Reversul decadent al modernismului

Citindu-l pe domnul şi aflând de preocupările-i moderniste (dar cu un mărturisit filon decadent) mă ambalez cu o tentativă de discriminare a termenilor (eşuată, evident, semn de echilibru sau de decadenţă?), cu necesare referinţe nietzscheene.

Afirmaţia lui Friedrich Nietzsche din „Cazul Wagner” ( Bucureşi: Ed.muzicală, 1983 ) – „…nimic nu e mai modern ca această morbiditate generalizată”–  ne solicită o abordare mai atentă a carierei semantice a unei relaţii încă neclare : cea dintre decadentism şi modernism. Trecerea unor termeni periodizanţi de la sensurile figurate, cu puternice conotaţii negative sau pozitive presupune, după Matei Călinescu, parcurgerea unui proces de istoricizare în urma căruia este posibilă sistematizarea conceptuală şi relativizarea.
In ceea ce priveşte relaţia menţionată, ea pare să debuteze cu o suprapunere a termenilor (decadent = modern) datorată referinţei amândurora la o contemporaneitate aflată în plină efervescenţă ideatică. Viziunea nietzscheană asupra decadenţei ne poate salva din reducţionismul constitutiv celor două tipuri discursive care valorizează in epocă fenomenul decadent: filiera teoriilor degenerării, conţinând blamarea fenomenului pe baze considerate ştiinţifice şi cea a atitudinii bipolare (combinând aderenţa şi respingerea ) venind din cadrul câmpului artistic.
Suprapunerea termenilor sugerată de afirmaţia lui Nietzsche se integrează unei dialectici în care decadenţa se opune organicităţii vieţii, amândouă regăsindu-se în experienţa filosofului capabil de răsturnări de perspectivă. Această atitudine este esenţială pentru reevaluarea conceptuală, dincolo de aproximările stilului decadenţei în termeni asemănători cu cei ai lui Paul Bourget :   „La fel ca Wagner, sunt un copil al acestei epoci, adică un decadent , cu deosebirea că mi-am dat seama şi că m-am pus în gardă” (p.32). Paris, Musée Gustave Moreau, Escalier des ateliers - Albert Lafon, 1895
Decadenţa va părăsi ulterior suprapunerea cu modernitatea sau cu modernismul , pe măsură ce ultimii doi termeni se vor specializa semantic, dar şi ca efect al decupajului net al istoriei literare care va accepta în cele din urmă să o includă în anticamera cu precursori ai modernismului secolului al XX-lea.
Într-o altă direcţie, a fost valorizată capacitatea iradiantă a decadentismului, susţinându-se o unitate tematică şi stilistică care se prelungeşte singular până în anii 30’ ai secolului al XX-lea sau chiar într-o ciclicitate fin de siécle care, deşi pare să legitimeze fenomenul, nu face decât să dilueze semantic termenul, printr-o vânătoare de trăsături specifice, care nu mai ţine cont de convenţii şi stiluri, focalizând doar elementul tematic:
„Although elements of decadence can be found in literary works of all periods, decadence is essentially a modern movement. It has its roots in the romantic movement of the early nineteenth century, and it flowered in the last two decades of that century; but it did not, as some say, wither and die in the twentieth. On the contrary, precisely because it expresses a malaise that commonly pervades both life and art at the end of a century, it would be remarkable if decadence were not even more pervasive in life and art at the end of a millenium” (Thomas Reed Whissen, The Devil’s Advocate: Decadence in Modern Literature, New York : Greenwood Press, 1989) .
Această afinitate cu fenomenul decadent se manifestă uneori în discursul critic prin augmentarea importanţei lui şi prin suprapunerea accepţiunii generale, culturale (decadenţa) cu cea specializată la sfera literară şi artistică (decadentismul) sau prin proiectarea lui paradoxală  in acelaşi  discurs degeneraţionist care-i iniţiase blamarea.

Reclame

13 gânduri despre „Reversul decadent al modernismului

  1. inca nu sunt f sigur where u stand, sir, postul e mai mult expozitiv + neutru deci voi fi tot expozitiv pt moment 🙂

    d’accord cu disectia dvs: modernismul poate fi altceva [eventual opusul] modernitatii; decadentismul poate fi altceva [desi nu opusul] decadentei.

    apropos de nietzsche, cred ca vede decadentismul apx ca decadenta, si ca fenomen modern [inca nu se putea vorbi de modernism – abia odata cu N incepe acest trend]. dar N are o conceptie genealogica asupra curentelor de gandire si asta ii permite sa vada decadentismul/decadenta [simbolizate pt el mai ales de wagner] ca o etapa necesara: el se considera „post”-decadent exact cum se considera „post”crestin etc.

    as adauga la cei 4 termeni propusi de dvs – totalitarismul [cu cele 2 forme majore pe care le’a luat – intre care una rezulta din modernitate/modernism – cealalta si din decadentism].

    legat de citatul propus – tind sa nu’l accept: decadentismul mi se pare un fenomen fin-de-siecle 19, imposibil de sustras contextului social etc respectiv. personal nu cunosc exemple relevante in arta sec 20 – sau anterioare lui 1848 [poate de sade, desi…].

    in fine, cazul lui stefan george mi se pare ilustrativ pt dinamica conceptelor noastre: a trecut de la decadentism „decadent” la modernism cu accente decadentiste – ramanand all along antimodern.

    well, mingea e in terenul dvs.

  2. Where do I stand? Against the grain, dar in modul cel mai „neutru” cu putinta, caci orice scandaloase manevre sunt pueril-inutile in ale noastre vremuri.
    Propriile-mi disocieri (banale distinctii in domeniul lor) nu servesc decat flecarelii filologice, cu note de subsol in care Nietzsche se revarsa cu opulenta, din antologii de cultural studies , 20th century philosophy etc sau poposeste prin Ubermensch, Götzen-Dämmerung s.a. la simpozioane, conferinte si alte funerare ocazii.

    Voi reveni mai serios la dumnealui, mai ales ca in contextul dat ii consider viziunea asupra decadentei mai flexibila in raport cu polarizarile mentionate, tocmai prin posibilitatea de a schimba perspectiva (calitate extrem de rara la teoreticieni, critici si alte vietati inrudite).

    Totalitarismul ma ocoleste momentan, din motive neelucidate.

    Citatul contine o ganganie pe care am cules-o cu stupoare pentru a o depune in insectarul de reflectii asupra decadentei.Dincolo de suprapuneri nonsalante de termeni si dilatari temporale, gangania aduce si diluarea conceptuala in care „the end” e un rau recurent…

    Astept o selectie ilustrativa si profund subiectiva din Stefan George…

    Nu practic sporturi care sa implice obiecte sferice, si cu atat mai putin ies pe „teren”. Propun astfel mai nobila infruntare a cuvintelor. Ca sa parasim stilul expozitiv si falsa contrazicere, va invit sa propuneti un cuvant, sir, si cu/din el sa facem fiecare ce ne-om pricepe.

  3. aveti desigur dreptate: nietzsche era flexibil in raport cu orice concept [incl cele propuse de el]: pt N ele nefiind decat simptome sau medicamentatie. era gata mereu sa vada spiritul ca pe un vis al trupului si nimic mai mult.

    ideile „in sine” [?] il interesau in fond mai putin decat efectele lor asupra unui spirit, a unui trup.

    legat de st george imi e greu sa raspund solicitarii dvs: din cate stiu e netradus in ro. chiar in vest a trecut printr’o jumatate de sec de neglijare [lucru bizar pt cel care a fost, in prima jumatate a sec 20, poate cel mai influent artist german].

    spuneam ca e ilustrativ pt ca a inceput ca fanatic al lui mallarme [incl forma prenumelui – stefan – o modifica pt a’l imita pe M], un „a-rebours” tipic cu poezie inspirata de decadenta imparatilor romei; ulterior experienta ww1 il schimba fundamental, ca pe atatia altii, in sensul minimalismului, radicalismului, implicarii sociale.

    apropos de relatiile intre curente artistice-idei politice-totalitarism imi voi permite, sir, sa postez un citat banal dar, cred, relevant:

  4. Settembrini: Humanism

    Settembrini represents the active and positive ideal of the Enlightenment, of Humanism, democracy, tolerance and human rights. He often finds Castorp literally in the dark and switches on the light before their conversations. He compares himself to Prometheus of Greek mythology, who brought of fire and enlightenment to Man. His own mentor Carducci has even written a hymn to another lightbringer: to Lucifer, „la forza vindice della ragione.” His ethics are those of bourgeois values and labour. He tries to counter Castorp’s morbid fascination with death and disease, warns him against the ill Madame Chauchat, and tries to demonstrate a positive outlook on life.

    His antagonist Naphta describes him as „Zivilisationsliterat”. Mann originally constructed Settembrini as a caricature of the liberal-democratic novelist, represented for example by his own brother Heinrich Mann. However, while the novel was written, Mann himself became an outspoken supporter of the Weimar Republic, which may explain why Settembrini, especially in the later chapters, becomes the authorial voice.

    Settembrini’s physical characteristics are reminiscent of the Italian composer Ruggiero Leoncavallo.

    Naphta: Radicalism

    Settembrini’s antagonist Naphta represents the forces of decay, of radicalism and extremism. His perspective combines several heterogeneous radical aspects that include fascism, anarchism, and communism. With brilliant intelligence he aims to unmask Settembrini’s values and ethics and leads them ad absurdum, „as if to prove that the Sun revolves around Earth.” Settembrini admits that Naptha’s sophistry usually prevails in their frequent verbal duels for the favour of their eager student Castorp. In the end, Castorp sides with Settembrini, based on his benevolence more than the soundness of his arguments.

    In Mann’s original draft, Naphta was not planned but was added later, while the Weimar Republic was threatened by radical ideologies from all sides, eventually leading to its failure. Hans Castorp famously tries to classify Naphta politically and comes to the conclusion that he was just as revolutionary as Settembrini – not in liberal, but in a conservative way. So he decides that Naphta was a Revolutionär der Erhaltung (revolutionist of conservation). This apparent oxymoron alludes to a heterogeneous movement of right wing intellectuals called the Conservative Revolution. The term, probably first adopted by Hugo von Hofmannsthal, was repeatedly used by Mann and is meant to be revolutionary in a reactionary sense: The movement was highly nationalistic and not only fought against the ideals of left-wing socialism, liberalism and enlightenment, but it also detested the lost Empire’s dull conservatism of the petty bourgeoisie and the aristocracy. The movement was somewhat elusive, flirting with every radicalism against established views. Thus, Naphta himself is conceived as a living contradiction in terms: An ex-Jewish Jesuit, anti-capitalist, hostile to modernity, freedom, individuality and progress, anarchic and theocratic. Possible inspirations for Naphta are Leon Trotsky and Georg Lukács.

  5. Domnule, iti raspunsesem aseara, dar in clipa fatidica a trimiterii comentariului, monitorul meu a sucombat.

    Stefan George a suferit niste traduceri in romana (Stefan Augustin Doinas – a scris si o carte despre el, Grete Tartler…). Ma gandeam ca imi indreptati atentia spre anumite texte, caci pot lua dictionarul in plimbare pe aici http://www.zeno.org/Literatur/M/George,+Stefan.

    Observ ca m-ati aruncat inspre Zauberberg, spre dascalire. Nu-mi displace antagonismul, dar prefer oximoronul. Cat despre relatia ” intre curente artistice-idei politice-totalitarism” devine interesanta prin fragilul act al discriminarii amestecului. Ia sa arunc si eu cu citatul, habar nu am ce urmeaza, acum am inceput sa citesc articolul:

    „As a conceptual category, decadence makes most sense as a set of interpretive strategies that work by systematically reversing, inverting,and otherwise unsettling commonly held assumptions.
    This assertion is true of writing within the aesthetic movement from the date of Théophile Gautier’s invention of the term l’art pour l’art in the 1830s.1 The critical stance of decadence vis-à-vis contemporary society does not, however, imply adherence to a particular political point of view. Decadent critique can be directed from liberal, socialist, and/or anarchist perspectives, as well as from conservative or even reactionary
    ones. Whether from the left or the right, however, decadence is always radical in its opposition to the organization of modern urban, industrial,and commercial society.
    The decadent movement in nineteenth-century Western Europe might be characterized as a critically antimodern tendency within modernity, which depends on vanguard aesthetic techniques and subject matter. The term decadence also partakes of the interest within liberal thought in the possibility of social transformation. As we will see in the discussion of the work of Max Nordau that follows, decadence implies difficult questions about ideas of temporality within liberalism. In particular, while liberal reform implies a continuous, gradualist sense of human time, revolutionary impulses and experience within liberalism depend upon a view of change in time as catastrophic and potentially liberating. I am principally interested in decadent culture as an element of critique and utopian aspiration within the liberal tradition. In the
    aesthetic and decadent movements, one of the ways in which this possibility is imagined is in terms of the creation of a modern counterculture.
    In this sort of work, utopian aspiration moves from the subjunctive mood into the present indicative.
    Both the interpretive strategy and the performative aspect are witnessed in Vernon Lee’s response to the Wilde trials of 1895.”

    (Richard Dellamora,“Productive Decadence:The Queer Comradeship of Outlawed Thought”:Vernon Lee, Max Nordau, and Oscar Wilde)

  6. va invidiez, sir, pt optiunea de a’l citi pe george in original. cunosc f putin germana si in general ma rezum la a confrunta unele texte preferate [pe care le citesc in eng] cu orig.

    nu am citit tot dar legat de topic cred ca de la algabal la siebente ring [desi ambele pre-ww1] e clara deja o „evolutie” modernista [btw ultimul mi se pare cel mai puternic volum de george].

    legat de citat: d’accord cu includerea decadentei in modernitate [nu modernism] ca generata de aceasta si reactionara fata de. d’accord si cu pluralitatea de pozitii „politice” cu care s’a putut alia decadenta [dar toate avand, in general, caracter radical + antiburghez].

    dar cazul lui wilde [si al decadentilor englezi in general] e oarecum separat de trendul continental: din cate stiu literatura engleza nu a fost niciodata in raporturi extrem de tensionate cu societatea in ansamblu, mereu a existat supapa [speranta] implicarii sociale pozitive a artistului/intelectualului. incat chiar wilde era in cel mai rau caz neutru politic [cand nu era chiar socialist :)].

    ideea revolutiei [respectiv a contrarevolutiei, opresiunii, nihilismului] pare straina acelui fin-de-siecle englez.

    de la a rebours la aclimatizarea britanica – dorian gray…

  7. A nu se intelege ca limba germana imi este cunoscuta, pot bajbai cu incapatanare + dictionar :); cand voi avea timp o sa ma uit prin volumele citate.
    Ei da, cazul lui Wilde pare sa fie diferit, tocmai de aceea m-am oprit aici cu citatul, o sa revin cu eventuale concluzii, fiindca mi-a trezit interesul.

    P.S. In ceea ce ma priveste, „sir” e un apelativ reconfortant, dar trebuie sa va spun, ca membru(cu ce atributii?) al vestitei Tlön (dumneavoastra, ca eu sunt outlander) ca, biologically speaking, mi s-ar potrivi mai bine „Lady”(dar nu e cazul sa-l folositi, informatia e strict confidentiala).

  8. Of, ma gandeam ca asa va fi reactia (: Ha,ha.

    M-am lamurit cu articolul, cu dezamagirea de rigoare (inceputul era promitator). Autorul e interesat de fapt de „a leading feminist aesthetician and a prominent literary decadent”( un amestec de-a dreptul indigest), Vernon Lee, o „Lady” are scrie in iunie 1896 o recenzie la cartea lui Nordau, ” Degenerare” (aparuta dupa procesul lui Wilde). E citat copios Nordau, Shaw cu „The Sanity of Art” si bineinteles Lee, articolul finalizand entuziast si homofil (adica previzibil, in limitele unei retorici adoptate) :

    „As in the phrase “the marriage of true minds,” the phrase “the queer comradeship of outlawed thought” refers, in an emergent homosexual code, to the same-sex couple in works such as Whitman’s “Calamus” poems. When Lee says that “we need only search our own souls for the queer comradeship of outlawed thought,” she invites her readers to imagine a similar capability or soul within themselves. But the sentence
    also works in other ways. Understood in historical terms, the sentence describes what was occurring in the 1890s, in part as a result of Wilde’s provocations. And, understood performatively, the sentence works prophetically,calling in its very utterance a new “we” into existence, who, because we cannot accept as reason the proscriptive labels and aggressive philistinism of Nordau, are forced to recognize ourselves as sharing another mode of thought, another mode of culture, even at the risk of finding ourselves outlawed. Lee’s essay, despite its evenness of tone, enacts the development of a modern counterculture. In doing so, it encourages its readers to understand how the actualization of same-sex desire has been at the very soul of that enforced development.”

  9. cum spuneti: previzibil final. si destul de boring. pff am ajuns atat de satul de interpretarile astea minoritare, p correct, incat devin alergic chiar la unele nuante mai subtile + creative.

    chiar: oare ce’ar face wilde azi – confruntat cu noua gandire de lemn?

    ps: excelent noul dvs post. am restante prea mari la lit romana ca sa comentez ceva, da’ iau notite.

  10. Detin acelasi fond alergic, cu implicatiile numite.

    Tare mi-as dori sa zaresc astazi macar o umbra din spiritul lui Wilde care sa atinga pasager the allaround dumbness .

    Cu literatura romana e alta discutie, scaldatul in mitologii, anacronisme, imitatii si locuri comune cere generatii intregi de critici, istorici, teoreticieni scoliti pe alte meleaguri care sa rescrie Povestea.

  11. Fain articolasul! Eu l-as fi luat ca referinta pentru disertatia mea, dar as fi vrut mai degraba sa te org sa ma ajuti cu niste referitne referitoare la decadentism, daca poti. Stiu, am luat cartea lui Matei Calinescu, dar ma gandeam daca poti sa imi spui si alte titluri de carti..
    Numai bine!

  12. Draga Ioana, iti multumesc pentru interes! In limba romana nu prea exista referinte solide;ar fi Angelo Mitchievici cu „Mateiu I. Caragiale -fizionomii decadente” si in general toata biografia critica mateina contine trimiteri la decadentism. Daca vei cauta de exemplu pe amazon vei gasi o multime de carti (problema e sa le poti achiziona), la fel exista site-uri cu articole online(sau doar rezumate). Eu am cautat foarte mult pe internet si fiecare carte gasita a presupus o serie de peripetii. Iti urez succes!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s