Despre elite si trasuri (II)

Cartea arhitectului Paul Emil Miclescu apartine unei memorialistici contaminate de romanesc,chiar daca acesta din urma e negat prin evidentierea la inceput a ‘sinceritatii” marturisirilor.Fictionalul e intotdeauna implicat de astfel de scrieri,chiar daca nu paratextual ,ca o conventie progrmatic impusa cititorului,ci doar prin efectele rememorarii.Fascinanta relatie cu trecutul personal,cohorta de mistificari,luminoasa idealizari,necesare refulari se materializeaza in acest caz prin vocea unei eruditii temperate de umor si lina nostalgie.Chiar daca,nascut in 1901 si decedat in 1994,autorul asista la marirea si caderea unui modus vivendi apartinand familiilor nobile,scrisul sau nu se deda regretului melodramatic sau virulentei protestatare (desi asista la distrugerea spatiilor arhitecturale ce poarta amprenta familei sale).Poate ca daca ar fi facut-o,cartea nu ar mai fi aparut in anul de (diz)gratie 1985…

Reprezentantii semnificativi ai arborelui sau genealogic sunt evocati fotografic ,la sfarsitul cartii,dar si transformati in personaje charismatice,unilaterale doar prin pozitivitatea lor.Provenind din familia Grecianu(dupa tata) si Miclescu (dupa mama ),autorul se situeaza atat in descendenta unui paharnic,a unui aga,apoi a unui istoric,genealog si senator (bunicul sau) dar se inrudeste in acelasi timp cu un logofat,un Mitropolit al Moldovei,un deputat in Divanul ad-hoc si cu un director al Cailor ferate romane (tatal sau).

Si iata cum se intalnesc cele doua carti :una teoretizeaza ceea ce alta povesteste.In cea de-a doua apare o elita cu toate atributele ei aureolare,innobilata in plus de subiectivitatea celui crescut in umbra ei protectoare.Nu m-as deda la analize stilistice ale descrierilor numeroase,supuse toate patimii recuperatoare si justificatoare a trecutului.Mai degraba,as oferi un exemplu,un cadru cu aristocratie rafinata si mahala balcanica,reunind contrariile (nu intr-un proces alchimic,asa cum a reusit romanicierul Mateiu I.Caragiale ),sintetizand eclectismul Bucurestiului de altadata:„Pornind din galeria mansardei,sa trecem dar in fata vitrinelor cu ciubuce,cu narghilele,cu imamele de chihlimbar si cu tabachere de tot felul ,ca sa patrundem in biblioteca cea rotunda si inalta ca o turla de biserica,in care Tata-Mosu se retragea can voia sa fie la adapost de vizitele inoportune,se sacaielile gospodariei,de zgomotele casei,de toate micile mizerii,adica,ale vietii de toate zilele…

Poate  ca de aceea mi s-a parut intodeauna ca in biblioteca din mansarda era ceva deosebit de atragator.Sau  fiindca era situata in partile cele mai inalte ale casei,cu vedere pe trei parti si vesnic insorita.Dar mai avea ea inca un farmec:cu mobilierul ei tapitat cu bumbi si ciucuri,cu perdele cu draperii de catifea si cu dagherotipurile familiei pe pereti,era in atmosfera ei ceva care aducea aminte de povestile doamnei de Segur,nascuta rostopcin.Apoi mai era scara aceea mica de fier,rasucita,care urca pana la un balcon circular,la inaltimea rafturilor cu carti.de unde ,privind in jos,vedeam mormantul lui Napoleon in Domul Invalizilor…Din balconul acela ,trecand printr-o mica incapere -un fel de columbariu plin de hrisoave-,puteai iesi pe o terasa de fier ca o punte de vapor,cu banci de-a lungul bastingajului si vara adumbrita de un velum.De acolo vedeai intreg Madritul ca din zborul pasarii…

In fund,acolo unde se sfarsea gradina,zidurile varuite ale grajdurilor,ale soproanelor de trasuri,ale locuintelor servitorimii si argatimii,brau alb de acareturi in jurul curtii gospodariei,pavata cu bolovani de rau intre care cresteau iarba si troscot ca in curtea unui schit de munte.Mai departe,carciumi,dugheni si hanuri de-a lungul soselei Stefan cel Mare si apoi casele mahalagiilor tot mai razlete,pana se pierdeau in campul peticit cu lanuri de grau si porumb,impadurit inspre Tei si inspre Herstrau,care se intindea dincolo de zavoaiele colentinei cat vedeai cu ochii,pana in zare.”(p.76-78 )

Si daca in final autorul indeamna la cunoasterea trecutului materializat arhitectonic,macar sub forma plimbarii duminicale,o nota de subsol (a ingrijitorului editiei ) noteaza ‘pustiirea megalomana ceausista” care a sters cea mai mare parte a traseului paseist sugerat de Miclescu.Iar astazi,calea reconstituirii decadente in imaginatie pare sa ramana singura calatorie posibila,interesul pentru Bucurestiul „povestirilor desuete”ale lui Paul Emil Miclescu fiind la randul lui desuet (eufemistic vorbind).

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s