Poeţii puternici şi răstălmăcirea

harold-bloom

Traducere şi note de Rareş Moldovan, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008

« Înţelesul unui poem nu poate fi decât un alt poem »(140)

Analiza liricii, practicată profesoral, trece (în cele mai bune cazuri) prin poeticul revărsat fenomenologic al lui Dufrenne, prin agasantele izotopii ale Grupului μ, se scaldă superficial în versiunea lui Durand asupra imaginarului şi finalizează (în cele mai nefericite cazuri) în jargonul curricular (teme,motive s.a.).Practicanţii păşesc victorioşi, aplică şablonul, transcriu pomelnice cu recolta de conformism şi abateri, mai lipesc o sugestie conclusivă … Poezia îşi poate sărbători clona parazitară , calomnioasă şi ridicolă.

Altfel cum? Poate ascultând vorbele tălmăcitoare ale poeţilor, exersând traiectoria privirii (alta decât cea a lecturii indicaţiilor de utilizare a bormaşinii), posedând un simţ rafinat de lecturi, dar imposibil de generat în eprubetă, intrând măcar ocazional în starea poetică soldată cu producţii experimentale de valoare îndoielnică.

Harold Bloom ştie că o teorie a poeziei trebuie rescrisă şi îşi asumă rolul de corector încruntat, cu valorile pietrificate într-o mână şi cu exemplele notorii în cealaltă.Scopul precizat este dublu : « a de-idealiza relatările acceptate privitoare la modul în care un poet ajută la formarea altuia » şi « a încerca să oferim o poetică pasibilă să nutrească o critică aplicată mai adecvată »(51).E olimpiadă, nu întrecere în faţa blocului, aşa că autorul acceptă în joc/discuţie doar « poeţii puternici ,figurile majore care persistă în bătălia cu predecesorii lor puternici, chiar până la moarte ».Această robusteţe nu le este îngăduită decât unor personaje ca Shakespeare (canonul personificat), Milton ,Goethe sau Hugo,în timp ce toate « fanteziile de căutare ale post-iluminismului , adică toate romantismele, sunt căutări ale renaşterii sinelui, ale faptului de a deveni propriul tău Mare Progenitor »(111).
Autorul îşi enuntă principiul central al argumentării, nu înainte de a–i atribui cu emfază un caracter scandalos, mai ales în raport cu sterilitatea tradiţionalei vânători de influenţe şi aluzii :

Influenţa poetică – atunci când e vorba de doi poeţi puternici ,autentici – se produce întotdeauna printr-o rea-citire a poetului înaintaş, un act de corecţie creatoare care e în fapt şi cu necesitate o interpretare greşită, o răstălmăcire .Istoria influenţei poetice fertile , adică principala tradiţie a poeziei occidentale de la Renaştere încoace, e o istorie a anxietăţii şi a caricaturii salvatoare de sine, a distorsiunii, a revizionismului pervers, voit, fără de care poezia modernă ca atare n-ar putea exista.(76)

Dar cine sunt generatorii acestei anxietăţi în cazul lui Bloom însuşi ? Nietzsche, cu « trăsăturile revizioniste şi ascetice ale temperamentului estetic », exprimate în « Genealogia moralei » şi Freud, cu a sa « fantezie familială » (a copilului ce-şi închipuie că a fost adoptat ) ce poate fi aplicată relaţiilor dintre poeţi (alte influenţe, rezultate din frecventa raportare : Kierkegaard, Emerson).

Sunt decelate şase raporturi revizioniste, urmărite cu exemplificări în capitole distincte : Clinamen (răstălmăcirea sau mepriza poetică propriu-zisă, termen preluat de la Lucreţiu), Tessera (împlinire şi antiteză, termen preluat din cultele antice ale misterelor), Kenosis (discontinuitate, preluat de la Sfântul Paul), Demonizarea (îndreptarea către un Contra-Sublim personalizat, termen folosit în accepţiunea neoplatonică), Askesis (auto-purificare, termen preluat din practicile şamanilor presocratici cum ar fi Empedocle).

Impunându-şi depăşirea limitărilor criticii, Bloom recunoaşte practicarea unui reducţionism considerat superior : istoria poetică devine o istorie a felului în care ”poeţii i-au răbdat pe alti poeţi , tot aşa cum adevărata biografie e povestea felului în care cineva şi-a răbdat propria familie »(140).

Critica nu poate decât să dezvăluie cruzimea şi denaturarea implicate de actul imaginativ al poetului puternic, autentic (eludând deci rolul minorilor ), în formula unei proze poetice, marcată de propriile anxietăţi .În această dimensiune, discursul lui Harold Bloom pare doar o reformulare (radicală, e adevărat) a unor practici curente, o conştientizare a unor fluxuri energetice ce traversează travaliul poetic şi pe cel critic, permiţând o confluenţă deseori ratată, dar şi o întoarcere a comparatismului clasic în analiza textelor.

Extinsă şi adaptată la nivelul mai general al ficţionalului şi aplicată relaţiei tată-fiu în clanul Caragiale de exemplu (o anxietate amplificată de nivelul biografic), teoria ar fi mai fertilă metodologic decât marota eredităţii, însă ar genera ea o înţelegere mai profundă a operei ?

Reclame

11 gânduri despre „Poeţii puternici şi răstălmăcirea

  1. Ar trebui sa ne apucam de Litere ca sa raspundem cum se cuvine. Pana una-alta am pricipit – jos instumentele si limbajul stiintific de lemn. Lasati poezia sa zburde libera! Free Willy!

  2. Lasa Literele,Lascaris,ca sunt intr-o fatala dizgratie, si-au facut-o cu mana lor.
    Jos instrumentele,dar nu putem fara ele…Neintelegerea si ignoranta au nevoie de cele mai multe ori de aceste instrumente : critici obtuzi,elevi in firescul lor,profesori intepeniti.
    Zburdalnicia e in desfasurare,doar ca spectatorii au adormit dupa o zi de truda.

  3. io cred ca poetica japoneza ar trebui sa fie studiata obligatoriu, sa nu se mai taie atatia copaci, sa nu se mai umple HDuri aiurea.

    cand te gandesti ca haiku e considerat, inca, un soi de epigrama…

  4. inenarabil acesta de mai sus!
    cum aduce el vorba, INDIFERENT ce se discuta, de japonezisme…
    e ca-ntr-un banc, gen, LOL
    oricum, nu e de presupus sa fi citit harold bloom, nu?
    nu.

  5. Mulliganoglu, am inteles pasiunea ta si ignoranta altora,dar totusi, cam dam peste cap programa scolara…
    P.S. Ai primit cartea?

    Bine ati revenit,alex leo serban!Fiecare cu marota lui…Nu stiu daca a citit, nu e obligatoriu si nici nu permite vreo caracterizare pe aceasta baza.

  6. sigur ca nu e obligatoriu – si, in cazul lui, este chiar inutil…
    dupa ce ar citi-o ne-ar propune, inevitabil, ‘modelul japonez’ ;))

  7. In raspar, pai tocmai asta e ideea: sa se da peste cap programa scolara! japonezii sunt atat de necititi; literatura japoneza e o chestie exotica, tine de vacanta de vara- noi avem Autori, marile Teme, sloboz. suntem si vom fi niste barbari.

    bloom greseste fundamental: istoria e un gen subiectiv, chiar si istoria literaturii. a propos, a existat Homer autorul?

  8. Tare as mai da peste cap programa scolara,mulliganoglu,dar vezi ca literatura universala fusese exclusa,acum s-a reintrodus,o ora pe saptamana la clasele de profil.Selectia ar fi oricum subiectiva,de acord sa existe macar o familiarizare cu altceva decat grandoarea literaturii occidentale.
    Bloom afirma valori absolute,la care raporteaza intreaga istorie a poeziei,ridica subiectivitatea la rang de criteriu.Pana la urma toti criticii fac asta,chiar daca se ascund sub formulari echivoce si e firesc (si chiar indicat)sa-si construiasca fiecare valori. Modalitatea aroganta de a le impune deranjeaza la Bloom.

  9. poate ca ‘aroganta’ aceea nu e decit efectul exasperarii in fata tupeului altora – care amalgameaza totul…

  10. Chiar este o exasperare,mai ales in fata tupeului si limitarilor criticii franceze.Farmecul studiului rezida si in aceasta bucurie de a redescoperi o afirmare a valorilor (neinhibata de relativisme aflate in trend),dar aroganta evadeaza uneori din argumentare si ramane inflamatie a orgoliului.Aici e zona unde cultura inalta tinde sa se autoanihileze…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s