de chimia ta.

  14. Ideea cu masca perfecta e mai mult una teoretica, a unui proiect existential, pornind de la ideea unei autoreconfigurari a persoanei.
    Intr-adevar, distanta dintre masca si chip e deseori invizibila, tocmai pentru ca acestea sunt emanatii reciproce, dupa cum spui. Si totusi, ceea ce numim masca e deseori resimtit ca strain, ca adaugat, amenintand autenticitatea. Sa fie vorba de refuzul fiintei de a-si accepta anumite cotloane sau dimpotriva, de dorinta compensatorie a adoptarii unei gestici imprumutate?

    Pentru mine „confort rational” include o situare ironica : ratiunea nu poate oferi un confort constant si autentic. Sugeram ca te amagesti probabil in mod constient, pentru a avea o explicatie a lumii.
    In ceea ce priveste „chimia” mea, e mai degraba una a experimentelor explozive, fapt atenuat gratie mastilor din dotare :).

    Ariel, ne propui intr-o vaporoasa vizita sa facem un portret. Nu simt atractia acestei indeletniciri , nu gasesc motivatii si nici legaturi cu nuvela lui O.W.

  15. ai dreptate mastile pot fi percepute ca straine. but then again – la fel de des ne percepem ca straini chiar pe noi insine [sau oricum – diferite euri ale noastre care nu sunt in nici un caz masti, ci vin din zone adanci interne].

    in ierarhia mobila si fluctuanta de euri vointe si forte pe care convenim s’o numim „eu” cred ca se opereaza continuu divorturi instrainari impacari si mariaje, e o societate vesela plurala si combativa gen batranu’ Olimp 🙂

    si toate astea sunt direct influentate de Exterior: nu ai remarcat niciodata cum vreo provincie a sufletului tau, pe care o credeai demult pacificata si anexata – redevine brusc „straina” atunci cand apare la orizont un strain real si amenintator care seamana cu aceasta provincie a ta? agentii acestui strain instiga la revolta populatia blanda atat de loiala in trecut.

    concret: crezi ca’ti place muzica x apoi ajungi sa urasti [din alte motive] pe cineva caruia ii place de asemenea muzica x. sunt sanse mari ca pe viitor sa nu’ti mai placa muzica x – pe care o vei asocia de acum inainte cu persoana respectiva. and so on…

    modelul primar al acestui complicat agregat care suntem e dat, probabil, de bebelusi. stii cum se zice: ei nu incep sa faca diferenta intre „eu” si „lume” decat atunci cand simt prima data durerea frustrarea. fara durere, eul li s’ar dilata pana la a include Totul 🙂

  16. Si ca sa fie clar: am pus acel post ca un fel de anunt ca mi-am re-mobilat blogul. Gestul lui inraspar de a nu imi sterge linkul, desi acesta vreme de 3 luni a dus spre nimic, m-a emotionat la modul cel mai propriu. Si cum nu numai aceasta persoana a fost „vinovata” de pastrarea linkului, am conceput un fel de mesaj pentru toti „vinovatii”. Mesaj care, evident, contine si o cantitate ne-neglijabila de misto la adresa proprie si personala.

    Altfel, eu si decadentismul suntem ca baba si mitraliera, adica nu am nici „stofa” si nici „forma” de asa ceva.
    Mai mult, comentarea de terte persoane pe terte bloguri este mai putin decat frumos. Asa ca daca aveti ceva de spus, de comentat, de impuns etc. puteti sa o faceti pe foaia mea. Nu este sigur ca mesajele vor trece, but hey!, try again!

    Cu alte cuvinte si foarte in clar: lasati inraspar-ul in pace!

    @inraspar, sorry de comentul asta off- and related; sterge-l daca vrei, eventual si cu acel mesaj strigatorist.

  17. In societatea „vesela, plurala si combativa” de care bine vorbesti se pot face cu greu disocieri si e posibil ca ardoarea implicata in preferinta pentru o masca sa fie simptom al apartenentei acesteia tocmai la zona „adanca”, iar asa-zisele comportamnete nemediate de masti sa fie doar o rutina care opacizeaza fiinta.
    Insa toate distinctiile de genul suprafata-esenta sunt superflue sau cel putin atacabile in schematismul lor generalizant, asa ca e potrivita mai degraba intoarcerea la concretul experientelor unice (asa cum ai facut-o) care se integreaza unui subiectivism inerent.
    Metaforele razboinice pe care le folosesti in raport cu teritoriul sufletesc rezoneaza cu o anumita conceptie personala in care independenta eului se simte atacata de insinuarea unor afecte destabilizatoare. Intre acceptarea celuilalt si integritatea eului poate interveni experienta revelatoare a suferintei care, permanentizata, poate fi semnul unei sterilitati narcisice (daca nu putem accepta reflectarea in celalalt).

    Elfule, ti-ai schitat autoportretul cu interventia asta! Iata ce inteleg eu (daca nu te superi) : sentimentalism, (auto)ironie, spirit justitiar, o doza 🙂 de inflexibilitate, impulsivitate, galanterie.
    Stai, nu sari la mine cu vreun mesaj „strigatorist”, o sa sterg crampeiul asta daca vrei.

  18. well in linii mari n’as avea nimic de adaugat. subscriem la premise asemanatoare.

    revin doar asupra metaforei „razboinice”: intr’adevar mi se pare ca mai multe domenii [psihanaliza, filozofie continentala, chiar cognitive science, darwinism etc] converg in a explica geneza mecanismelor sofisticate ale neocortexului [respectiv ale proiectiilor „subiective” in campul „constiintei” pe care le induc acestea] prin interiorizarea relatiilor de dominatie etc din cadrul grupurilor de mamifere/primate.

    bref, cele mai delicate concepte si simtaminte ale noastre se descompun, la o analiza atenta, in „atomi” din ce in ce mai mici si mai furiosi cu vointe independente, care seamana tot mai tare – pe masura ce sondam mai adanc – cu minusculi babuini ranjind veseli, fiecare’n treaba lui 🙂

  19. Nu sar, de ce as sari? Cum sa ma supar, nu as avea de ce! A, ba da, sentimentalismul! – nu e bun, is so yesterday, azi tre sa fim cinici si kool cu umlaut. Aici ma supar, penca asa scrie la biblia PR-ului personal de bilog.
    🙂

    E blogul tau, evident stergi si lasi ceea ce consideri ca trebuie sters/citit. Eu doar am vrut sa le dau un mesaj in clar domnisorilor acestora ca daca au vreun beef cu mine, stiu unde sa ma gaseasca. Si sa nu te mai excedeze pe tine cu blabla-uri intelectoide de berarie in mijlocul lui august (I miss it, actually -beraria si nu vorbaria).

    Postul anterior nu a fost pentru „portrete”, dar in fine, cu fiecare mesaj te „dezvalui” mai mult, sau iti construiesti si mai bine „persona” de plimbat prin targ, or whatever. Psihologisme din acestea nu sunt my cup of tea si stiu ca non-discutia poate fi dusa la pana ninge.

    Sunt obosit. Ma intorc la Zeii mei americani.

  20. Premisele astea genereaza niste scindari cam periculoase din moment ce ni le fataim cu mandrie analitica prin bloggosfera si mai stiu eu pe unde. Am putea sa ne facem cate un blog pentru fiecare „babuin” ca sa adancim problema pana la irecuperabil. De altfel observ ca ai ajuns la o convietuire ritualizata cu babuinii personali(pardon, tlonienii), cu revolte si pacificari periodice. Personal, nu am permis accesul aici cetei, doar unuia mai evoluat, cu sanse de integrare;restul vocifereaza constant.

    We, mie nu imi pari deloc obosit, ci intr-o buna forma stilistica, cu ironii citabile.
    Mi-ai amintit ca am aici, pe blog, o categorie numita „psihologia de buzunar” unde n-am scris nimic, doar despre niste „tehnici de necomunicare”, poate mai var niste „psihologisme”…

  21. vad ca ai parasit cam pe neasteptate mica discutie teoretica agreabila, si te lansezi in… habar n’am ce. lipsa de echilibru, deja mentionata, pare sa devina o moda. totusi o moda prea feminina, nu ma pasioneaza.

  22. Poate avem viziuni ireconciliabile asupra regulilor unei discutii.Remarc o inflexibilitate inexplicabila (in raport cu celelalte comentarii) ce ar putea fi lamurita doar printr-un vartej existential mie necunoscut.
    Daca simtul umorului sau colocvialitatea te deranjeaza, orice discutie tinde sa fie sortitta disolutiei bruste. Nu am cum sa „parasesc teoria”, este preocuparea mea constanta, insa nu intr-o forma rigida, oarba, hranita de stereotipii.
    Mi-e teama ca punctul sensibil este „feminitatea” ca pol al discutiei, asa cum mentionezi.Din pacate dar si din fericire, gandirea imi este androgina, comportamentul usor misogin, iar infatisarea cert feminina.
    Realizezi astfel ca imputarea ar trebui aruncata in alta parte.
    Mai echilibrat de atat nu pot raspunde unor neelegante reprosuri.

  23. imi displace ideea de a lasa in urma o situatie confuza pe blogul asta, deci rezum: dupa o discutie neutra, teoretica, raspunzi cu un post offtopic, vag agresiv [penultimul].

    ca explicatie pretinzi acum ca „inflexibilitatea rigiditatea oarba stereotipiile” [?] mele etc ti’au determinat derapajul.

    confunzi [presupun] claritatea cu inflexibilitatea. probabil o consecinta a formatiei exclusiv filologice. putin wittgenstein adorno deleuze etc ar echilibra, nu ma indoiesc, balanta.

    referitor la „stereotipii”: m’ar fi interesat mai mult eventuale contraargumente. din cate stiu imaginea pe care am schitat’o [despre psihic] e larg acceptata nowadays, in many fields: o contestare argumentata din partea ta ar avea larg ecou 🙂

  24. Viziuni ireconciliabile, fara indoiala.
    Nu poti trece firesc de la discutia neutra, teoretica la autoironizarea blanda a celor ce o poarta? Nu imi consider comentariul nici offtopic, nici agresiv, incercam doar sa privesc catre motivatiile celor care imbratiseaza diverse teorii. Practic autoanaliza fara teama confruntarii cu demonii interiori. Greseala mea a fost ca am extrapolat, am crezut ca pot impartasi anumite practici.

    Nu, cu certitudine nu am sustinut ca inflexibilitatea ta mi-ar fi determinat „derapajul” (mai ales ca nu ai manifestat asa ceva).
    Am considerat ca nu suntem la un simpozion organizat pentru a bifa categorii in CV, ci la o discutie realmente interesata de obiectul ei, in care pasajele de trecere sunt respiratii si reflectii semnificative.
    Nu te grabi cu judecatile referitoare la formatia mea si nici nu imi insira nume din bibliografia obligatorie. Nu e appropiate…

    Nu am „contestat ” imaginea ta despre psihic, din simplul motiv ca nu ma declar detinatoarea unei cunoasteri aprofundate. Ceea ce am ironizat, insa nu ti se adresa comentariul, erau portretizarile de care vorbea We ( dupa ce si eu ma hazardasem cu un portret, vezi autoironia)+ stilul cartilor de autoeducare.
    Cat orgoliu, cate suspiciuni, cate explicatii…

  25. culmea ca [desi orgoliu exista din plin] suspiciunile imi sunt in general straine. inteleg ca am interpretat gresit commentul acela al tau. so be it. recitindu’l, raman la opinia ca – indiferent de intentiile tale – oricine l’ar interpreta la fel.

    anyway f*ck all that. keep in touch.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s